În Basarabia, ţinutul Hotinului, 8 kilometri departe de Prut, se află pe hotarul moşiilor Caracuşeni şi Ghilavăţ o stâncă, care este cea mai înaltă din tot ţinutul. Privind de pe această stâncă într-o seară senină cu o atmosferă limpede, pe când soarele la apus luminează cu raze purpurii orizontul, atunci în depărtare se zăresc destul de lămurit contururile măgurilor munţilor Carpaţi, al căror şir se reazemă cu un capăt în Galiţia, iar cu altul în România.

Cu toate că după atlanturile geografice aceşti munţi sunt izolaţi de Basarabia, eu am ferma opinie, că ramurile lor, cu un capăt dinspre sud sub gradul al 14-lea al înclinaţiunii acului mag­netic, trec de-a curmezişul Basarabia în două lanţuri, unul de­spre sud-est de la Ungheni până la Orhei şi Nistru, iar alt lanţ spre nord-est din Bucovina spre Hotin, înşirându-se de-a lungul Nistrului până la Soroca şi alcătuind cele mai pitoreşti stânci, ce ca şi nişte ziduri colosale stau între Basarabia şi Podolia.

Carpaţii sunt pentru români în privinţa istorică, climatologică, minerală şi vegetală de enorm interes.

Aceşti munţi cu ramificaţiile lor în mijlocul Europei cuprind un loc de primul rang în geografia globului terestru. Ei trec prin Ungaria şi Transilvania, alcătuind un colan de vreo 1200 kilo­metri, al cărui piept este întors spre orient şi care desparte aces­te două provincii de Galiţia şi înspre sud de Turcia europeană. Acest ram, înconjurând curgerea râurilor Tisa şi Dunăre, se uneşte cu Balcanii la Poarta de Fier, numită turceşte Demis-Kapu. Se pre­supune că această poartă este formată prin o prăbuşire vulca­nică, întâmplată încă în timpuri imemorale, când planeta noas­tră era mai adeseori zguduită de focul intern şi de gazurile ei.

Aceşti munţi se împart în Carpaţii orientali şi Carpaţii occi­dentali, numiţi Tatra sau Carpaţii din centru; cei orientali erau numiţi în vechime munţii Bastarnici sau Dacici, iar în geografia modernă Alpii Dunării. Aceşti din urmă acoperă cu numeroasa lor ramificaţie întreaga Transilvanie.

Deşi în privinţa înălţimilor Carpaţii nu pot fi puşi în rând cu Alpii, totuşi se poate susţine, că culmile lor maiestuoase stau în rândul celor mai măreţi munţi ai Europei. Înălţimea lor ajunge la 3300 metri maximum, la 1195 metri minimum peste nivelul mării. Renumitul geolog-topograf Valenberg a alcătuit următoarea scară a înălţimilor:

Înălţime peste suprafaţa mării: Surul 3306 m., Budas 2383 m., Lomniţ 3000 m., Crivan 2020 m., Lipet 2010 m., Petraş 1773 m., Strivan 1380 m., Cerehob 1560 m., Zeleno-Ozero 1195 m., Eistaller 2000 m., Stegetan 1860 m., Rusca-Poiana 3389 şi Pia­tra-Ceahlău 2025 m.*

Valenberg găseşte că raionul omeţilor seculari ai Carpaţilor începe de la înălţimea de 2020 metri, adică cu 66 metri mai jos decât omeţii Alpilor.

În ramificaţia de la apus predominează culmile Eistaller, ce se compun din ramificaţiile întrunite ale culmilor Lomniţ şi Cri­van. Este remarcabil că partea Carpaţilor de la răsărit este mai oablă decât cea de la apus.

Formaţia geologică a acestor munţi constă mai cu seamă din piatră văroasă, stânci de trachit şi bazalt; iar poalele munţilor

• Pe culmea acestui munte se află o stâncă numită „Piatra Ceahlăului“ sau „Dochia“. Se zice că acea stâncă are chip de femeie, iar de ea din vechime deja se leagă o interesantă legendă cunoscută la locuitorii din Transilvania, Bucovina, Basarabia, Podolia până la Kiev sub numirea de Baba Dochia cu 12 cojoace, ce este descrisă de mine în urmă.

înspre Dunăre şi Marea Neagră, atât ale Carpaţilor, cât şi ale Bal­canilor, sunt mai mult formaţii plutoniene, precum este şi rami­ficaţia ce trece prin Bucovina, Galiţia şi Basarabia.

Pietrele de moară ale Hârlăului, a căror calitate este renumită, se alcătuieşte din scoicuţe încremenite de formaţie plutoniană. Aceste pietre formează un ram de comerţ, ce aduce un însem­nat venit ţării, fiind duse pe plutele Nistrului şi ale Prutului până la Odesa, iar de acolo în Rusia, unde sunt preţuite în rând cu pietrele de moară cele franţuzeşti. În Basarabia se plătesc până la 656 fr. perechea.

Munţii Carpaţilor, cu privire la mineralele ce le conţin, se so­coteau odinioară de cele mai bogate mine din Europa, conţinând mari cantităţi de fier, aramă, plumb, ţinc, argint viu, aur şi argint. Fiind însă acum prea puţin exploatate, dau şi puţin profit. Minele de aur şi argint din Şemniţ în Ungaria şi din Săcărâmb* în Tran­silvania şi cele din Moldova nu sunt încă special şi sistematic lucrate şi multe pături rămân actual cu desăvârşire neexploatate.

Dintre toate aceste producte dau mai mare avânt comerţului minele de sare, care covârşesc pe toate celelalte din Europa. Ele se află în Bochnia, în Wieliczka (Galiţia), în Ungaria, Ocna Mare, în Moldova.

În Basarabia se exploatează sare de mare numită tuzla, ce se formează la gârlele Dunării, în şesurile băltoase ale apelor ma­rine. Acest product aduce guvernului un venit anual de peste un milion ruble.

Codrii Carpaţilor se încep de la poale şi se urcă cu creştere de la 45 metri până la 2070, unde vegetaţia pădurilor încetează

• Partea aceasta a Transilvaniei: Săcărâmbu, Abrudu, Roşia etc., este mai bogată în metaluri. Ţinutul întreg este curat românesc, cu toate acestea însă munţii sunt răpiţi din mâinile românilor, şi exploataţi de stat şi străini. Pentru aceea se jălesc veşnic românii de acolo, numiţi moţi, în poeziile lor poporale:

„Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă!“

şi se încep muşchii, care acoperă ici-colo cu haină de verdeaţă măgurile, colosalele stânci şi prăpăstii. La poalele munţilor se înşiră ţarinile cultivate cu semănături şi renumitele pogoane de vii. Vinurile din Ungaria (Tokai şi altele) sunt vestite, iar cele din Moldova, de la Cotnar şi Odobeşti, stau în paralelă cu vi­nurile de lângă Rin (Johannesberg etc.). Este de mirat cum de vinurile României nu ajung nici măcar până în Basarabia, căci ele ar fi preţuite în Rusia în rând cu vinurile alese ale Rinului şi ale Franţei. Dacă o butelie de vin de Akkerman se plăteşte la Moscova cu 8 franci, apoi cât de bine ar fi plătit vinul de Cotnar şi Obodeşti?

Pâraiele ce izvorăsc din aceşti munţi îşi varsă toate apele lor în râurile cele mari, care, pe lângă Dunăre, mai sunt încă: Nis­trul, Vistula şi Tisa, care udă adeseori cu apele sale îmbelşugatele câmpii ale Ungariei. Mai e de amintit Mureşul, ce trece prin Tran­silvania; Prutul, ce traversează Bucovina şi se varsă în Dunăre; Siretul, ce desparte Muntenia de Moldova. Celelalte râurele rămân cu numirile şi cu însemnătatea lor locală, neavând deo­sebită valoare generală.

Dar să ne întoarcem la formaţia geologică a Carpaţilor şi la ipoteza mea că ale lor ramificaţiuni trec şi în Basarabia, repre­zentând azi numai nişte modeste stânci, unicele rămăşiţe din gi­ganticii munţi ai formaţiunii terţiare, nivelaţi şi duşi în vale prin veşnic distructiva lucrare a apei. Să aducem o pildă. Dacă s-ar putea aduna dărâmăturile munţilor Vogezi, împrăştiate de la ba­zinul râului Mosel până la Rin şi de la al Saonei până în şesurile Alsaciei, am alcătui un munte, faţă de care uriaşul Mont-Blanc n-ar fi decât o sărăcăcioasă movilă.

Geologia ne face să credem că grozavele erupţiuni vulcanice ale globului nostru au aruncat pe suprafaţa lui în timpuri preis­torice nişte munţi atât de gigantici, încât noi nici cea mai palidă închipuire nu ne putem forma despre dânşii. Şi dacă adevărul este că toate planetele sistemului nostru solar au trecut prin aceleaşi faze ale dezvoltării, atunci nu mai încape îndoială că pământul nostru a trebuit să aibă munţi şi prăpăstii însutit mai mari decât ale lunii, care sunt şi azi destul de considerabile. Încetând însă pe lună orice proces organic şi lipsind puterea nivelatoare a apei, munţii şi prăpăstiile ei au rămas staţionare, pe când formaţiunea suprafeţei globului terestru stă încă şi azi sub influenţa forţei distructive a apei, care nu suferă inegalitate de teren. Astfel vedem, de pildă, că o mare bucată din coasta Norvegiei este dusă prin apă în ocean, şi că insula Helgoland nu­mai cu anevoie va scăpa pe un timp oareşicare de mortiferele valuri ale apei, ce-i spală şi pradă malurile. Acest proces, după mii şi mii de ani, negreşit că va face din pământul nostru o sferă netedă, care e, după cum susţine deja Aristotel, singurul corp de o perfecţiune inalterabilă. Aşadar, întemeindu-mă pe ipote­zele învăţaţilor geologi şi astronomi ca Arago1, Feri, Humboldt2 şi alţii, cred că colţişorul nostru de pământ s-a alcătuit din ba­zinul Mării Negre, ce s-a umplut prin dezghiocarea şi nivelarea aripilor din Carpaţi, duse în acest bazin de apele Dunării, Prutu­lui, Nistrului şi ale Niprului. Pe acelaşi temei se poate presupune că pustiurile Hersonului erau odată acoperite tot de apele Mării Negre. Ipoteza aceasta pare cu atât mai verosimilă, cu cât piatra scoasă din pământul acelor stepe e de aceeaşi formaţiune şi com­punere ca şi cea din solul Mării Negre, adică de culoare gălbie, foarte bortoasă şi alcătuită din acelaşi nisip şi aceleaşi scoicuţe de mare pietrificare. Tot pe atuncea şi Dunărea acoperea cu apele sale imensele şesuri ale Bugeacului şi ţinuturile Basarabiei sep­tentrionale cu secularii ei codri.

Păstrând plantele de la a lor creaţie primitivă generaţia în mod destul de conservativ, ele pot servi în tot locul de cel mai sigur document geologic. Şi astfel vedem că plantele Basarabiei nordice sunt aceleaşi ca şi ale munţilor alpini.

În decursul călătoriei mele prin munţii Elveţiei am colectat un erbar al florei alpine, spre a-l compara cu flora din ţinutul Hotinului şi am aflat exemplare aproape congruente cu ale aces­tuia. Crezând a face un serviciu botanicilor noştri români, le voi înşira aici. Reprezentanţii cei mai marcanţi ai florei noastre sunt culeşi din pădurile Bucovinei şi de pe moşiile de pe frontiera us-cată a ţinutului Hotin: Peribicăuţi, Grozniţa, Clişcăuţi ş.a. Iată numele:

Oxytropis campestris pe Mont-Blanc, la înălţime de 2000 m.

Hutschinzia alpina pe Gotthardt, la înălţime de 1300 m.

Potentila aurea pe Vollhorn, la înălţime de 1800 m.

Gnafalium lestopod pe Scheideck, la înălţime de 1500 m.

Ranunculus montanus pe Scheideck, la înălţime de 1500 m.

Anemonis vernalis pe Furca, la înălţime de 800 m.

Gnafulium montanus pe Rosenlau, la înălţime de 1000 m.

Crocus vernis pe Rosenlau, la înălţime de 1000 m.

Linaria alpina etc. etc. pe Grimzel, la înălţime de 1200 m.

Stâncile văroase, ce trec din Bucovina hotarul în ţinutul Hotinului, se desfac în două ramuri: un capăt merge spre Ka­meneţ-Podolski, altul se întinde tot pe malul Nistrului, spre răsărit până la Soroca, iară spre sud până la Jorele de Sus. Ele stau pe malul Nistrului ca un zid colosal, ce desparte Basarabia de Podolia, acoperite de tufe lemnoase, şi reprezintă prin for­maţiunea lor pitorească o panoramă grandioasă. Călătorul ce trece pe plute de la Hotin la Soroca pe curgerea Nistrului, simte nespusă plăcere privind aceşti martori muţi ai veacurilor stinse. Societatea de navigaţiune din Odesa a construit un vapor foarte îndemânatic pentru călători, înzestrat cu tot comfortul, plecând de două ori pe săptămână de la Soroca la Movilău în contra curgerii, trăgând în remorcă galerele deşerte ce se întorc la Movilău. Însă în timpul secetei de vară, scăzând Nistrul la o adâncime de numai trei metri la Hotin, iară la Movilău de la 4-5 metri, micul vapor trebuie să suspendeze excursiunile sale. Plutele şi galerele nu o dată se sparg la pragurile Nistrului din cauza micii adâncimi, astfel că cu timpul circulaţia pe acest flu­viu va înceta cu desăvârşire, deoarece negustorii preferă a trans-porta marfa cu trenul de acum, ce leagă Movilăul cu Odesa şi Noua-Suliţă; iar milioanele cheltuite cu spargerea pragurilor Nis­trului rămân pentru totdeauna pierdute.

Pădurile din ţinutul Sorocii şi al Hotinului sunt foarte împes­trite în soiuri şi cresc mult mai încet decât pădurile din ţinutul Orheiului, aşa că, după o tăiere, mlada abia în decurs de 70 de ani produce lemn bun pentru construirea acareturilor, pe când în învecinata Podolie o pădure de stejar, răsărită din ghindă, ajunge în decurs de 30-40 de ani la o grosime, pe care stejarii noştri o capătă abia la 70 de ani. Bradul creşte numai până la frontiera Bucovinei; mai departe în Basarabia nu se extinde, ca şi când natura i-ar fi pus aici hotar. Toate silinţele botanicilor de a aclimatiza acest copac au rămas zadarnice.

Pădurile Basarabiei s-au stârpit cu o repeziciune înspăi­mântătoare, şi falnicii codri ce acopereau mijlocul Basarabiei până la începutul veacului nostru, unde Bujor şi Tobultoc, renumiţii cavaleri ai codrului, cântau doina voinicului şi puneau pe călători la dăjdii, din acei codri n-au rămas decât nişte pădurici becisnice, prin care şuieră locomotiva trenului, ce duce de la Chişinău la Ungheni.

Cauza acestei devastări?

A fost oraşul Odessa. El concentrase în sine tot luxul şi toată depravarea apusului. Vapoarele Franţei şi ale Londrei, ce vene­au să încarce grâul din bogatele jitniţe ale Odessei, lăsau drept schimb aceste sedimente otrăvitoare. Tinerii proprietari ai Basa­rabiei, agronomi muncitori, ce trăiau de altfel în căsuţe modeste, cu prispe şi cuptoraşe, acoperite cu stuf, umplându-şi buzunarele cu aur din vânzarea productelor agricole, începură a zidi pala­turi veneţiene şi casteluri feerice. Iară veneticii, comercianţi greci şi evrei, veniţi pe mare cu nave umplute cu portocale şi lămâi, marfă colonială şi spiţerii, încărcau navele deşertate cu grâu cumpărat de la proprietari cu preţ de nimică, până la 32 franci 384 de kilograme, ce-l vindeau apoi la Marseille şi Londra îm­pătrit. În decurs de 20 de ani aceiaşi mici negustori de porto­cale şi măsline se făcură milionari, ce au în Odessa firme strălucite de bancheri.

Aşadar, Basarabia în acel timp era ca şi California la începutul exploatării, cu singura deosebire că pepitele de aur erau înlocuite în Basarabia prin kilele de grâu, ce le dau îmbelşugatele câmpii de ţelină ale stepelor basarabene, pe care numai ici-colea se zăreau satele sărăcuţe ale ţăranilor băştinaşi, ce mai scăpară ca prin urechea acului de sabia tătarului. Însă cu trecerea Basara­biei la ruşi, această provincie binecuvântată deveni prada hăme­siţilor locuitori din guvernămintele învecinate, locuite de ruteni şi poloni, care, nemaiputându-se hrăni pe pământul lor stors de toată măduva, se năpustiră cu mii şi mii de familii asupra Basa­rabiei, unde fură primiţi cu braţele deschise de vechii proprietari, care aveau trebuinţă de mâini muncitoare, spre a putea exploa­ta pământul cum se cade.

Precum aleargă cerbul la izvoare şi şoimul în ţara bogată în ale vânătorii, aşa năvăliră exploatatorii pe neaşteptate asupra naivilor şi credulilor agronomi ai ţării, care, ameţiţi şi buimăciţi de plăcerile seducătoare ce le găseau în abundenţă în Babilonul de pe malurile Mării Negre, cu opere şi primadone, baleturi şi sirene, cancane şi bachanale, se lăsară mânaţi de noul curent ca frunza de vânt. Şi iată că începu risipa capitalurilor câştigate din roada pământului; uzurierii puseră în grabă hapsâna lor mână pe toate comorile şi beneficiile, datoriile creşteau pe zi ce merge, bănci locale nu existau şi astfel ţara deveni o satrapie a străinilor, care luau sută la sută. Singura ancoră de scăpare din naufragiul universal erau pădurile, pe care uzurierii le ocheau de mult. Şi acum începură vânzările cu preţuri dictate de capriciul atotputer­nicilor cumpărători.

Tăieturile pădurilor din Basarabia se porniră de-a lungul şi curmezişul fără cruţare şi sistem, până când guvernul, într-un târziu trezindu-se, a adus un regulament prin ucazul de la 1884, înfrânând acest abuz şi normând exploatarea pădurilor după sistemul introdus în ţările civilizate, adică anual să se taie nu­mai a zecea parte din numărul total al hectarelor.

Exploatarea pădurilor însă a lăsat urmări păgubitoare pentru ţară pentru un lung şir de ani, căci, precum uşor se înţelege, prin aceasta s-au zdruncinat limitele izotermale şi clima din Basara­bia, ce era înainte de aceasta cu 60 de ani. Iernile de acum din ţinuturile Hotinului şi ale Sorocii ajung la aceeaşi intensitate a frigului ca şi în guvernămintele din nordul Rusiei, iar secetele şi arşiţa ţinutului Bălţului şi din sudul Basarabiei sunt egale cu cele din Asia Mică.

Pământul de ţelină din ţinuturile Hotinului, Bălţului şi Sorocii s-a stârpit aproape desăvârşit prin lăcomia unei culturi silnice extinsă asupra pământurilor de grâu de mii şi mii de fălci. De la anul 1884 încoace se începu în Basarabia îngrăşarea pământului cu gunoaie, după sistemul Germaniei, însă această îngrăşare de pământ înghite capitaluri colosale, fiindcă costă la o mie franci hectarul. La urmă se înşiră şi alte calamităţi financiare pentru pro­prietarii de pământ, precum ridicarea boierescului obligământ, criza valutei şi lupta bursei din Berlin, şi la urmă colosala con­curenţă a Indiei şi Americii, care şi-au deschis jitniţele lor Eu­ropei, astfel că Basarabia cu fosta sa jitniţă a Europei de primul rang a rămas actualmente cu totul izolată, până chiar şi portul Odessei se pleacă din zi în zi spre decadenţă.

Aşadar, cu cât această provincie s-a îmbunătăţit în privinţa civilizaţiunii prin înfrumuseţarea zidirilor, prin inovaţiuni, aşe­zăminte legale, prin drumuri de fier, şosele, spitale etc., cu atât a scăzut în belşugul productiv al pământului.

Populaţia însă se adaugă cu o nespusă repeziciune, aşa că după statistica de la 1885 se numărau în Basarabia 1.397.842 suflete, iar până acum sunt 1.775.000 suflete de ambele sexuri, care se hrănesc din vlaga pământului, frământându-l neîncetat, până ce va ajunge să se prefacă în lut neroditor.

Rămase încă un ram de comerţ foarte rentabil, cu trecerea boilor şi a porcilor îngrăşaţi la Viena, dar în urma protestului ridicat de Ungaria, Austria a închis graniţa şi acum această marfă vine dusă la Varşovia, dar profitul rămâne tare problematic, fiind­că atârnă de la bunăvoinţa Germaniei, care când deschide, când însă pe neaşteptate şi sub pretext de epizotii închide graniţa, lăsând astfel pe neguţători mofluzi.

Deci Basarabia, ce s-ar putea numi California Europei, fiind lipsită de fabrici ce dau poporului hrană materială, astăzi se poate numi o ţară săracă, căci ţăranul trăieşte vara muncitor, iar iarna retras în bordei, unde rămâne 6 luni în somnolenţă ame­ţitoare, neavând unde să-şi câştige hrana. Aceşti ţărani stau iar­na tologiţi pe cuptor, mănâncă productele adunate de cu vară de pe ţarini, şi de au şi cruţat ceva bani, apoi aceştia sunt întrebuinţaţi în dăjdii şi neajunsurile familiei, ce se adaug mereu, căci şi ţăranii sunt molipsiţi de pasiunea luxului. Ţăranul nostru de acum se ruşinează să poarte opinci şi suman de fabricaţie cas­nică şi femeile lor catrinţă şi ştergar pe cap, în modul vechilor râmleni. Opincile s-au schimbat, ţăranul umblă acum în ciubote de la 18 până la 20 ruble perechea, iar catrinţa a făcut loc man­tilei de modă de 25 până la 30 de ruble* şi altor nenumărate obiecte de lux rustic, adăugând încă benchetele la hramuri cu râuri de holercă, botezurile, nunţile şi îngropăciunile.

Presupunem că unii dintre ţărani sunt proprietari de pământ de la 8 până la 12 hectare de familie. Pământul acela însă este aşa de rău lucrat şi plin de mărăcini, încât productele, necurate

• Costumurile şi îmbrăcămintea bărbaţilor şi a femeilor vechilor băştinaşi s-au desfiinţat; acum hainele lor sunt o amestecătură bulgărească şi malorusă. Astfel sunt şi dansurile, din care a rămas originală numai hora, numită „joc“.

fiind, le cumpără ovreii cu preţuri de nimică, ba ce-i mai mult, aceste producte sunt la mulţi locuitori zălogite cu ani înainte.

Astfel ţăranul nostru este asuprit în cele financiare, dar cauza acestei asupriri este îndeosebi a se ascrie lenii altoite în sângele românului. Şi cu toată poziţia lui materialiceşte zdruncinată, ţăranul este mulţumit cu sine şi se împacă uşor cu împrejurările şi nevoile ce-l întâmpină în viaţă şi în familie.

Guvernul Rusiei este condus de două principii morale, ce sunt cunoscute ca cele mai trainice temelii ale unui stat absolutistic. Aceste principii sunt credinţa în religiune şi filantropia. Toţi amploiaţii statului, care fac adică parte din ocârmuire, sunt oa­meni ce au absolvit vreo facultate cu diplome şi sunt conduşi de o fanatică umanitate. Astfel comitetul legislativ al senatului alcătuit din membri de aceştia, a anulat orice pedeapsă de bătaie, de care se foloseau mai înainte primăriile, având dreptul de a aplica 25 lovituri cu vergile în asistenţă publică, ceea ce nu o dată aducea pe ţăran la ruşine şi desperare. Legea actuală întru atât a ridicat vrednicia ţăranului, încât judecătorii de pace con-damnă la închisoare de 7 zile pe cel ce măcar cu vorba l-a asuprit.

Toate ziarele şi buletinele sunt ticsite cu mii de proiecte filan­tropice pentru poporul de la ţară. Oricine poate purta condeiul, grăbeşte a-şi trimite redacţiunilor ideile filantropice spre publi­care. Se înţelege că toată această îngrămădire de idei se cerne şi se strecoară prin consiliul senatului, dar, fireşte, se acceptează puţine, căci greu este de a scăpa pe cel ce se îneacă, dacă el însuşi nu-şi dă silinţa şi nu face nici o mişcare*.

Ţăranul nostru este acum proprietarul celor 8 hectare de pământ. Dar ce ar face, bunăoară, un neamţ din Germania cu

• Aşezământul monopolului pe băuturi, rachiu şi vin s-a săvârşit în Rusia la 1 iulie 1896, cu zidiri colosale de piatră în toate târgurile şi târguşoarele, costând fiecare la 60.000 ruble. Prin aceasta s-a pus oarecare înfrânare beţiilor ce se săvârşeau prin crâşme, cuiburile depravaţiunii generale.

aşa o proprietate bogată? Negreşit că el în câţiva ani ar avea un capital la vreo bancă, cum le şi au, de pildă, coloniştii ce au emi­grat din Prusia şi s-au aşezat în pustiurile Hersonului şi ale Bugeacului. Ei au venit pe la anul 1825 din ţara lor numai cu traista pe băţ, iar acum rar găseşti unul dintre ei, care să nu aibă la băncile din Odessa vreo câteva mii de ruble, să nu aibă aşezare temeinică de piatră, boi, cai şi oi de Spania, de alte mii de ru­ble. Dar aceştia au fost şi sunt activi în întreprinderi, şi la des­chiderea portului din Odessa, ei şi bulgarii colonizaţi în Bugeac, au procurat toate proviziunile de muncă pentru acest oraş, provi­ziuni ce se plăteau atunci cu preţuri fabuloase de galantomii con­sumatori. Astfel câştigau sută la sută* şi mai ales că acest oraş era înconjurat de pustiuri mai nelocuite.

Deci, eu ca român mă uit cu oarecare invidie la aceşti venetici din lume, ce s-au îmbogăţit atunci, pe când ţăranul nostru stătea pe loc, în mare mizerie în comparaţie cu dânşii. Dar ce misterioa­să cauză i-a împiedicat să imiteze şi ei pe venetici în acel timp? De ce, în loc de nenumăratele care cu mangal, ce le duceau toc­mai din codrii Orheiului la Odessa, nu duceau acolo productele ţării de mii de ori mai îmbelşugate decât cele din pustiurile Her­sonului? Pentru că ei nu le aveau, nelucrându-şi pământul, şi mai bucuros preferau să vândă la Odessa un car de mangal cu 10 ru­ble, în loc de a lua pe un car de o sută de căpăţâni de curechi 100 ruble, pe o găină 3 ruble, pe un ou 1 franc — tot aceleaşi preţuri ce se plăteau în California la începutul exploatării. Pe când lupta pentru existenţă constă din exploatarea diferitelor branşe, ţăranul român nu cunoaşte decât câştigul ce rezultă din munca cu braţele, ce de multe ori nu i se răscumpără cu mari profituri. El nu gândeşte că el munceşte numai, însă în cele spirituale

• Toate vânzările şi cumpărăturile din acel timp se săvârşeau în aur şi argint de agiul 84. Bancnote nu existau. Portul Odessei s-a deschis la anul 1817 cu privilegiul de Port-franc pe 30 de ani.

lâncezeşte. El este curajos, dar totodată şi fricos în orice afacere ce nu o cunoaşte, ce strămoşii lui nu au făcut-o; orice încercare pentru el este o problemă grea, o ipoteză încurcată. Benevol şi cu supunere se lasă a fi exploatat, fără a-şi da silinţa de a scăpa din mreajă.

Sunt mulţi care învinovăţesc pe evrei. Dar antisemiţii trebuie să aibă în vedere şi aceea că aceşti lipitori sunt pretutindeni răsfiraţi şi printre nemţi şi bulgari, care locuiesc în ţară. Aceşti colonişti găsesc însă că evreii sunt un rău trebuincios acolo unde trebuie pusă în activitate patria, răbdarea şi calculul în grelele operaţii de comerţ, tocmai precum drojdiile fac să crească pâinea dospind. Îndată ce pâinea este însă coaptă, trebuie să le-o iei din mână imediat, să le-o împărţeşti numai o parte, căci altfel ei o mănâncă întreagă. Dar ţăranul, având libertatea lucrului, fără zapcii ca mai nainte, fiind acum ocrotit, zăcăieşte dezmierdat cu „bogăţii de pământ“ şi ca proprietar tot rămâne cu punga deşartă. Ogoarele lui sunt mârşav lucrate şi pline de buruieni şi de tot felul de seminţe ca: măzăriche, neghină, măselari, volbură, tăciune etc., etc. Apoi exploatarea celor 8 hectare se face fără repaos, astfel că în grabă vor trebui a fi îngrăşate; la o astfel de operaţie agricolă însă trebuiesc puteri de cărat, care numai tot al zecelea gospodar le are şi chiar acesta este adeseori lipsit de ele prin epizootie.

Apoi ce va fi mai departe, este greu de prevăzut; dar va fi vai de ţăranul nostru, când va ajunge la strâmtoare cu privire la pământ, cum este acum în Germania. Oare atunci ţăranii români fi-vor ei capabili să-şi găsească hrana în emigraţii? Deci mă întorc la întrebarea mea: Fost-a mai bine când a fost mai rău, sau fost-a mai rău când a fost mai bine?...

Dar să lăsăm ca viitorul să aducă cu sine ceea ce este menit de soartă şi să ne întoarcem la vechile cetăţi ale Basarabiei ce au fost odinioară pavezele ţării în necontenitele lupte ce se săvârşeau pe acest colţ de pământ, pomul de discordie al dife­ritelor popoare din Asia şi Europa, ce se năpusteau asupra pro­vinciei acestei, ca asupra unui pod strategic ce le stătea în cale, făcând din ţară o arenă de gladiatori, care îşi lăsau ciolanele îngro­pate la temeliile acestor zidiri.

Însă precum am zis în alte opuri ale mele, nici o ştiinţă nu este atât de şugubeaţă şi plină de greşeli, ca istoria unui popor, ce locuieşte în pustiuri sau pe înălţimea munţilor, izolaţi de cul­tură. Istoriograful, neavând documente temeinice, manuscrise sau alte monumente, scrie trecutul acelui popor întemeindu-se pe ipoteze, pe păreri create de sine însuşi cu ajutorul fanteziei, pe glume cu diferite tendinţe, când lăudând pe cuceritori şi înjosind naţiunea, când lăudând naţiunea şi defăimând pe cuceritori. Neavând istoriograful nici urme de dovezi (şi considerând că orice contrazicere ivită este o luptă, iar lupta o răzbunare), îi rămân măcar aceste mijloace, cu ajutorul cărora se poate achita aproximativ de datorinţele sale. Tocmai în această poziţie se află şi acela care cutează a scrie adevărul asupra ţării române în vechile hotare ale lui Traian.

I. Cetatea Hotinului

După cronicile istorice ale Basarabiei, alcătuite de învăţaţii diferitelor naţiuni*, târgul Hotin cu cetatea lui juca un rol însem­nat odinioară atât în privinţa comercială, cât şi ca fortificaţie de apărare în contra năvălirilor feluritelor neamuri de cuceritori, ce împroşcară cu sângele lor pereţii acestei zidiri.

Precum se presupune, fondatorul Hotinului a fost voievodul

• Notiţele istorice sunt adunate din opurile vechiului istoric-geolog Strabon; apoi de la modernii istorici episcopul din România, Gavriil Enăceanu în „Revista Nouă“, 1888; Zaşciuk, A. Nacu, Gherard, Marchetar, Xenopol, D. Cantemir, Stadnicki, Polauzov etc., etc. Toţi aceşti scriitori moderni ai diferitelor naţiuni adunară ştirile istorice din arhivele Kievului, din Moscova şi din consistoriul Chişinăului.

dacilor Cotizon, în veacul al III-lea al erei creştine. După numele fondatorului târgul se numea la început Cotin, iar în urmă Hotin. Turnul primitiv al cetăţii ar fi fost început de genovezi, care stăpâniseră acele olaturi. Turnul este zidit pe o stâncă oablă pe malul Nistrului, slujind ca o citadelă ocrotitoare navelor cu marfă şi producte, ce circulau pe curgerea apei de la Hotin la Akker­man şi îndărăt. Cu decăderea puterii genovezilor de pe Marea Neagră, Hotinul s-a făcut un punct însemnat în comerţul Moldo­vei, fiindcă prin paşnica convenţie de la 1459 între domnul Moldovei Ştefan al IV-lea şi craiul Poloniei Cazimir, acesta s-a înda­torat să nu stingherească pe locuitorii Hotinului în comerţul cu pescării şi cu productele ţării pe curgerea Nistrului până la Ak­kerman. Se presupune că în acelaşi timp Ştefan al IV-lea sfârşea zidirea fortăreţei începută de genovezi, cu scopul de a se întări în acest punct strategic în contra năvălirilor megieşilor turci.

Această îngrijire şi-a avut şi rezultatul, căci la anul 1476 Ştefan al IV-lea, biruit în război de Mahomed al II-lea, s-a retras în Hotin, unde se pregătea de o nouă luptă cu turcii, care s-a şi pornit peste 8 ani, când a biruit pe turci.

Dar după moartea lui Ştefan, turcii iarăşi cuceriseră Moldova luând Hotinul. La acea luptă, povesteşte legenda, cetatea Hotinu­lui a fost apărată în persoană de soţia repausatului Ştefan Vodă. Vizirul comandant al oştirilor care împresurau cetatea ţinând-o în blocadă, văzu cu prilejul unui asalt ce nu reuşi, pe frumoasa văduvă cum stimula cu deosebită prezenţă de spirit pe apărătorii cetăţii; s-a înamorat de frumuseţea şi curajul ei şi îndată i-a tri­mis soli, ca să o ceară de consoartă legiuită şi să-i promită că-i va pune la picioare tot ce are mai preţios. Tânăra eroină s-a învoit să se deie vizirului de soţie, însă numai dacă vor săpa în jurul ei un şanţ adânc înarmat cu tunuri. Vizirul s-a unit să împlinească dorinţele domniţei şi a depărtat oştirile, după ce a săpat şanţul. Luând însă atunci moldovenii şanţul în folosinţa lor, vizirul a de-venit furios, a comandat un mare asalt şi a cucerit cetatea. Iar domniţa, văzând că de acum nu mai are scăpare, s-a aruncat din turnul Hotinului în Nistru.

Peste câtăva vreme Hotinul iarăşi a fost întors moldovenilor. la 1600 Mihai Viteazul birui oştirile lui Ştefan Movilă şi ale frate­lui lui, Ieremia Movilă, care la urmă fugi în ţara leşească. Mihai Viteazul însă cuceri toată Moldova, alcătuind o nouă domnie cu Hotinul la un loc. La 1617 Hotinul a fost luat de cazacii Ucrainei, dar aceştia, izgoniţi fiind de poloni, au fost siliţi să întoarcă Hotinul turcilor, şi retrăgându-se au nimicit două târguşoare zidi­te de ei pe malul Nistrului.

La anul 1650 Hotinul trecu iarăşi la moldoveni şi în această cetate şi-a găsit scăpare voievodul Lupul, ascunzându-se în ea, prigonit fiind de hatmanul Hmelniţki, care voia să-l silească a-şi de fata după fiul său Timuş. Apoi la anul 1678 Hotinul devine iarăşi turcesc.

Regele Poloniei Ioan Sobieski, folosindu-se de vălmăşagul şvezilor şi gâlcevile seimului de la Cracovia, adunând o oştire de 50 de mii, luă de la turci Hotinul, împresurând Kameniţa din Podolia. Dar cu sosirea oştirilor musulmane ale lui Mahomed al IV-lea, polonii au fost siliţi să se retragă, iar Mohamed, luând înapoi Hotinul, l-a întors moldovenilor.

La 1711, după emigraţia domnului Dimitrie Cantemir al III-lea în Rusia, cetatea Hotinului a fost din nou luată de la moldoveni de turci şi reconstruită de inginerii francezi; ea alcătui împreună cu satele din jurul ei raiaua Hotinului, adică provincia creştinească a turcilor.

În urmă, pe timpul războaielor ruşilor cu turcii, Hotinul a avut o soartă foarte schimbăcioasă luat fiind de ruşi, întâia oară de mareşalul campestru Minich, care cu o armată de 30 de mii şi cu rezerva condusă de generalul Rumeanţev3, birui cu desăvârşire asupra turcilor şi luă cetatea. Dar prin pacea de la Belgrad de la 18 septembrie 1739 Hotinul a fost întors turcilor.

Iară la 1768 sultanul Mustafa al III-lea, declarând Rusiei război, şi-a concentrat armata în Hotin. Atunci comandantul su­prem al armatei ruseşti şi-a înşirat oştirile pe malurile Nistrului, iar cu energie respingând pe turci lângă satul Nouă Suliţă şi trecând cu toate puterile peste Nistru, bătu pe turci tocmai lângă Hotin şi împresură cetatea. Nu s-a hotărât însă să-i dea asalt, neavând la îndemână artileria. Asta s-a întâmplat la 19 aprilie, tocmai în ziua de Paşti. Apoi la 2 iunie turcii iarăşi fură învinşi, dar cetatea tot n-a fost încă luată. În sfârşit, la 6 septembrie turcii fură cu desăvârşire biruiţi de ruşi, iar garnizoana turcească a Hotinului fugi peste Dunăre, şi cetatea fu ocupată de ruşi. După luarea cetăţii Benderului, Hotinul servea ruşilor ca un punct de reazem la invaziunile lor în Basarabia. Dar prin pacea de la Kuciuk-Kainargi la 1774 Hotinul iarăşi a fost întors turcilor.

În războiul următor de la 1787 Hotinul a fost asediat de ar­matele aliate austro-ruseşti, când comandantul armatei austriece, principele Koburg, după o zadarnică încercare de a lua cetatea de la turci, s-a retras. Dar în luna iunie divizia lui Saltâkov, trecând Nistrul, a pus cetatea Hotinului sub blocadă, ce a durat până la 18 septembrie, când apoi turcii s-au hotărât să predea cetatea prin capitulare. Deci Hotinul din nou a fost ocupat de oştirile ruseşti până la 1791, când, prin pacea de la Iaşi, toate cetăţile luate de ruşi fură întoarse turcilor.

În sfârşit, în al treilea război al ruşilor cu turcii, la 1806, gene­ralul Michelson, comandantul a 70 mii de soldaţi în Podolia, a trimis pe generalul Essen cu o parte a armatei ca să ieie cetatea Hotinului. Comandantul cetăţii, Mohamed Paşa, văzând pre-gătirile de asalt, a dat cetatea în capitulare cu acea condiţie ca garnizoana să poată ieşi în pace cu femei şi copii şi să treacă Dunărea în domeniile Turciei, precum şi cu toate hergheliile de cai ale cavaleriei ce păşteau pe câmpiile raialei Hotinului, sub privegherea şi seama pârcălabilor turceşti Cărăcuş şi Taban*.

• Moşia Caracuşeni după documente se numeşte Duşceni, precum şi Tabanii Mihălcăuţi. Dar totuşi aceste două moşii au păstrat şi numele dat de turci, care locuiau pe câmpiile acelora, păzind caii artileriei.

După acest period, prin tratatul de la Bucureşti, Hotinul împreună cu Basarabia întreagă au fost alăturate şi date Rusiei în stăpânire, la anul 1814, după căderea lui Napoleon. Atunci cetatea Hotinului, cu toate că rămase numai de al 2-lea rang, totuşi mai fu întărită din partea ruşilor, care au adaus unele fortificaţii, cheltuind de la 1814 până la 1840 o sumă însemnată de ruble, până ce la 1856 strategii ruşi au constatat că cetatea Hotinului nu mai corespunde însemnătăţii sale, ca punct strate­gic în contra Austriei şi în acelaşi timp depărtând din ea garnizoa­na, a fost dată în proprietatea şi la dispoziţia târgului. Şi orăşenii au pornit apoi a scoate din ziduri piatra, pentru a zidi case şi târg.

Târgul Hotin era pe timpul ocârmuirii turcilor unul dintre cele mai frumoase oraşe din Basarabia atât în privinţa caselor cât şi a grădinilor grandioase. Târgul se distingea prin o curăţenie deo­sebită, avea pardoseală pe străzi şi pitoreşti olaturi. Dar stă­pânirea ruşilor şi nenumăratele lor invaziuni războinice aduseră oraşul în starea lui actuală, ce reprezintă o mare şi glodoasă mlaştină, în care parcă plutesc bojdeucile evreieşti, negre şi tu­pilate. Din turnul genovezilor a rămas numai o parte, ce ca un veteran ciungărit stă plecată spre mormânt, iar zgomotul cetăţii turceşti de odinioară a încetat. Şi dacă acum vreun turc bătrân ar vedea în ce hal a ajuns elegantul oraş de odinioară, ar plânge amar ca şi maurul care păşeşte pe pământul Alhambrei. Deci tim­pul înghiţi trecutul acestui loc strategic, cimitirul osemintelor de eroi de diferite ginţi, unde în încruntate măceluri se ciocneau nea­muri cu neamuri cu nenumăratele lor oştiri, pe o palmă de pământ. Şi aceste neamuri au lăsat astfel o pagină de sânge în istorie. Rar de tot se găsesc între cetăţile lumii astfel de cetăţi, care să fi fost atât de zbuciumate în lupte ca Hotinul. Dar astăzi ea reprezintă o urâcioasă ruină, neagră şi posomorâtă pe malul Nistrului, care asemenea nămolit în acel loc, cu lenevire îşi trage apele sale spre Marea Neagră.

Aşadar, un istoric şi arheolog român, şezând pe ruinele aces­tei cetăţi, ar putea crea într-o inspiraţie poetică o adevărată Ili­adă cu frumoasa Elenă, ce ar fi văduva domniţa Casandra, ale cărei oseminte odihnesc pe fundul Nistrului, care cu apele lui a învelit-o de vie ca şi un giulgiu rece şi omorâtor.*

2. Cetatea Sorocii

Acest oraş este foarte vechi, de pe timpul stăpânirii genove­zilor, colonizaţi pe malurile Mării Negre şi ale Nistrului. Aceştia făcură acest punct drept depozit pentru productele şi mărfurile lor aduse pe mare şi numiră oraşul Olhinia. Însă cum se presu­pune, Soroca a fost încă înaintea genovezilor construită şi anume pe timpul prigonirii creştinilor, care, desfăcându-se de legiunile idolatre ale lui Traian, găsiră aici adăpost şi scăpare, ascunzân­du-se cu cultul lor creştinesc între stâncile şi codrii din olaturi. Asta o documentează schiturile şi mănăstirile cioplite în stânci, ca locuinţe subterane în modul catacombelor Romei.

Când Mahomed al II-lea cuceri Constantinopolul şi coloniile rămase de pe malurile mării şi ale Nistrului, cetele de creştini se desfiinţară şi renumele Olhiniei se stinse. În veacul al XV-lea însă Ştefan cel Mare, al cărui scop era de a scăpa ţara de invaziunea polonilor şi a ungurilor, zidi şi reînnoi vechea cetate Olhinia, făcând din ea un punct strategic de apărare în contra opresorilor şi a numit-o Săraca**, ca o aluziune la bieţii locuitori pe care

• Zbuciumările prin care a trecut acest oraş trăiesc până azi în viua memorie a poporului român din toate unghiurile, şi nu rareori auzi doina de jale:

Hotine, Hotine,

Ţine-te bine,

Că moscalul vine

Cu oaste după tine. 

• • Ruşii din Săraca au poreclit-o Soroca, ce vrea să zică coţofană în limba lor.

Ştefan cel Mare îi găsi în cel mai trist hal, zbuciumaţi şi osândiţi de năvălirile şi prăzile polonilor, ungurilor, turcilor, tătarilor şi cazacilor zaporoji. La mijlocul veacului al XVII-lea trimise hat­manul Hmelniţki, din răzbunare faţă de Lupu Vodă, oştirile sale să prade ţara, dar în sfârşit înrudindu-se cu Lupu Vodă, îşi con­teni ostilităţile şi, restituind în Moldova domnia lui Lupu, se aşeză cu oştirile sale în cetatea Sorocii. La 1711 Mustafa Paşa izgoni pe poloni din cetate şi se aşeză însuşi în locul polonilor. În urmă ţarul Petru cel Mare năvăli asupra turcilor şi luând So­roca şi-a făcut în ea jitniţă pentru proviantul armatei sale, ce mer­gea să treacă Prutul în Moldova.

Actual din cetatea Sorocii a rămas numai o ruină neînsemnată, iar târgul reînnoit cu zidiri în stilul modern este foarte pitoresc, uitându-te la el de pe Nistru.

În privinţa agricolă, a semănăturilor, ţinutul Sorocii stă în al 3-lea rang după ţinutul Hotinului. În lipsa pădurilor seceta de vară este de o mai mare intensitate, dar această secetă înlesneşte coacerea poamelor şi tutunului. Vinurile de la Naslavcea stau aproape de calitatea vinurilor Akkermanului, iar tutunul Ţepilanei aproape de calitatea tutunului Crimeii.

Elementul locuitorilor ţărani din acest ţinut se compune acum îndeosebi de maloruşi şi poloni, trecuţi de peste Nistru în Basa­rabia şi aşezaţi mai pe întregul mal al Nistrului până la Hotin. Apoi din clasa proprietarilor mai însemnaţi sunt armenii de la Movilăul Podoliei, îmbogăţiţi în comerţul cu boi şi porci îngrăşaţi, ce ei în special şi fără vreo concurenţă din partea moldovenilor îi duc spre vânzare la Viena. Aceşti venetici în Basarabia, folosin­du-se de eftinătatea vânzării moşiilor, cumpărară de la băştinaşii proprietari cele mai mari şi mai întinse moşii din ţinut, fiindcă pe la anii 1840 se vindea hectarul de veci cu 80 franci benevol, iar de la mezat cu jumătatea preţului.

Deci nu este nici o mirare dacă toată Basarabia este ticsită de proprietari de diferite neamuri, naţionalităţi şi religiuni. Până ce ucazul împăratului Nicolai I-iul a oprit cumpărăturile moşiilor de veci evreilor, polonilor catolici, precum şi oricărui sudit străin, nu era această aglomeraţie de neamuri. Ucazul împăratului Ale­xandru al II-lea îndatori pe fieştecare sudit străin să se desfacă de moşiile cumpărate, dacă nu se învoieşte a fi supusul Rusiei.

3. Cetatea Orheiului

Unii dintre istorici presupun că acest oraş se află pe locul unde odinioară se afla cetatea dacilor numită Petrodava. Urmele acelei cetăţi se văd şi acum pe culmile unei stânci cu adânci subtera­ne, în care s-au găsit monede şi diferite obiecte de întrebuinţare. După decadenţa dacilor, Orheiul la sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul veacului al XIV-lea figura ca cel mai însemnat oraş din Basarabia, slujind ca reşedinţă domnilor basarabi. Cu cuceri­rea Basarabiei de turci, Orheiul a ajuns la aceeaşi soartă care a fost şi a Hotinului, Sorocii şi a altor târguri şi cetăţi din Basara­bia, expuse prădării şi prigonirii turcilor şi tătarilor, care împilară locuitorii ţării întru atâta încât aceştia îşi căutară scăparea în co­drii nepătrunşi şi prin prăpăstii. Ei se ascundeau de frica robiei ce le-o aduceau tătarii nogaici*, care pe neaşteptate şi ca lăcustele năvăleau din Crimeea sub comanda ghireilor şi pe bărbaţi îi ucideau şi le prădau averea, dar pe femei şi pe copilele românce le legau cu ştreangul de gât, iar un capăt al ştreangului îl legau de oblâncul şeilor şi astfel călăii tătari târâiau pe nenorocitele fiinţe până la Bahcisarai în Crimeea. Crimeea era cuibul central al acestor minotauri infernali sau, mai bine zis, fabuloşi draconi, care înghiţeau fără îndurare toate vietăţile alese ale ţării.

Şi acest nemaiauzit barbarism se săvârşea în centrul Europei, în ochii paladinilor şi ai cavalerilor cruciaţi, care îşi rupeau lăncile

• Porecliţi din ruseşte. Nagaika, adică biciul ce tătarul îl purta totdeauna cu sine.

pentru omenire. Şi aceste cruzimi rămaseră nepedepsite de megieşele împărăţii puternice, care ascultau cu indiferenţă ţipe­tele bieţilor creştini, ca şi când s-ar fi întâmplat în Australia cani­bală, — până când într-un târziu împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, nu a spart acest cuib de hoţi, stârpind fiarele însetate de sânge creştinesc în vizuinile lor. Ce deriziune a soartei românilor de atunci să se nască şi să trăiască pe acel timp!...

4. Cetatea Bender

Această cetate a fost zidită de genovezi în timpul stăpânirii lor pe malurile Mării Negre şi se numea Tighin, iar în urmă, în epoca stăpânirii turcilor în Basarabia, cetatea a fost luată de Mo­hamed al II-lea, care a numit-o Bendere, adică: „Eu vreau“. Ce­tatea a fost reconstruită şi mărită de turci, spre a conserva în ea proviantul garnizoanei, adăugând lângă cetate câteva sate numite raiaua Benderului, al cărui guvernor era un paşa. În timpul războiului ruşilor cu turcii, această cetate a fost de trei ori cu­cerită când de unii, când de alţii. La 1789 ajunse iarăşi în pose­siunea ruşilor, iar după tratatul de pace de la Iaşi, ruşii au întors-o din nou turcilor. În grabă, însă, după o discordie politică, fu re­dată ruşilor, care, întărind-o, făcură un punct strategic impunător şi însemnat în evoluţiile militare, însemnând trecerea peste Dunăre.

Cronica istorică povesteşte că pe locul Benderului a fost odi­nioară tabăra lui Darius Histape, domnitorul Persiei. Aceeaşi cronică spune că divul Traian a zidit peste Nistru un pod de pia­tră, ale cărui urme şi astăzi se văd. Lângă cetatea Benderului, viteazul Carol al XII-lea, regele şvezilor, fugind cu rămăşiţele ar­matei sale bătute de Petru cel Mare la Poltava, s-a aşezat pe acel şes întărindu-se. Iar izgonit de ruşi, abia a putut fi mântuit de turci, care cu o armată întreagă i-au venit întru ajutor, luându-l sub scutul lor.

Astfel dar pe arena ţării Moldovei s-au adaus şi ciolanele perşilor, turcilor, şvezilor din nord, peste osemintele polonilor, tătarilor, cazacilor etc., etc., încât cu drept cuvânt putem zice că acest pământ este un mozaic de oase alcătuite de coasa morţii ce-şi alesese reşedinţa în această provincie fatală pentru români...

5. Cetatea Ismailului

Această cetate a fost zidită tot de aceia care zidiră şi celelalte cetăţi din Basarabia. A fost însă reconstruită şi reîntărită cu multă sârguinţă şi cu cheltuieli de turci, care îşi concentrară aici cele mai mari puteri războinice în contra ruşilor. Epopeile acestei cetăţi s-au sfârşit în 1789, când mareşalul campestru rusesc Suvorov după o înfricoşătoare bombardare a luat-o cu asalt. În acea luptă memorabilă au fost măcelăriţi la 23.000 turci şi 10.000 ruşi. După tratatul de la 1791 a fost şi această cetate întoarsă în stăpânirea turcilor, iar la 1809 iarăşi în a ruşilor.

Oraşul Ismail este foarte însemnat din punctul de vedere al comerţului de la Marea Neagră, stând într-un rând cu portul Ode-sa. Dar din cauza afacerilor vamale dintre Rusia, România şi Tur­cia şi din cauza concurenţei iscate în urma deschiderii calei fe­rate de la Reni la Odessa, însemnătatea comercială a Ismailului a scăzut, iar cele mai mari firme ale bancherilor s-au mutat la Odessa.

A locui în acest oraş este tare nesănătos din cauză că sunt foarte aproape mlaştinile de la gârlele Dunării, apoi vara dom­neşte o insuportabilă arşiţă, iar nenumăratele roiuri de ţânţari năvălesc noaptea asupra dormitorilor în cele mai ascunse locuinţe. În timpul călătoriei mele pe lângă gurile Dunării, cu o companie de vânători, m-am încredinţat în persoană despre această calami­tate, asistând la îngroparea unei perechi amorezate prigonite de părinţi. Această pereche, voind a trece pe furiş gârla cu o luntre de pescari, înainte de a fi ajuns la mal, a fost acoperită de un roi mare de ţânţari, care i-au supt sângele până la ultima picătură de sânge, astfel că leşurile lor găsite reprezentau nişte bureţi de cărnuri, lipsite de cea mai mică vlagă.

Ţânţarii Dunării sunt mai mari decât cei obişnuiţi, iar din împunsătura lor îndată îzbucneşte sângele ca de sub o lancetă, lăsând în urmă o umflătură dureroasă. Aceste nefavorabile împrejurări, clima vătămătoare, arşiţa, pământul neroditor, neîncetatele torturi ale ţânţarilor fac malurile Dunării la îm­bucături aproape nelocuite. Numai lipovenii nekrasovţi fugiţi din Rusia se aşezară pe acele locuri, îndeletnicindu-se cu pescăria, un ram de comerţ foarte câştigos, care, deşi nu ajunge la rezul­tate atât de mari ca pescăria de pe Volga sau ca cea din portul Hamburgului, totuşi aduce capitaluri destul de mari prin moruni, nisetri etc., şi prin icrele din aceşti peşti, care se vând în toată Basarabia până în Europa centrală.

6. Cetatea Akkermanului

Rar se află în istorie vreo cetate sau loc care să poarte atâtea numiri ca cetatea Akkermanului, care în existenţa sa de veacuri trecu în stăpânire la diferite popoare şi neamuri.

Pe locul Akkermanului de astăzi, cu 6 veacuri înaintea lui Hris­tos, se afla colonia de fenicieni numită Ofuzia, iar în timpul lui Herodot se numea Tiras. Romanii, cucerind Dacia, au numit-o Alba-Iulia. Cu 5 veacuri înainte de Hristos, grecii aşezară aici o colonie numită Nicoma. Pe la 545 după Hristos Akkermanul se numea Turis, iar trecând la polovţi şi cumani, se chema Akliba, tverţii şi maghiarii îi ziceau Belgorod, veneţienii, care după a 4-a cruciadă stăpâneau comerţul de pe Marea Neagră, îl numiră Mon-Castron sau Mauro-Castron. În timpul războiului genovezilor cu turcii, aceştia din urmă îi deteră numele Akkerman, adică piatră albă sau târgul alb. Ungurii în tratatele lor de pace cu moldo­venii îl numiră Fehérvar, iar moldovenii Cetatea Albă. La urma urmelor oraşul rămase cu numirea turcească: Akkerman.

La anul 1438 Ştefan Vodă al II-lea a zidit pe temeliile cele vechi o cetate, iar deasupra porţii a ingravat în limba grecească următoarele:

„1438 s-a zidit această poartă de blagoslovitul Vodă Ştefan, în zilele lui Lucian German“.

În veacul al XVI-lea cetatea fu luată de turci, care cuceriră Basa­rabia, iar pe Bogdan Vodă îl făcură vasalul Porţii otomane. Dar la 1812 cetatea, cucerită de Potiomkin4, trecu în proprietatea ruşilor, care până la 1832 ţinură în ea garnizoană, când apoi fu deşertată şi ştearsă de pe harta strategică ca fortificaţie de apărare.

Această cetate e cea mai însemnată din construcţiile de apărare de pe terenul Basarabiei, cuprinzând în spaţiu 2 kilometri pătraţi cu 26 turnuri, iar înlăuntru cu o citadelă zidită de geno­vezi, ce a rămas acum aproape de tot năruită.

Actual cetatea este dată în dispoziţia târgului, ai cărui orăşeni scot din ea piatră trebuincioasă pentru zidirea caselor.

Poziţia acestei cetăţi se poate numi poetică, fiind zidită pe malul golfului îmbucăturii Nistrului, ce ca o colosală pânză se întinde în depărtare unindu-se cu apele mării.

Un vapor foarte elegant şi sprinten trece pe pasageri în 15 minute la celălalt mal cu oraşul Ovidiopol, construit de Ecateri­na a II-a şi numit astfel în onoarea renumitului poet Ovidiu, surghiunit în acele olaturi unde se presupune că a fost îngropat. În jurul Akkermanului se desfăşoară pogoanele de vii, ce aduc mare venit în comerţul cu vinurile duse în poloboace şi butelii până în centrul Rusiei şi din care acum se fabrică şampania ce stă paralelă cu şampania de Don, vânzându-se butelia cu câte 6 jumătate şi 7 franci. Dar de curând acest product a fost aproape pe jumătate paralizat de filoxeră, care a luat şi aici înfricoşătoare dimensiuni. Cu toate că administraţia ţării îşi dă toate silinţele cheltuind capitaluri mari pentru stârpirea acestui rău, rezultatul acestor încercări este mic şi sunt mulţi de aceia care prezic vii­lor Akkermanului aceeaşi soartă de care părtaşă a fost insula Malaga cu viile sale.

Concluziunea mea este aceea că nu este mirare dacă străinii se îmbulzesc atât de tare în această ţară, şi îndeosebi cei din nord, care, desfăcându-se de averile lor nemişcătoare, au venit cu locuinţa aci în Basarabia, găsind în ea cele mai alese producte, precum: pâine ca mana cea cercească, vinuri ca nectarul Olim­pului, tutun demn de ciubucul sultanului, un cer azuriu de Ita­lia şi românce cu haruri şi frumuseţe ca şi cadânele lui Moha­med. Astfel aproape toate fiicele bogaţilor proprietari băştinaşi ai ţării s-au măritat după cavaleri ruseşti, generali, colonei şi amploiaţi de frunte, care stăpânesc acum proprietăţile date lor de zestre.

Eroii musulmani, care au căzut în luptă pe pământul României creştine, vor ajunge în înţelesul făgăduinţei din coranul lui Mo­hamed, în cele şapte raiuri: întâiul de argint, al doilea de aur, al treilea de pietre scumpe, al patrulea de safir, al cincilea de cris­tal, al şaselea de culoarea focului şi al şaptelea cu livezi încân­tătoare stropite cu apă de trandafiri, cu rouă şi vinuri, cu unt­delemn, miere şi lapte. În acest rai vor fi mese încărcate cu cele mai bune bucate, înşirate în saloane şi palate. La aceste mese vor şedea chemaţii raiului şi vor fi hrăniţi şi adăpaţi de cadâne frumoase, ai căror ochi încântători strălucesc ca şi stelele de pe cer, fecioare neprihănite care se reînnoiesc la fiecare sărutare şi ale căror buze sunt atât de dulci, încât, atingându-se de apele amare ale mării, le prefac în dulceaţă... Acest al 7-lea rai l-au câştigat cuceritorii inimioarelor româncelor noastre, cuceriri ce stau mai presus de toate biruinţele cetăţilor neaccesibile...

NOTE

Într-o variantă redusă studiul s-a publicat întâi în ruseşte sub titlul Carpaţii şi raporturile lor cu Basarabia (Karpatî i ih otnoşenie k Bessarabii, „Bessarabski vestnik“, 1890, nr. 164, 167 din 25 şi 29 martie), apoi integral în româneşte în „Gazeta Bucovinei“, 1897, nr. 6-8, 10, 12, 14, 16, 18, 20. A fost tipărit în volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuţi, 1898, de unde am reprodus textul şi în ediţia de faţă.

1 Arago, François (1786-1853), astronom şi fizician francez. 2 Humboldt Alexandr von (1769-1859), naturalist şi geograf german. 3 Rumeanţev Piotr Aleksandrovici (1725-1796), mareşal rus. 4 Potiomkin Grigori Aleksandrovici (1739-1791), om de stat, diplomat şi militar rus.

Epistola adresată lui Silvestru Morariu-Andrievici s-a publicat în Caleido­scop literar, Cernăuţi, 1895, însoţind eseul Luxul.

Epistola adresată lui N. Rădulescu-Niger (1861-1944) a apărut mai întâi în „Gazeta Bucovinei“, 1897, apoi în volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuţi, 1898.

1 Béranger, Pierre Jean de (1780-1857), poet francez.