I

Dona Burakova

Ştiut este că oamenii bătrâni, osteniţi de o viaţă îndelungată şi dormitând pe ruinele trecutei lor activităţi, necontenit se plâng de starea prezentă şi laudă ceea ce a fost. Ei cu oareşicare deo­sebită stimă îşi aduc aminte de acel timp, şi epilogul convorbirii lor se sfârşeşte mai totdeauna cu o tristă oftare adresată suvenirelor anilor trecuţi. Tânăra generaţie, din respect către părul cărunt, nu contrazice, ci cu ironie zâmbeşte pe furiş, ascultă flecăria şi gândeşte... oare ce gândeşte?

D-ta, cititorule, dacă eşti tânăr, ştii ce gândeşte. Ştii bine că toţi moşnegii sunt guralivi, ştii că ei măcar prin aduceri aminte îşi mai mişcă simţirile paralizate de greutatea anilor şi a neputinţei, punctul de unde nu-i departe ultima staţiune a omului bătrân, mormântul ce se află într-un pustiu imens fără verdeaţă, la care ajunge trecând peste colina de flori a tinereţii. Deci povestirea întâmplărilor din tinereţile trecute nu o dată este interesantă, şi junimea o ascultă cu plăcere.

Vă ofer, aşa dară, şi eu un episod din întâmplările mele, pe când cu drept de intrare frecventam culisele teatrului, cu timidi­tate făcând curte frumuşelei primadone Dunea Burakova, ce figura într-o trupă de actori lirico-dramatici veniţi ca oaspeţi în oraşul provincial O*** sub direcţia unui actor bătrân din capitală, care se numea Burakov — tatăl primadonei Dunea.

În timpul acela edificiul teatrului orăşenesc arse şi reprezentaţiile se dădeau într-o casă privată, din care cauză trupa de opere italiene plecase din oraş, şi teatrul era ocupat în intervale de actori ambulanţi de operete, drame şi vodeviluri. Ruşii sunt pasionaţi pentru teatru, şi măcar că trupa se alcătuia din artişti nedemni ce jucau fără diferenţă tot felul de roluri dramatice şi lirice, totuşi teatrul era totdeauna bucşit de public, adunându-se numai pentru a privi jocul Dunei Burakova, al cărei talent mai înainte strălucea pe scena teatrului din Petersburg. Nu se ştie însă din ce cauză ea fu izgonită din capitală, şi acuma, vrând-nevrând, era silită să joace în provincie cu toţi golanii angajaţi de tatăl ei, care nu-şi putea lua artişti mai buni, fiindcă finanţele îi erau slabe.

Eu mi-am adus aminte de dona Burakova prin întâmplare. Căci scotocind într-o ladă uitată hârţoagele mele scrise cu 40 de ani înapoi, am dat peste un afiş teatral îngălbenit de timp şi mu­cegăit, ce anunţa reprezentaţia următoare:

Sala teatrului orăşenesc din O***

Societatea artiştilor de drame şi operete

Marţi în 6 decembrie 1853 În beneficiul D o a m n e i B u r a k o v a Se va juca piesa renumitului Schakespeare

H A M L E T

Dramă în 5 acte cu decoraţiuni grandioase, costume bogate şi luminaţiune strălucită în sală

Persoanele:

Claudius, regele Danemarcii.............................. dl Burakov Hamlet, fiul regelui răposat...............................dl Kulakov Polonius........................................................dl Merzliakov Horatius...........................................................dl Hudiakov Laertius.......................................................... dl Kosleakov Ofelia ........................................................... dna Burakova. Bernardo Francisco etc...

Tocmai în acea seară, după sfârşitul dramei, avea să se joace unul din vodevilurile mele. Deci în ziua aceea la repetiţia generală a lui Hamlet, în interesul meu am intrat în dosul culisei, şi ceea ce văzui şi auzii la acea repetiţie îmi produse o aşa plăcere, cum nu am avut nici la o reprezentaţie bufă a teatrului din Paris. Căci mersul piesei era întrerupt în pasajele cele mai patetice de interesele pecuniare ale artiştilor, şi sublimul dramatic se lovea cu realismul cel mai umoristic din viaţa artiştilor ruseşti. Pe lângă asta, ciudat era şi decorul scenei. Nimic nu era pus în rânduială, ci toate obiectele zăceau aruncate în toate părţile şi încă unul peste altul. În fundul scenei se vedea o bucată de pânză mânjită cu vopsea albastră închipuind marea cu valurile, alăturea era o treanţă ce închipuia o parte dintr-un castel, mai departe un codru, o cascadă şi o peşteră, toate bucşite una peste alta, un adevărat haos pierdut în întunecime.

La dreapta atârna un nor dintr-un copac rezemat de coloana unei zidiri, iar la stânga luna, făcută din o hârtie unsă cu seu şi întinsă pe un cerc, zăcea aruncată pe un poloboc, de după care se ivea soarele tot din hârtie transparentă mânjită cu roşu. Pe vârful unui munte se afla o pereche de pantaloni şi o căciulă flocoasă cerchezească. Pretutindeni prin unghere se vedeau aruncate oale cu boieli, scaune stricate şi prăvălite, butelii — se înţelege, deşerte — frânghii, scripeţi, scări etc... şi pe scenă era frig ca afară. În mijlocul scenei, la o măsuţă de lemn, şedea suflerul îmbrăcat într-un cojoc: el citea rolurile din un caiet înaintea unei lumânări de seu înfiptă în gâtul unei butelii. Actorii, ce reprezentau persoanele piesei, puţin ce-l ascultau. Ei în momentul de interval vorbeau şi tractau de interesele lor mutuale.

Bernardo (după sufler). Cine vine?

(De după culise iute intră pe scenă femeia lui Bernardo, în mână cu un coş, în care sunt căpăţâni de curechi.) Eu, Pavluşa, zice ea lui Bernardo, am venit să-mi mai dai vreo câteva ruble să cumpăr căpăţâni de curechi, nu-mi ajunge să umplu putina de murat... şi...

Bernardo (împingând-o de spate afară). Ieşi de aici, toanto, că te va vedea directorul, du-te acasă, eu acuşi voi veni... (Femeia iese, el după sufler): Cine vine?

Francisco. Stai şi răspunde, cine eşti!

Bernardo. Să trăiască regele!

Văzut-ai, blestematul nu vrea să-mi deie rachiu pe datorie! întrerupe pe Bernardo o voce amorţită de după culisă.

Francisco. Bernardo!

Vocea amorţită. Ba nu. Mortcu, crâşmarul din colţ.

Bernardo (după sufler). El însuşi...

(Pe scenă intră cam ceacâr un mustăcios cu voce amorţită.) El însuşi, puchiosul de perciunat, mă încredinţează că căciula lui Vaniuşka nu face un sângeap de rachiu...

Vaniuşka (ce şedea pe o laiţă, sare de pe loc şi se apropie de mustăciosul strigând). Cum? Nu demult mi-ai băut cizmele, beţivule, şi acum mi-ai dus la birt căciula?

Mustăcoisul. Ei, ei... ce pagubă! Dar eu nu-ţi zic nimic că­mi porţi de câteva zile paltonul cel nou. Na-ţi dar căciula, zgârcitule!

El o aruncă şi, Vaniuşka neputând-o prinde, căciula pică într-o oală cu boieli.

Vaniuşka furios trage o palmă mustăciosului, şi între amândoi se începe luptă şi sudalme.

Suflerul, deprins cu aşa scene, îşi reazemă capul de mână şi cu indiferenţă aşteaptă sfârşitul luptei. Păruiala devenea tot mai serioasă. Mustăciosul cu violenţă da brânci lui Vaniuşka, care căzu lovindu-se în masa suflerului. Măsuţa se răstoarnă, lumânarea de pe ea se stinge şi toţi rămân în întuneric. Dar subit scena se luminează cu un chibrit aprins de directorul, şi toţi artiştii fug prin culisă.

Directorul (plesnind din palme). Osândească-vă Dumnezeu, blestemaţilor, aşa învăţaţi voi rolurile! Unde-i Hamlet? Hei, tu! unde dracu te ascunzi?

Hamlet. Iată-mă, dle director! (Iese din culisă.)

Directorul. Unde umbli, rufosule, mai bine te-ai face sacagiu decât actor pe scenă! De ce nu înveţi rolul?

Hamlet. Am aşteptat intrarea!

Directorul. Zi mai bine intrarea în birt. Dar ascultaţi ce vă spun: dacă îl văd încă pe unul din voi la repetiţii ceacâr, să ştiţi că vă tai la toţi leafa pe o lună. (Către sufler). Citeşte rolul lui Hamlet şi Ofelia. Hei, Duneo, unde eşti!

— Eu sunt aici! răspunde vocea armonioasă a Dunei, iată-mă că vin! (Directorul se depărtează.)

Actul III Scena I

Hamlet (după sufler). A fi ori a nu fi, de asta e vorba; ce poate să fie pentru un suflet mai sublim decât să sufere neînduratele lovituri ale soartei...

În momentul acelui monolog pe scenă vine un tânăr elegant, pe care Burakova văzându-l aleargă la el şi îi scotoceşte buzunarele cerându-i cofeturi. Hamlet asemene cu un gest tragic îi cere o ţigaretă. Elegantul scoate din buzunar o bombonieră şi dă actorilor câte o bomboană, iar suflerul, fiind trecut cu vederea, mânios bate în masă cu caietul strigând: Domnilor, ţineţi-vă de roluri... nici unul nu ştiţi rolurile... aveţi să mâncaţi papara de la dl director. Doamna Burakova, ţi-a venit rândul...

Burakova (cu grăbire apropiindu-se de sufler, îi dă un măr). Nu te mânia, drăguţă, na-ţi un măr!

Suflerul muşcă din măr şi citeşte rolul.

Ofelia (după sufler). Eşti sănătos, principe?

Hamlet. Mulţumesc, mă aflu bine!

Ofelia. Principe, eu de mult am vrut să vă întorc darul ce aţi binevoit a mi-l promite drept suvenir. (Repede se întoarce într-un picior şi, alergând spre elegantul, i se uită cu gingăşie în ochi.) Ah, scumpule puişor, apropo de suvenir, tu mi-ai făgăduit o rochie de moar antic; zburdalnicule, ţi-ai uitat făgăduinţa. Eu nu mai vreau cofeturi, eu vreau rochia, vreau numaidecât... (lovind cu piciorul şi cu pumnul în palmă) iară de nu, îţi jur răzbunare. Ei, spune-mi, aşa-i că voi căpăta rochia?!...

Suflerul. Da conteneşti, doamnă, cu şăgile?... ceilalţi aş­teaptă intrarea în roluri.

Burakova (alergând spre sufler, îi şopteşte la ureche). Te rog, drăguţă, lasă-mă un moment să înduplec pe Aristid, şi zău că îţi voi da încă un merişor... da gustos... (îşi sărută degetele, apoi întorcându-se către elegantul) Hotărăşte mai degrabă, vezi că nu am timp de aşteptat!...

Suflerul (aparte). Sărăcuţule, precum îmi pare, eşti subţire la chimir.

Elegantul (falnic către Burakova). Ei, da mă iubeşti ceva?

Burakova. Auzit-ai, mă rog, el încă mă întreabă... crocodil mâncău de inimi femeieşti. Da cerul şi toate stelele să-mi cadă pe cap, dacă din dragoste către tine şi pentru o rentă de zece mii de ruble ce mi-i da, nu aş sacrifica totul... mă jur!

Suflerul (o întrerupe sculându-se de pe scaun). Dar eu mă jur pe leafa mea, că-mi lepăd însărcinarea şi mă duc acasă...

Burakova (cu nerăbdare către elegantul). Răspunde într-un fel, ce stai, pare că ţi s-a legat limba în gură!

Suflerul (aparte). Ţi-ai găsit galantomul.

Elegantul (apropiindu-se de Burakova, îi sărută mâna). Apoi făgăduiesc că astăzi după spectacol stofa de rochie va fi la picioarele tale şi... tu a mea? Burakova. A ta, a ta! (aparte). La asta vom mai gândi... (către ceilalţi). Auziţi, dlor, martori sunteţi! Toţi răcnesc deodată. Să trăiască!... (văzând pe directorul că intră mânios pe scenă). Să trăiască regele... ura! Directorul. Ce va să zică asta că strigaţi ca nebunii ura!... De când se strigă în Hamlet ura?!...

Polonius. Hamlet trebuie să râdă cu hohot: ha, ha, ha!, dar noi am socotit să strigăm ura!

Directorul. Văzut-ai ce îndreptare! (Se apropie de sufler şi se uită în caiet.) Unde te afli cu repetiţia? (Frunzărind filele.) Dumnezeule, ei încă abia trec în actul al treilea. Of, păcatele mele, ce necaz cu trântorii ăştia!

Suflerul (cu mânie). Au doară eu sunt vinovat dacă dumnealor nu vor să repeteze? Eu mi-am uscat pieptul, suflând câte un rol de zece ori... (Directorul îl întrerupe.) Destul, iară te-ai pornit la măcinat? Dă-mi caietul şi lipseşte de aici. (Către ceilalţi.) De acum eu voi sufla rolurile, veniţi mai aproape şi să vedem de vă veţi bizui, dracilor, să şuguiţi cu mine. (Către fiică-sa.) Tu du-te şi-ţi fă toaleta! (Către Hamlet.) Ia seama, ştrengarule, la acest monolog! În cela rând m-ai dat de ruşine, căci, în loc de a striga „Crimă! încuiaţi uşile!“ tu ai bârfit pe dos, strigând „Uşile! încuiaţi crima!“ şi câte de aceste pozne îmi faceţi, încât dacă publicul nu ar proteja pe copila mea Dunea, de mult ar fi aruncat în voi cu ouă crude şi barabule fierte, iară poliţia m-ar sili să încetez. Atunci, blestemaţilor, aţi pieri de foame, sau v-aţi face hornari pe la jidani. Începe dar monologul cu un gest eroic...

Hamle t. Crimă! încuiaţi uşile, nime să nu intre, căutaţi pe ucigaşul!...

Directorul (strigă). Laert, Laert! unde te-ai ascuns?

Laert (repede aleargă de după culisă, dar, împiedicându-se de o frânghie, cade de-a lungul pe scenă. Toţi râd cu hohot.)

Directorul. Apoi şezi cum e în rolul rănitului, şi vorbeşte cu voce de agonie!

Laert (cu voce amorţită). Ucigaşul este dinaintea ta, Hamlet, tu eşti rănit de moarte, căci vinul...

Directorul (lovind cu pumnul în masă). Veninul, surdule, veninul, iară nu vinul: văzut-ai, mă rog, beţivul numai la vin gândeşte. Apropie-te!

Laert (se scoală şi se apropie de directorul). Veninul e în sângele tău, spada a fost otrăvită.

Hamlet. Otravă! apoi să lucrăm (loveşte pe rege cu spada).

Regele (către director). Dle director, eu de acuma am murit, rolul meu este sfârşit, daţi-mi voie să mă duc la birtul din colţ; eu astăzi încă nu am luat nimic în gură.

Directorul. Du-te şi caută să-ţi torni în gură şi să te întorci trăsnit.

Regele. Cum se poate una ca asta?

Directorul. Hai du-te, ieşi afară! (Regele iese.)

Orzie şi alţii. Trădare!... (Pe scenă intră Fortimbrus cu căciula pe urechi şi ceacâr.)

Directorul. Da tu unde te-ai cârpit aşa?

Fortimbrus. Cum se poate, eu nu am pus pe limbă nici o picătură.

Directorul. Ba ai turnat în gâtiţă... începe-ţi rolul!

Fortimbrus. La tristul dar al morţii supuşi să ne plecăm şi veşnica pomană...

Directorul (sărind de pe scaun, strigă furios). Pomenire, blestematule... da să te audă Dumnezeu să umbli după pomană pe străzi. O, voi satanelor, dracilor, ce mă schingiuiţi ca în iad, se vede că calicia vă atrage cu gândul la pomană! Ce va zice publicul la aşa absurdităţi? Negreşit că fluieratul mă aşteaptă. Of, of, of, păcatele mele!...

Şi cine ştie cât timp s-ar fi căinat directorul, dacă n-ar fi fost întrerupt de un mare trăsnet al unei decoraţii picate. Mecanicul scăpase din mână odgonul, de care era aninată o bârnă. Lovitura în podeaua scenei a fost atât de puternică, că toate accesoriile se prăvăliră şi se grămădiră una peste alta şi o negură de colb înveli pe toţi actorii, care, fugind de pe scenă, se adunară în odaia de toaletă, iar pe scenă rămaseră numai servitorii luaţi dintre soldaţii garnizoanei şi lampistul. Ei se apucară de făcut rânduială şi de aşezat decorurile, fiindcă în curând avea să se înceapă reprezentaţia.

Te poftesc, cititorule, să vizităm măcar cu gândul acea odaie de toaletă în care sunt adunaţi artiştii, acea cameră misterioasă a înaltelor inspiraţii şi a aleşilor corifei teatrali, unde eroii vea­curilor trecute şed ascunşi după culisa şi cortina scenei, aşteptând ridicarea ei să reînvie şi să înceapă activitatea cu ale lor pasiuni, dorinţe şi deşertăciuni, luptând pentru glorie şi independenţă. Căci autorul cu condeiul său îi dezgroapă din morminte, îi des-faşă din giulgiul funebru, le aruncă pe umere hlamide regale şi pe mândrele frunţi coroane cu diamante, iar din ţărna frumuseţii de odinioară întrupează pe graţioasa eroină, care prin puterea farmecului subjugă la picioarele sale pe fiorosul paladin. Aşa geniul autorului realizează poveştile evenimentelor trecute într-o realitate vizibilă, faptică, ce se prevede prin iluziunea jocului iscusit al imitatorilor. Deci dacă esteticul simte extazul admirării la privirea unui tablou istoric depins1 pe pânză, apoi ce trebuie el să simtă la ridicarea cortinei, privind învierea acelui tablou! Privind în descrierea unui mic pasaj din repetiţia lui Hamlet închipuirea clasicismului în formele celui mai umoristic comism, binevoieşte acuma, cititorule, a trece cu suvenirele mele în odaia de toaletă a actorilor cu o oră înainte de ridicarea cortinei şi începutul reprezentaţiei lui Hamlet.

Închipuieşte-ţi o odaie mare în care sunt ticsite atâtea obiecte, încât cu greu va fi a le găsi numirile până şi în dicţionarul universal. De-a lungul a trei pereţi sunt aruncate atributele accesorii şi hainele teatrale precum: coşărci, coifuri, steaguri, pistoale, săbii, pumnale, unelte de ale inchiziţiei, mantii, instrumente muzicale, giulgiuri, tronuri, jamboane şi cârnaţe din papir, măşti, cununi de lauri, bărbi, mustăţi, cozi şi felurite piei de fiare, cealmale turceşti etc... Mai departe lângă al patrulea perete e o masă feştelită de felurite boieli şi pe ea sunt înşirate atributele de sulimeneală şi grimăseală, consistând din felurite ulcicuţe cu alb, roşu, negru, vânăt şi albastru, apoi periuţe, piepteni, cleştişoare de încreţit părul, foarfeci, cuţitaşe, peruci de tot colorul etc. Şi prin acest haos de mărunţişuri cu gravitate se plimbă favoritul artiştilor, un motan bătrân cu coada în sus şi mieunând câteodată. Pe o laiţă lângă masă şed de-a rândul artiştii cufundaţi în îndeletnicirea cu toaleta. Actorii pribegi nu sunt pretenţioşi, ci se mul­ţumesc cu puţin. Ei alcătuiesc un fel de societate de muncă mutuală, ajutându-se unul pe altul în funcţiile lor. Tabloul devine foarte ciudat în momentele pregătirii de a ieşi pe scenă.

La capătul mesei, dinaintea unei bucăţi de oglindă stricată şi înfiptă cu colţul ascuţit într-o sfeclă, artistul, ce trebuie să joace pe regele, cu o deosebită silinţă face frizura lui Hamlet şi totodată aşează o perucă pe capul lui Polonius. Mai departe Laert cu o jumătate de mustaţă încleiată, mânios şi suduind, caută pe sub masă ceealaltă jumătate rătăcită. În dreapta Horatius, şezând turceşte cu nasul mânjit numai cu alb, cu o deosebită atenţiune cârpeşte o pereche de colţuni rupţi. Lângă dânsul Marcelis şi Bernardo gâfâind ajută unul pe altul să se îmbrace în uniformele vechii gărzi a lui Napoleon, ce le sunt foarte strâmte în spate. Şi la urmă tabloul se încheie cu o deosebită grupă de artişti, care cu râs în hohot îmbracă în giulgiu pe un soldat de garnizoană, ce avea să reprezenteze umbra tatălui lui Hamlet. Convorbirea artiştilor va fi prea desfrânată pentru a o copia, şi de aceea mai bine să intrăm în odaia de toaletă a donei Burakova. Din această misterioasă cameră ieşea pe scenă idealul perfecţiunii artiştilor de provincie personificat în dona Burakova cu talentul ei elastic, ce cu succes se îndoia ca mlădiţa la tot felul de roluri, începând de la partiturile vocale de operete până la cele de cuplete de vodeviluri, iară în drame de la Margareta din Faust până la Fe­dra lui Racine.

În cabinetul ei de toaletă, afară de câteva măşti, capele şi capoturi, nu se găseau alte podoabe, fiindcă toaletele mai alese actriţele de provincie le ţin pe acasă. În fundul odăii pe o masă sunt aşezate felurite cutiuţe şi flacoane, bolduri, foarfeci şi vopseli, în mijlocul mesei e o oglindă cu două vase de flori pe de lături. Pe podea e aşternut un covor cam şters şi ros, pe care se joacă doi cotei, proprietate neapărată a actriţelor. În colţul odăii arde foc într-o sobuşoară de spijă, împrăştiind o priincioasă căldură. Dinaintea acestei sobe Burakova, tologită într-un jilţ, fumează o ţigaretă, uitându-se la para focului şi adâncită în gânduri. Ea este o femeie foarte frumuşică, ochişorii ei negri şi isteţi exprimă multe din cele ce guriţa ei roşie cu dinţi ca de mărgăritare nu vrea să spună. Nasul ei cam bârligat e aşezat între doi obrăjei proaspeţi şi rumeori care, când guriţa zâmbeşte, dezvelesc două gropiţe ce seamănă a fi cuibuşoare de amor. Talia, sânul şi tot trupul ei sunt plăzmuite în farmecele cele mai graţioase şi ademenitoare, aşa că nu degeaba dona Burakova inspiră în junimea oraşului o adoraţie frenetică. Ea era cochetă şi şugubeaţă pentru unii, iară pentru alţii aspră şi destul de iscusită pentru a se apăra de asalturile măgulitorilor şi desfrânaţilor ce-i făceau curte. Ea avea caracterul acelor femei care, de ce te apropii de dânsele, ele se depărtează, şi, din contra, voind a te depărta, te provoacă cu dulci ispite, ştiind a întrebuinţa bine fluidul misterios al amorului, cu care multe femei sunt bogat înzestrate de natură. Această puternică atracţiune învinge orice măsuri de pază, ce raţiunea iscodeşte spre a se feri de ispită. Cesţii2 trecute prin discuţiile celei mai adânci filozofii fiziologice pun cultul amorului în paralelă cu cultul religiunilor, unii crezând în poligamii, alţii în monogamii. Iară civilizaţia modernă se sileşte să curme aceste două noduri cu tăişul filantropiei, anume cu emancipaţia mutuală a ambelor tabere de luptători. Iscodirea legii libertăţii şi egalităţii drepturilor trupeşti este cea mai însemnată proprietate a ambelor sexe. Dar putea-va civilizaţia să ajungă la culmea perfecţiunii acestor doctrine? În cale îi stau multele greutăţi ale luptei pentru existenţă, ale luptei pentru îndestularea pasiunilor neînfrânate ce dau asalt de nebunii şi greşeli raţiunii încă în pruncie. Au nu vedem că filozofii cei mai înţelepţi, gânditorii cei mai adânci, asceţii cei mai aspri precum şi fanaticii cei mai turbaţi au fost şi vor fi totdeauna biruiţi de fluidul amorului şi, fiindcă Les vaincus ont toujours fort 3 , zburdalnicul prunc Cupidon şi-a bătut şi-şi va bate joc de ei, silindu-i să închine steagul înaintea unor perechi de ochi frumoşi? — Dar să ne întoarcem la dona Burakova, pe care am lăsat-o stând pe gânduri lângă sobuşoară. În căpuşorul ei se combina atunci strategia cea mai hâtră pentru a zădărî şi aduce la desperare pe adoratorii săi, care din partea lor asemenea se întreceau în combinaţii, ce fel de capcană să iscodească ca să poată prinde pe graţioasa păsărică ce le mânca momeala fără a intra în laţ. Ei nu o dată cu ciudă se uitau la frumuşica ciocârlie, cum se legăna în aer şi îşi ciripea amorul, dar totodată ochind momeala ce o ademenea.

Iată deci că ea se scoală din jilţ, îşi îndreaptă la oglindă abundenta sa frizură, studiază câteva zâmbiri şi gesturi, de care în curând va avea trebuinţă, apoi cam pe gânduri păşeşte spre scena luminată aşteptând ridicarea cortinei.

În parter, pe scaunele de primul rang, înfocata junime aştepta ivirea Burakovei, ca să aducă la împlinire răzbunarea pentru neizbutirea sa în amor. Complotul era acuma urzit şi hotărât, ca prin fluierat şi ostilităţi să aducă pe biata artistă la extremul mizeriei, şi atunci ca şoimi răpitori să prindă pe gingaşa păsărică în ghearele lor.

Astfel e soarta multor femei, ce se suie pe lunecoasa estradă teatrală spre a delecta publicul prin talentul lor. Nu una din acele femei inteligente cade până la infamie, şi apoi suspină gândind la fericirea din haremuri. Eu cu tristeţe înţelegeam piedica ce-i era pusă în cale şi prevedeam căderea ei. Neînduraţii măgulitori aduseră la împlinire conspiraţia, căci piesa Hamlet a fost fluie­rată, artiştii batjocoriţi într-un chip înfricoşat, aşa că autorităţile oraşului depărtară de la teatru pe bătrânul Burakov şi trupa lui se împrăştie. Neavând mai mult afaceri cu scena şi aşteptând altă trupă de actori ce trebuia să sosească din capitală, eu pierdui din vedere şi pe Dunea Burakova care, cum auzii, plecase din oraş însoţită de un adorator bogat. Apoi într-un timp se vorbea şi se scria prin gazete de renoitele ei roluri prin oraşele din provincie. În sfârşit, gazetele conteniră de a mai scrie ceva de Burakova. Se presupunea că ea cu adoratorul ei s-a dus la America, ţara disperaţilor şi a aventurierilor.

II

Dona Elvira Salamini

După un lung şir de ani de călătorii prin ţări străine m-am întors în oraşul O***. Mă uit împrejur, o, Dumnezeule, câtă schimbare în decursul acestor ani! Toate s-au renoit, s-au prefăcut, s-au îmbunătăţit, s-au perfecţionat aşa, de îmi părea a privi o fantasmagorie. Şezând într-o lojă a teatrului orăşean şi uitându-mă la grandioasa zidire, îmi ştergeam ochii. Ce, Doamne iartă-mă, nu-mi venea a crede că din sărăcuţul teatru de mai nainte, ce avea asemănare cu o coşarcă, s-a ridicat măreţul templu al lui Apolo din vechea Grecie cu coloanele lui de marmură, cu arcuri, statui, ornamente de bronz şi de spijă, înlăuntru cu picturi al fresco4, candelabre, poleială, cristaluri, iluminaţie electrică, loje şi în ele dame îmbrăcate în mătase şi catifea presurate cu pietre scumpe. În parter junimea civilă avea fracuri şi cravate albe, mili­tarii uniforme cusute cu aur pe piept şi alte decoruri. În ce parte mă întorc, pretutindeni sunt orbit de raze luminoase, pretutindeni lux, civilizaţie şi dialogul francez. Parisul şi pace... Iară pe scenă îmi părea a vedea aievea poveştile ce mi le spunea de copil mic bătrâna mea bunică, şezând pe divan turceşte, cu fes roşu în cap şi cu filigeanul de cafeluţă în mână. Ea cu gravitate şi cu un fel de inspiraţie poetică îmi spunea minunile din ţări depărtate de peste munţi şi codri, râuri şi mări, cu palate de aur împodobite cu pietre scumpe şi locuite de zmei şi paralei, unde locuiesc Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene cu părul de aur în grădini paradisiace cu mere care, despicându-le, din ele ies zâne cu haine de rubine şi safir şi alte nenumărate minunăţii, ce iscusinţa modernă a adus la perfecţie în iluzia decoraţiunilor şi punerea în scenă a pieselor de feerii şi baleturi.

Şi gândeam eu: unde se află acum fostul director, bătrânul Burakov, cu peruca lui ştearsă ca o piele de opincă? Unde sunt colaboratorii lui dramatici, ce cu căciula pe-o ureche şi cam ceacâri declamau la repetiţii pe Hamlet? Unde e frumuşica brunetă Dunea Burakova, primadona operetelor şi a pieselor clasice, cu camarazii ei lirico-dramatici? Mă uit în afiş şi citesc, în loc de Dulakov, Ivanov... numai nume italiene: Tardini, Bardini, Salamini şi alţii. Se vede, gândeam eu, că bătrânul Burakov îmbogăţindu-se şi-a luat o trupă de opere italiene şi, voind a mă încredinţa, mă întorc de întreb pe un megieş ce îmi părea a fi rus, căci purta barbă lată şi tunsă à la cosaque 5.

— Dă-mi voie, d-le, să te întreb, cine este antreprenorul acestei trupe? Domnul cel tuns cu un ton aspru îmi răspunde franţuzeşte: „Que me voulez-vous, je ne vous conais pas?!“ 6

Am sfeclit-o! N-am nimerit şi oareşicum ruşinat mă uit împrejur, de nu voi vedea vreun cunoscut, dar în zadar. Dumnezeule, se poate oare ca în ţara unde m-am născut şi într-o aşa mare adunare de public să fiu cu totul străin ca un Livingstone sau Delagorg în pustiurile Africii? O mâhnire nespusă mă cuprinse şi, ieşind din lojă, m-am depărtat spre foié7 în speranţa de a da peste un cunoscut, dar, neştiind calea prin labirintul galeriilor, am nimerit în apartamentul de toaletă al damelor, unde cu mânie mi-a oprit intrarea o babă gheboasă cu obrajii ca zbârciogii, cu buzele uscate şi vinete, dintre care se vedea numai un dinte, pe care, rânjindu-se, mi l-a arătat ca un câine zădărât.

— Unde intri, moşule, mi-a strigat ea, nu ai nimerit, această intrare e rezervată numai pentru dame.

— Ei, ş-apoi! i-am răspuns eu cam supărat de epitetul ce mi-a dat baba cloanţă. Cum mi se pare, mătuşă, noi amândoi suntem de-o vârstă. Apoi, voind a o zădărî, am adaos: Cum văd, măcar că sunt moşneag, inima tot mă trage unde se adună frumuşelele, căci la vârsta noastră trăim numai cu suvenirele. De altfel, s-ar părea că suntem nişte strigoi ieşiţi din morminte.

Baba, zâmbind, mi-a arătat iarăşi clonţul, şi acea zâmbire, încreţindu-i şi cutremurându-i zbârciturile obrajilor, o deformase de pare că o lovise... ducă-se pe pustii. Apoi, după un oft horcăitor ce a zbucnit din pieptul ei uscat, ea mi-a răspuns:

— Ai dreptate că trăim numai cu suvenirele tinereţilor tre­cute, şi acum, când te uiţi în oglindă, te iau fiori. Da d-ta de unde eşti?

— Eu sunt de aici, i-am răspuns, aici m-am născut şi aici mi-am petrecut tinereţile cu extazurile lor nebunatice. Apoi soarta m-a aruncat în ţări depărtate, de unde acum după mulţi ani m-am întors, şi pretutindeni mă aflu ca şi în străinătate, căci nu găsesc pe nime din cunoscuţi. Da d-ta, doamnă, de unde eşti?

— Eu asemenea sunt de aici. În tinereţe am fost artistă, şi nu puţină glorie am câştigat cu talentul meu.

— D-ta ai fost actriţă?

— Aşa este, şi pot zice că în timpul meu eram renumită atât în operete, cât şi în piesele cele mai clasice. Eu, dle, nu m-aş fi schimbat cu aceste păpuşi italiene, ce fac deliciu numai auzului, fără a deştepta coardele inimii. Ele joacă numai ca nişte marionete şi, când ies din culise, îs toante ca curcile. Eu cu jocul meu nu numai că încântam publicul, ci îl şi stăpâneam plecându-l la dorinţele mele. El mă preţuia până la adoraţie şi umbla roi după mine. Of, of, scump timp am petrecut eu atuncea!

— Cum se vede, acel public era încântat, dar puţin galantom. Ea m-a întrerupt cu grăbire înţelegând ce am voit să zic:

— Îmi dai a înţelege că mă vezi acum servind în odaia dame-lor! Tocmai de asta eu mă plâng, că singură sunt vinovată de reversul ce soarta mi-a trimis. Frăgezimea inimii mele m-a adus la acest hal. Nu degeaba zice proverbul: Dă inimii voie, ea te duce la nevoie.

— Socot însă că tot după acest proverb nu unul din curtezani a pătimit din cauza d-tale.

— Aşa-i, mi-a răspuns ea, dară chinul de amor din timpul meu era mai mult idilic, pentru că curtezanii de atunci din suflet adorau pe artistă, necerând de la ea sacrificii grele, ci mulţumindu-se cu un suvenir luat de la dânsa, bunăoară, un pieptănaş, un pantof şi alte bagatele. Ei purtau la piept un colţun de pe picioruşul ei, iară în suflet chipul ei adorat. Amanţii de atunci erau copii bătrâni, iară cei de acum sunt copii moşnegi deziluzionaţi. Cauza reacţiei timpului provine de la uzul neregulat al luxului, care a năbuşit din capitale în provincie. Luxul a înecat, a înghiţit toate dorinţele modeste ale timpului trecut. Curtezanii cer acum de la biata femeie tot, o preţuiesc numai ca un obiect de plăcere, ca o vremelnică jucărie, de care, după ce se satură, o aruncă fără îndurare, căutând alta. Simţirile dulci ale amorului s-au prefăcut într-un chin dureros, ce pe mulţi îi duce la disperare şi nu o dată la sinucidere, dacă nu pot izbuti să-şi împlinească nesăţioasele dorinţe.

— Văzut-ai, mă rog, am exclamat eu nevrând şi cu uimire, ascultând judecata ei.

Ea s-a uitat la mine cu ironie, dând din umeri. Îţi pare curios, dle, că mă auzi vorbind într-un stil cam poetic şi oare unde gândeşti: De unde strigoaica asta se ţine de prestigiul esteticii, după ce mai bine i s-ar şedea în rolul unei fermecătoare din Mac-bet! Şi ea a râs cu hohot. O, ce râs! Semăna cu horcăitura unei fiare cu gâtiţa tăiată. — Dar nu te mira, dle, a adaos ea, eu mult am citit în viaţa mea şi am studiat profesia de actriţă nu numai pentru a câştiga bani, ci şi pentru a-mi înzestra mintea cu cele mai alese odoare ale renumiţilor scriitori. Odată, când vei avea vreme, vină în mansarda în care locuiesc, şi eu îţi voi declama cele mai alese monologuri din piesele franceze şi germane. La mine aici, a adaos ea arătându-şi cu degetul uscat fruntea, este o arhivă de mărgăritare beletristice, şi posed o memorie colosală.

— Bine, i-am zis, dacă d-ta eşti înzestrată cu aşa memorie, apoi socot că-mi vei putea spune: ce s-a făcut cu trupa artiştilor care cu vreo 40 de ani îndărăt juca aici?

— Unii s-au împrăştiat prin lume, alţii au trecut pe ceea lume, şi numai eu singură am rămas din acea trupă.

— Dumnezeule, am strigat eu uimit, şi cum te numeşti?

— Eu sunt Dunea Burakova, a răspuns ea privindu-mă cu mirare.

— D-ta eşti încântătoarea Dunea de odinioară? Publicul aplauda cu frenezie şi bătrâna, sculându-se cu grăbire, mi-a zis: Mă duc la funcţiile mele. Nu uita, dle, vină în mansarda mea, casa lui Fendrich, nr. 17, strada Rişelie. Şi ea cu fuga s-a depărtat, intrând în apartamentul damelor.

Publicul elegant s-a împrăştiat, prin foiéul iluminat a giorno 8 . Fiecare păşea cu grandeţe dându-şi un aer măreţ, iară la întâlnire cu vreun cunoscut abia clătinând unul altuia cu capul. Toată ceremonia aceasta avea asemănare cu o procesie păgână, din care lipseau numai vechii sacrificatori în mantiile lor albe. Ei erau în acele momente în culise, aşteptând ridicarea cortinei spre a se prezenta în actul al doilea din opera Aida.

Oare pentru ce atâta înţânţoşare? Pentru ce acest mutism, ce nu exprimă adevărata sinceritate şi mulţumire? Pentru ce tirana etichetă domnea în foié? Ea pedepseşte cu epitetul de mauvais­genre9 pe oricine va vorbi tare, va merge liber, va râde sau va glumi cu zgomot. Actorii pe scenă imitează pe dimnitarii din piesă, spectatorii imitează pe actori. Pe scenă rochii de mătase, catifea şi giuvaieruri, în foié se plimbă aceleaşi toalete, expunând bogăţia odoarelor.

Un tânăr din provincie sosit în oraş din fundul pustiurilor, cu faţa dogorâtă de soarele vieţii muncitoare de agronom, dar cu

buzunarele bine ticsite de bani, se uită împrejur cu oareşicare înspăimântare, silindu-se să-şi deie maniera liberă de un leu orăşean. Însă faţa lui devine roşie şi pe frunte îi rourează sudoare. El, trecând pe lângă o mare oglindă, cu frică se uită în ea cu coada ochiului să vadă de nu i s-a strâmbat cumva cravata sau cârlionţii frizurii de sunt în rânduială. Şi iată că deodată el devine palid şi se cutremură, când o frumoasă camelie cu un lung şlep de rochii îi pune mai sub nas lorneta şi, cam închizând genele, i se uită drept în ochi cu o zâmbire ademenitoare. Pezevenchea îi de tot frumuşică. În părul ei blond strălucesc diamante minciunoase şi în ochii ei mari albaştri sentimente minciunoase. Ea se plimbă à la brassét10 cu o neneacă, cum se pare, împrumutată. Neneaca are bucle albe ca laptele şi e îmbrăcată în rochie de catifea neagră.

— Il nest pas mal!11 pronunţă camelia destul de tare, întorându-se către neneacă-sa, care nu înţelege nici un cuvânt franţuzeşte. Apoi cocheta aruncă o privire galeşă tânărului provincial şi cu grandeţe păşeşte înainte. Provincialul la această provocare, ca lovit de o scânteie electrică, tresare, se înţânţoşează şi, punându-şi monoclul în găunoşitura ochiului drept, urmăreşte pe frumuşica camelie şi trage cu urechea, ca din conversaţia ei cu neneaca să afle cine-i. El se ţine după urma ei şi mai că nu-i calcă şlepul. Frumuşica studiază cu coada ochiului toate mişcările lui. Acest soi de capcane vii, ce stau în calea junimii moderne, au nu numai o pereche de ochi încântători, ci şi o pereche ob­servatori ce-i poartă în ceafă.

— Peştişorul de aur adulmecă undiţa! şopteşte ea la urechea neneacăi de contrabandă.

— Numai de n-ar fi vreun broscoi de baltă! îi răspunde respectabila la chip, neneaca împrumutată. Apoi ele amândouă se grăbesc să intre în cabinetul damelor, ca să afle de la camerista Dunea Burakova, care cunoaşte pe toţi şi-i un fel de Laporelo femeiesc, de este tânărul provincial proprietar şi bogat. Aşa într-un pătrar de oră, pe timpul pauzei dintre acte, se fac în acest bâlci elegant al deşertăciunilor lumeşti multe acte de dragoste, de cunoştinţe şi de căsătorii de comerţ.

Rezemat într-o poză academică de piedestalul unei statui de marmură, un tânăr tras la faţă, cu chipul caracteristic al israelteanului, cu nişte ochelari de aur aşezaţi pe nasul său coroietic, cu o zâmbire de dispreţ pe cărnoasele sale buze se uita la un fru­mos june ce conversa cu el.

Junele e îmbrăcat şi pieptănat după jurnal ca o păpuşă. El cu umilinţă se uită la cel cu nasul coroietic, pe care de câteva ori vrea să-l ieie de mână, dar palestineanul cu iscusinţă se apără de a-i da mâna, zicând cu indolenţă: „Nu pot, m-am hotărât odată că nu pot!“

— Nu-mi vine a crede, zice junele, ca ruga mea să fie zadarnică. Îndură-te, Davide, tu mi-ai fost camarad la universitate şi amic intim, nu mă respinge în poziţia mea precară. Au doară ai uitat că în timpul studiilor noastre eu te ţineam gratis în domiciliul meu, fiindcă părinţii tăi nu-ţi trimiteau bani de cheltuială? Şi acuma mă laşi fără ajutor?

Amicia cu comerţul nu se înfrăţesc, eu sunt finanţist şi sclav legii finanţelor, răspunde nasul coroietic. Tatăl meu mi-a încredinţat capitalul firmei sale, şi eu trebuie să iau seama bine, cui să împrumut bani.

— Vasăzică, tu te îndoieşti că-ţi voi plăti la termen, îl întrerupe tânărul cam supărat.

Din contra, eu nu aş sta la îndoială să-ţi împrumut, dacă aş şti că acel capital îl vei întrebuinţa în vreo afacere comercială cu bun chilipir în perspectivă. Dar fiindcă cu banii vrei să intri în filiaţii de amor cu frumuşica Lidia, apoi nu este de crezut că-mi vei întoarce datoria. Cupidonul a fost şi va fi tot gol şi, cu toate că-i place a se lăfăi în bani, în fine este uşor la minte şi nebăgător de seamă ca un adevărat sans culote12... şi nasul coroietic cu mândrie se uită împrejur, mulţumit de aşa isteţime.

— Dar ce are a face Lidia cu capitalul ce-ţi cer împrumut, când eu îţi dau poliţă cu 24 % la sută?

— Poliţa însă negreşit vei fi silit s-o absolvi, cheltuind pe pâră, avocat şi timbru, iară la urmă, ce este mai rău, eu voi fi nevoit să mă sfădesc cu d-ta.

— Asta nu va fi niciodată, crede-mă pe onor că-ţi voi plăti la timp, se sileşte a-l îndupleca tânărul.

— Nu vei plăti, nu, îl întrerupse nasul coroietic, căci vrei să intri în luptă cu tenorul Sergiu, bogatul clironom, al cărui tată nu demult a murit; pe tânărul Sergiu l-am văzut dinioară petrecând pe Lidia până la apartamentul damelor, unde negreşit prin mijlocirea cameristei Dunea Burakova se vor pune la cale după spectacol să beie şampanie în vreun cabinet misterios şi să înghită la stridii.

Copilandrul devine palid, îşi muşcă buzele de invidie şi cu îngrijire îşi ţinteşte căutătura spre apartamentul damelor. Tulburarea sufletească îl aduce la desperare şi, desăvârşit pierzându-şi cumpătul, îl apucă pe camaradul său de mână şi cu un of-tat dureros îi zice:

— Apoi nu am ce mă face, m-am hotărât să mă plec voinţei tale, vânzându-ţi 300 fălci de pădure cu o sută de galbeni.

Ochii fiului lui Israil scânteiară. Zâmbirea lui de dispreţ s-a prefăcut într-o zâmbire dulce, el momentan s-a schimbat din leul impunător în tigrul ce se târâie pe labe spre victima ce a ochit-o. Deci cu gravitate îşi scoase de pe nas sticlele, apucă pe june cu amândouă mâinile şi cu o voce gingaşă se sili să-l mângâie.

— Nu-ţi pară rău, prietene, crede-mă că pădurea nu face mai mult, şi cred că eşti destul de cuminte să înţelegi cât de greu merge comerţul în ziua de astăzi.

— Orişicum ar fi, dar 300 fălci de pădure în megieşia căii ferate are...

— Nu are nimic, întrerupe nasul coroietic, nedând junelui timp să calculeze şi să-şi deie seama. Citeşte, adaose el, ordinul guvernului, care nu dă voie să se ardă lemn în locomotive, ci numai antracit, şi aşa vei înţelege că eu cu astă cumpărătură îmi pun capitalul în risc, şi pe de altă parte noi, bancherii, nu avem mari sume de bani disponibile pentru afaceri nesigure. Scoţând apoi din buzunar un portofel bucşit cu bancnote, îl deschide dinaintea junelui zicând: „Mă jur pe stima ce-ţi port, că astă sumă de bani a fost menită s-o împrumut contelui Calicini, dar acum stau la cumpene între amicul meu şi procentul de 50 la sută ce-mi dă contele cu siguranţă de amanet pe casa sa din oraş“.

Pupilele ochilor copilandrului se măresc, aruncând o căutătură avidă în portofelul cu bancnote. El se cutremură ca de friguri, şi cu o voce înăduşită de emoţiune şi pare că ruşinându-se de actul ce vrea să săvârşească, iute se uită împrejur, apoi se pleacă la urechea tânărului bancher şi îi zice: „Nu-i de pierdut timpul! Notarul se află aici, l-am văzut în parter; mergi de-i spune să pregătească poliţa, care după spectacol va aduce-o în cabinetul de la Grand otel, unde eu voi fi cu Lidia la supé“13.

— Ferice de voi, fluturaşi ai libertăţii, pentru voi sunt predestinate florile vieţii, iar nu pentru noi, sclavii finanţelor! Dar grăbeşte de invită pe Lidia, până ce Sergiu nu ţi-o suflă de sub nas; eu mă duc să vorbesc cu notarul.

Junele cu grăbire păşeşte spre apartamentul damelor, iară nasul coroietic se uită pe urma lui zicând: „Dobitocului nici prin gând nu-i trece că eu gratis mă voi folosi de plăcerea după care el aleargă...“ Şi mormăind încă ceva, se grăbeşte să intre în sala reprezentaţiei, fiindcă pe scenă se începuse al doilea act al operei.

Prima dona Elvira Salamini şi tenorul Tardini încântau auzul publicului cu un duet patetic. Însă nu toţi sorbeau cu urechile dulcile modulaţii ce în vibraţii fermecătoare veneau de pe scenă. Armonia străbătea mai cu seamă în sufletele modeste, în asistenţa din popor, iar nu în piepturile goale ale damelor elegante şi ale cavalerilor de modă ce se lăfăiau prin loje şi prin jilţuri — dovadă că ei în momentele cele mai mişcătoare, în mijlocul valurilor de armonii cereşti, se tăvăleau în noroiul prozei realismului, discutând cu şopot (pour la bonne tenue14) clevetirile cele mai scandaloase ale zilei, bârfelile cele mai mârşave şi intrigile cele mai iscusit ţesute.

Într-o lojă de bel-étage o neneacă în rochie de brocar, la piept cu un bold ce reprezenta un fioros păianjen de email, şede ţanţoşă între două fiice, una cu verigi grele de aur în urechi, alta pieptănată à la chinois15 cu două măciuci de aur înfipte în păr. Neneaca cu iritaţie dojeneşte pe copila cea mai mare că nu ştie să prindă în laţ pe un tânăr ce ea îl ochise de mire.

— Apoi ce-s eu vinovată, dacă el e aşa de indiferent faţă de mine şi tăcut în vorbă, răspunde cu voce iritată fiica cea cu verigi în urechi.

— Eşti dobitoacă, dacă nu ştii a-l depăna pe aţişoară la ghem, bodogăneşte neneaca.

— Apoi ce aţişoară poţi avea la un tânăr om decât a amorului? răspunse ofensata fiică. Eu îl trăgeam cât puteam de acea aţă, dar în zadar. El îmi sta înainte ca un butuc şi numai holba ochii rânjindu-se. Şi fiica cu verigi în urechi mânioasă îşi întoarce faţa spre scenă.

Neneaca cu păianjenul, asemene mânioasă, se pleacă la urechea fiicei şi îi citeşte morala zicând: „Eu ştiu că în opinia ta Iancu Cucu este un dobitoc, pentru că el nu ştie a-ţi spune palavre filozofice, cu care, cum se vede, tu ai început cu el vorba ca să arăţi educaţia strălucită ce eu ţi-am dat. Se înţelege că el a tre­buit să tacă, fiind numai econom bun, om de muncă, iară nu sibarit ce citeşte cărţi învăţate. Pentru aceea el este bogat şi solid, pe când Sergiu, care ţie îţi place, bate acum la tălpi averea tătâni-său ce nu de mult a murit. Pare că nu l-ai văzut dineoară în foié cum se lipise de o damă cu rochie de catifea albastră. Eu, dând un bacşiş cameristei Burakova, am aflat de la dânsa ce soi de poamă este... de acele ce... şi ea făcu cu mâna un semn echivoc.

— Şi ce te-ai legat de capul meu, îi răspunde fiica cu verigi în urechi, roşindu-se pe obraz de mânie, eu am vorbit cu dânsul de filozofii?

— Apoi ce-ai vorbit? Eu trebuie să ştiu ca să-ţi îndrept greşeala!

— Eu l-am întrebat de ce stă aşa pe gânduri, poate e amorezat...

— Rea întrebare! Ei, şi el ce ţi-a răspuns?

— Mi-a răspuns că guturaiul i-a picat pe piept, şi se teme a vorbi ca să nu-şi stârnească strănutatul. — Şi tu ce ai răspuns?

— Nimic!

— Rău ai făcut! A trebuit să arăţi compătimire la guturaiul lui zicând: „Cine te va căuta, dacă vei pica la pat? Cine îţi va fierbe ceişor de floare de soc, pe care eu ştiu aşa de bine a-l pregăti...“, într-un cuvânt să-i fi dat a înţelege că tu ştii a gugoli pe bolnavi şi, drept dovadă, să-l fi trimis să mă întrebe pe mine, cum m-ai căutat când am fost bolnavă de lungoare. Astfel puteai să-l faci a înţelege că pe lângă toate eşti şi bună gospodină, ştii a face şerbeturi de nufăr, a îngrăşa curcani, a pune ouă sub cloşcă etc. Nu, în loc de acestea, tu îţi arăţi indiferenţa, pe când el se căinează de guturai. Of! of! cu voi nu o mai poţi scoate în capăt. Şi eu, sărăcuţa de mine, ca să vin de la ţară până aici şi să pot da goană după Iancu Cucu, mi-am vândut la jidani fără preţ grâuşorul de pe lanuri...

Cine ştie cât s-ar mai fi văicărat neneaca, de nu s-ar fi deschis uşa şi n-ar fi intrat în lojă un tânăr elegant, dar foarte palid la faţă şi cu ochii urduroşi.

— A, monsieur Antoin!16 exclamă neneaca întinzându-i mâna. Cum te mai afli? Vous êtes toujours soffrant!17 adaugă fiica cu verigi în urechi, iară ceealaltă fiică cu măciucile în păr îl pofteşte să şadă.

— Mulţumesc! răspunde tânărul palid. Aşa-s de îndeletnicit, că sănătatea mi-am smintit...

— D-ta tot în versuri vorbeşti, îl întrerupe zâmbind fiica cu

verigi. — Şi ce trebi aşa mari ai d-ta? îl întreabă neneaca cu interes.

— Of! sunt îmbulzit de afaceri, răspunde cu gravitate tânărul palid. Judecaţi singure, că de trei nopţi nu am închis ochii, alergând de la bal la bal, astăzi după spectacol trebuie să fiu la un somptuos supeu dat în onorul primadonei Elvira Salamini, şi pe mâine sunt angajat la balul cucoanei Săftica Boteanu, la care socot că şi d-voastră veţi fi.

— Eu sunt poftită cu copilele, dar mi se pare că nu vom merge, fiind de tot ostenite. Aici am venit să ne mai odihnim şi să ne îndulcim de vocea încântătoare a primadonei Salsisoni.

— Salamini! se grăbeşte a îndrepta greşeala fiica cu măciucile în coafură.

— O! adorabila Elviră, zeiţa armoniei, veţi vedea cum în al doilea act îi vor oferi o brăţară cu diamante scumpe!

— Fără şagă? întreabă cu o exclamare unanimă neneaca şi fiicele. Şi cine este galantomul ce face un aşa prezent?

— Se înţelege că compania noastră, adică Sergiu cu doi camarazi de universitate ai mei, răspunse tânărul palid.

Neneaca aruncă o căutătură de mânie spre fiica cu verigile în urechi, iară fiica de ciudă îşi muşcă buzele, loveşte în ele cătinel cu evantaiul şi, neputându-şi stăpâni tulburarea, se întoarce către tânărul palid şi zice cu voce tremurătoare: „Păcat de silinţa ce vă daţi şi de cheltuielile ce întrebuinţaţi pentru aceste privighetori venetice. Ele cântă şi ciripesc, apoi, luându-vă darurile, zboară unde înfloresc portocalii. Aşa-i că am dreptate, dle poet, d-ta mă vei înţelege!“

— Dar mata, duduie, nu vei înţelege când îţi voi spune că, din contra, păsăruica cântăreaţă va rămâne aici în colivia căsătoriei, îi răspunde tânărul cu un ton misterios.

— Se vede că se mărită cu vreun actor, adaoge neneaca zâmbind cu ironie. Şi apoi nu-i de mirare: actriţă cu actor, aşa se cuvine!

— Din contra, întrerupe tânărul palid. Ea nu se mărită cu un actor, ci cu un proprietar mare al nostru, cu tânărul şi bogatul Iancu Cucu.

Vestea aceasta a lovit ca fulgerul în loja din bel-etaj. Neneaca cu un mic răcnet a sărit de pe scaun şi a picat îndărăt ca ameţită. Fiicele, nevrând, lovesc în palme cu mirare, apoi se silesc a ridica pe neneaca de pe scaun şi a o duce pe subsuori în apartamentul damelor. Publicul din lojile megieşe privesc cu nedumerire la confuzia celor trei dame. Dar fiica cu belciugii în urechi, spre a da neneacăi efectul unei ameţeli de modă, o dojeneşte cu glas zicând: „Ţi-am spus, neneacă, să nu asculţi cu aşa mare atenţiune pasajele patetice, fiindcă muzica îţi iritează nervii“. Şi din întâmplare tocmai în acel moment duetul de pe scenă întru atâta a încântat publicul, că mulţi din asistenţi se ridicară de pe scaune, trimiţând furtuni de aplauze şi de laude cântăreţilor. Tânărul palid, înţelegând sub ce impresie neneaca s-a tulburat, a ieşit din lojă cu grăbire.

Pe scenă primadonei i s-a dat un dar de mare preţ, iară publicul elegant, după multe urări, s-a adunat iarăşi în foié.

Pe o canapea de catifea se pune un bătrân cu fiul său. Bătrânul poartă o perucă foarte neted pieptănată în cârlionţi la tâmple, iară tânărul cuconaş poartă colerete albe la gât de mărimea unor aripi de gâscă. Bătrânul se uită cu o căutătură zâmbitoare la două dame ce vin spre el şi zice fiului său: „Ia seama, Pătrăchel, pe lângă noi va trece neneaca cu copila ce are 100 mii zestre. Nu scăpa prilejul, închină-te şi spune-i ceva amabil, da ştii, zâmbind cu aşa graţie, încât să-i poţi arăta frumoşii tăi dinţi ca de fildeş. Cine mai ştie ce dă norocul, câteodată duduiele se amorezează şi de dinţii cavalerilor.

— Curios mai eşti, tătucă, duduia asta îi aşa de falnică încât nici nu vrea să se uite la mine! Şi tânărul cu colerete face cu mâinile un gest de desperare.

— Şi de ce socoţi tu aşa? apostrofează tătuca, zi mai bine că eşti un nătărău şi nedibaci a face curte, şi cu aşa cusururi nu vei ajunge departe. Îmi pare rău că tu, fiind unicul fiu, te-am scăpat de serviciul militar, unde ar trebui mai bine să slujeşti, învăţând de la ofiţerii sprinteni iscusinţa de a măguli femeile şi a te purta cu isteţime în societăţile elegante, în care te trag ca pe un urs de urechi. Of! of! şi sunt pe lumea asta părinţi fericiţi, ce au feciori săraci, dar destul de hâtri spre a-şi găsi mirese bogate fără ajutorul părinţilor. Numai eu, păcatele mele, am colindat la peţit prin toate casele cu fete bogate şi de pretutindeni numai cu bostani am ieşit, încât acuma mi-i ruşine să mă arăt pe stradă.

— La ce cauţi numaidecât bani mulţi, îi răspunde tânărul îndreptându-şi coleretele şi roşindu-se la faţă.

— Aşa se cade, adaugă bătrânul, că ce este mai priincios decât o zestre bună, comoară găsită ca în drum! Atunci şi bătrânii părinţi se folosesc, trăind bine pe lângă copii. Ia şi săptămâna trecută s-a însurat un biet ofiţer numai cu sabia la brâu, luând zestre o sută de mii capital numai cu vorbe dulci şi cu zurăituri de pinteni.

— Dar şi d-ta, tătucă, nu te-ai însurat cu bogată.

— Aşa-i, întrerupe bătrânul cu iuţeală, dar în timpul meu căsătoria nu atârna de la voinţa miresei, ci de la a părinţilor. Acum s-au schimbat obiceiurile, copilele nu întreabă pe părinţi, ci se mărită în ruptul capului după porunca sentimentelor de amor.

Cine ştie cât ar fi mustrat bătrânul pe fiul său, de nu l-ar fi întrerupt apropierea demoazelei cu o sută de mii care, plimbându-se prin foié, s-a oprit tocmai lângă canapeaua, pe care şedea bătrânul cu fiul său.

Bătrânul împinge pe fiu cu cotul în coastă, şoptindu-i la ureche: „Unde te uiţi, nu vezi că lângă noi stă duduia cea bogată? Scoală-te, apropie-te de ea şi spune-i câteva complimente!“

Tânărul cu colerete se scoală repede, se apropie de demoazelă, face câteva îndoituri, mozoleşte cu gura ceva neînţeles, apoi se roşeşte până peste urechi şi rămâne ca înţepenit, învârtind numai pălăria în mână. În momentul acela doi adjutanţi apropiindu-se de demoazela bogată, unul din ei prin întâmplare loveşte în cot pe tânărul cu colerete, şi acesta scapă din mână pălăria care se duce de-a dura şi se opreşte de uşa unei loji. Când tânărul se pleacă să o ridice, o damă iese din lojă, îl loveşte cu uşa în frunte, şi un hohot general zbucneşte uitând fiecare eticheta de la bien tenue. Atunci tânărul cu colerete, având un cucui roşu în frunte şi pierzându-şi cumpătul de ruşine, aruncă pălăria din mână şi aleargă în fuga mare spre ieşirea de paradă.

Câte scene de acestea nu provin în vârtejul deşertăciunilor omeneşti, în lupta pentru existenţă, pentru îndestularea pasiunilor, în goana nebună de a se îmbogăţi, în vânzarea amorului pe bani... Şi acest bâlci se săvârşeşte în templul esteticii, unde se cultivă frageda floare a poeziei, care se veştezeşte de recea suflare a realismului 18. Deci ce va fi mai departe în veacurile viitoare?

Sub toiagul magic al invenţiilor s-au realizat miracolele poveştilor bătrâne, dar s-a adaos şi setea după descoperiri noi. Dacă s-a săvârşit vreo schimbare bună în politică, toţi aşteaptă rezultatele ei cu aceeaşi însetare de noi îmbunătăţiri, renaşteri în actele noastre, în toate mişcările minţii industriale. Însă toate zbuciumările omeneşti sunt supuse legii destructive a naturii care dărâmă, pentru ca din dărâmături iarăşi să zidească. Viitorul va înghiţi actualitatea, precum actualitatea a înghiţit trecutul, alcătuind acel perpetuum mobile, de care filozofii, începând de la Confucius19 până la secolul nostru, şi-au tocit minţile.

Zgomotosul carnaval s-a sfârşit, şi păsărelele cântăreţe, hrănite cu păsăţel de aur, îşi iau zborul spre clima cea caldă a Italiei. În patria lor ele vor intra iarăşi în viaţa casnică, făcându-şi cuibuşor moale din penele smulse de pe publicul nostru şi gurluind ca porumbii de satisfacţia câştigului adus din terra incognita20, după cum numesc ei ţara îmbelşugată ce hrăneşte la sânul său nese­cat pe atâţi venetici flămânzi şi însetaţi din toată lumea.

Cam aşa gândeam eu aflându-mă la gară tocmai în momentul când adoratorii ca un roi de albine pline de miere însoţeau pe primadona Elvira, ce cu trenul de seară avea să plece în patria sa.

Servitorii încărcau prin vagoane lăzi, cutii, legături, cartoane şi alte nenumărate bagaje ale donei Salamini, încât pornirea ei semăna cu cea a unei caravane; iară gălăgiile, vorbele, râsurile, urările, şampania scânteind în pocale, complimentele de fală de pe buzele adoratorilor te făceau să crezi că eşti înaintea unei zeiţe păgâne în templul cultului ei. Şi ea, zeiţa armoniei, zâmbea cu mare plăcere, dar arunca pe furiş şi câte o privire de satisfacţie la lăzile sale cu odoare scurse din buzunarele adoratorilor dintre care, după pornirea trenului, mulţi vor rămâne pe străzi cu inimile zdrobite şi cu neînduraţii creditori după spate.

Dar iată că al treilea sunet al clopoţelului anunţă ultimul moment al despărţirii. Dona Elvira trimite cu mâna din fereastra vagonului salutări publicului mâhnit şi, când trenul scrâşnind se porneşte, pălăriile şi batistele fâlfâie în urma lui, până ce în fine trenul se face nevăzut şi publicul se împrăştie în toate părţile. Atunci şi eu m-am sculat de pe locul de unde priveam la acel duios rămas bun, şi cu tristeţe mi-am adus aminte de timpul trecut şi de fosta primadonă Dunea Burakova. Uitasem cu totul că sărmana aştepta vizita ce i-am făgăduit, şi cu acest gând, suindu-mă în săniuţa unui birjar, i-am spus adresa.

Pe lângă trista dispoziţiune ce mă cuprinse, se adaose şi o seară posomorâtă de iarnă. O pulbere subţire de omăt străbătea prin străzile oraşului, acoperind cu o ceaţă albă sticlele lanternelor de pe trotuare, din care abia se vedea licurind o lumină roşietică, şi un vânt pătrunzător sufla prin paltonul meu de modă, lipindu-mi ochii cu promoroacă. După o aşa penibilă călătorie de vreo două ore, birjarul, în fine, se opri la poarta colosalei zidiri a casei lui Fendrich. Trăgând clopoţelul, portarul mi-a deschis şi cu obrăznicie m-a întrebat pe cine caut.

— Spune-mi de locuieşte aici, în mansarda nr. 17, Dunea Burakova!

— Ştiu, ştiu, mi-a răspuns el, d-ta eşti de la contoarul pompelor funebre, unde stăpânul casei m-a trimis azi dimineaţă să vă comand ca s-o luaţi de aici!

— Ce contoar? pe cine să iau? întrebai eu încremenit de mirare.

— Pe calica din mansardă! În zori să o iei de aici numaidecât. Lua-i-ar dracu pe rufoşii ce se încuibă prin mansardele palatelor, unde noi slujim. Aleargă după dânşii şi-i coboară pe spinare morţi de sub coperiş. Apoi cu un gest de mânie a adaos: „Suie-te acolo şi ia-i măsura sicriului...“, şi el iarăşi începu a sudui.

Neascultându-l mai mult, cu osteneală am păşit peste mulţimea de scări a etajelor, până ce am ajuns la ultima scăriţă a mansardei — locuinţa clasică a atâtor genii — din care strălucitorul soare al inspiraţiei străbate întunericul ignoranţei şi unde se săvârşeşte crâncena luptă şi tortură pentru ideile libertăţii. În o aşa cameră tristă şi întunecată culege muza eterică ultimele sunete armonice de pe buzele poetului în agonie, spre a le depune şiraguri de mărgăritare în comorile posterităţii...

Cu aşa triste gânduri m-am oprit la uşa nr. 17, sfiindu-mă a o deschide; ştiam eu că după dânsa zace rămăşiţa de lut a unui talent, care odinioară a răspândit entuziasm în jurul său.

Nu ştiu din ce parte un vânt se furişă prin o crăpătură şi cu un îndelungat bocet răsună în tăcerea nopţii, apoi bocetul cătinel combinându-se în note muzicale, îmi părea a auzi în el vocea îngerească a Dunei. Ea cânta un cuplet de operetă, a cărui armonie îmi străbătea până la suflet, apoi melodia trecu într-o arie atât de jalnică, încât ochii mi se umplură de lacrimi. În fine notele slăbiră treptat şi se dizolvară în tăcere. Uşcioara se deschise cătinel şi frumuşelul căpuşor al Dunei se ivi zâmbindu-mi cu guriţa ei de mărgean. Atunci eu cu o mişcare automatică am deschis desăvârşit uşa şi am întins mâna, dară năluca a dispărut şi dinaintea mea văzui tabloul morţii cu puterea sa neîndurată şi nimicitoare.

La palida lumină a unei căndeluţe se vedea zăcând leşul sărmanei bătrâne. Un fior rece îmi trecu prin trup. Se poate oare ca în acea urâcioasă mumie să se fi păstrat odinioară atâtea graţii şi frumuseţi? Guriţa cu buzişoarele-i roze acum semăna cu o coajă de stejar spintecată. Ochişorii ei drăgălaşi acum erau cufundaţi în două văgăuni negre ca în nişte scafe acoperite cu câte o pielicică galbenă şi uscată. Ea zăcea pe o laiţă goală cu mâinile încrucişate pe piept, ţinând în degetele înţepenite o iconiţă care, cum se vede, i-o puse soţia portarului. Ea era îmbrăcată tot în acea modestă rochiţă de merinos, în care am văzut-o în cabinetul damelor de la teatru. Eu cu evlavie m-am plecat de am sărutat iconiţa, şi din ochii mei curseră câteva lacrimi pe mâinile ei uscate... Apoi m-am coborât din mansardă, pentru ca în zori să mă reîntorc şi să petrec pe moartă la locaşul eternităţii.

A doua zi, când m-am sculat, viscolul contenise, iar omătul pica din nori în fulgi îmbelşugaţi. Eu am întârziat ceva cu sosirea, pentru că oprindu-mă cu sania dinaintea porţii casei lui Fendrich, văzui sicriul de scânduri goale aşezat pe paie într-o săniuţă cu o gloabă, lângă care se îndeletnicea cu înhămatul un servitor de la contoarul pompelor funebre cu pălăria lui de paradă în trei cornuri, ce contrasta atât de tare cu cojocul de dubală în care era îmbrăcat. Câţiva paşi mai departe şedea zgribulit sub portic un preot bătrân şi lângă dânsul un diacon cu o cruce în mână, aşteptând ca săniuţa cu moarta să pornească. Descoperindu-mi capul şi făcându-mi cruce, am invitat pe preot să se suie în sania mea, fiind ţintirimul foarte departe şi troianul până la genunchi. Diaconul s-a aşezat în sania cu sicriul şi modestul cortegiu funebru s-a pornit pe străzile pustii.

Din întâmplare noi am trecut pe dinaintea faţadei grandioasei zidiri a teatrului orăşean. Pare că umbra răposatei trimitea ultimul adio templului esteticii, în care şi ea odinioară primea cununi de triumf şi aplauze frenetice de la adoratorii săi.

După o cale îndelungată am ajuns în sfârşit la locul veşniciei, unde biata răposată a fost slobozită în groapa căscată şi acoperită cu omăt. Sicriul ei nu era presărat cu flori şi cununi de dafini, ci acoperit cu o pânză albă ţesută din lacrimile cereşti, ce îngheţate în cristaluri picau din nori. Cu acel giulgiu nepătat s-au învelit în somnul etern tinereţea, frumuseţea şi spiritul odinioară atât de încântător al Dunei Burakova.

Astfel am asistat în timp consecutiv la luarea de rămas bun a două primadone, dintre care una s-a întors în patria sa, iară alta în patria eternă.

Sic transit gloria mundi! 21

Note

Prima parte a acestei schiţe memorialistice în variantă rusească — Scene din culise (Zakulisnâe sţenî) a apărut în culegerea Scene din viaţa de provincie (Odesa, 1857), fiind reeditată aparte la Chişinău în anul 1890, odată cu varianta întregită — Din culisele trecutului şi în foaierul prezentului. Amintiri teatrale (Za kulisami proşlogo i v foie nastoiaşcego. Teatralnâe vospominania, Chişinău, 1890), care, sub titlul Două primadone, s-a tipărit în Caleidoscop literar (Cernăuţi, 1895). Înainte de a apărea în volum, prima parte a poves­tirii s-a publicat în revista „Vatra“ (1894, nr. 5) sub titlul Dunia Burakova. Amintiri teatrale, fiind semnată C. Ciurea.

1 Depins. Zugrăvit. 2 Cesţii. Probabil, chestii. 3 Învinşii n-au niciodată dreptate (fr.). 4 După felul frescei (ital.). 5 Căzăceşte (fr.). 6 Ce vreţi de la mine, nu vă cunosc (fr.). 7 Foié. Foaier. 8 Ca şi ziua (ital.). 9 Purtare urâtă (fr.). 10 La braţ (fr.). 11 Nu e rău! (fr.). 12 Ca un adevărat rebel (fr.). 13 Cină uşoară. 14 Pentru buna cuviinţă (fr.). 15 După moda chineză (fr.). 16 A, domnul Antonie! (fr.). 17 Sunteţi totdeauna bolnav! (fr.). 18 Recea suflare a realismului. Aici, ca şi în alte lucrări, C. Stamati-Ciurea foloseşte cuvântul realism pentru noţiunea de realitate. 19 Confucius. Filozof chinez (551-479 î.e.n.). 20 Ţară necunoscută (lat.). 21 Aşa trece gloria lumii! (lat.).