Steaua Dunării, în nr. 33, anul trecut, a reprodus din Gazeta de Transilvania apologia ardelenilor emeriţi, ce luminează Principatele cu flacăra limbii manualului de filozofie, de care România literară a vorbit în nr. 10, şi citează totodată opiniunea corespondentului Gazetei din Zărneşti despre naţiunile lumii alergând toate după uniune, iar numai naţiunea română, şi ce parte din naţiunea română?... un milionaş de moldoveni, prin România literară, prin Steaua Dunării şi prin Zimbrul, se împotrivesc misiunii ce destinul a împărţit românilor.

România literară, pentru odihna pedanţilor, a încetat, dar principurile literare şi limbistice, dar colaboratorii ei tot trăiesc, şi astăzi ei revendică partea lor în hula Gazetei şi se mândresc de truda ce şi-au dat în cercetarea titlurilor ardelenilor noi a regenta înţelepciunea noastră cu pensumuri latineşti.

România literară a zis: Petru Maior, Klein, Şincai, Maiorescu, Costineştii, Ureche, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sunt români, dl Uiţirab a fost român... iar gramerianii de astăzi sunt numai munteni, moldoveni, blăjeni, braşoveni şi ardeleni, da nu români...

România literară a zis: păsăreasca a venit din Ardeal, şi Ardealul s-a făcut o carte latinească moartă; Principatele sunt şi au fost vietatea română.

România literară a zis: Ardealul, pe lângă o mare erudiţie, nu are nicicum filozofia lucrurilor lumii, nu are sau a prăpădit conştiinţa tradiţiei istorice, nu are, nici a avut ispita educaţiei neamului; de aceea erudiţia Ardealului este seacă, stilul său, o repetiţie desflorită de retorica ştiută, şi înnoită din respectabila, dar moarta vechime, şi rodul, o secătură pedantă, ce a născut barbarismul latinesc al şcoalelor.

România literară a zis: Ardealul nu a înţeles pe reformatorii veacului trecut, şi Petru Maior nu a visat comedia politico-limbistică de la 1848, mai în 15: — Domnul B. I. vorbea o limbă, domnul B. II vorbea altă limbă, domnii B. III şi IV etc., etc. vorbeau limba manualului, domnul Ţ., limba organului, domnii ceilalţi vorbeau limba "foaiei" pentru minte, animă etc.

România a zis: limba scrisă a început la români cu reforma religioasă, şi când limba se găsea formată şi înfăşurată cu limbile megieşilor slavoni.

România, după Petru Maior, a zis: limba romană e de viţă romană, iar nu latină, şi este mai mult decât o greşeală a predica latinirea: este un anahronism; prelungit anahronismul este un pedantism ridicol, şi predicătorii anahronismului se cheamă pedanţi.

România a zis: de când latinirea limbii, s-a lăţit şi despărţirea religioasă a românilor; şi toate ideile mari ale românilor au izvorât din Principate... precum de a adopta limba română în trebile statului şi ale bisericii, fără a strămuta legea... Prin ea s-a mântuit naţionalitatea: limba în biserică ne-a depărtat de slavonism, credinţa neclintită ne-a despărţit de puterile ameninţătoare de atuncea.

Ce au a face cu chestiile aceste de căpetenie micile umbre de mici dăscălaşi?... Ori din ce ungher al României ar veni un dăscălaş, chemat ori nechemat, preţuim ostenelile şi meritul, dacă îşi dă osteneala şi are merit. Dar ceea ce nu se preţuieşte, în Moldova mai cu seamă, sunt sistemele pedantice şi eronate, anahronismele care se impun în numele ştiinţei. Dacă dăscălaşii predică pedanteria şi anahronismele, vina este oare a moldovenilor? Sau a şcoalelor care au însufleţit pe dăscălaşi?... Pentru mândria Ardealului, osândi-s-ar milionaşul de moldoveni a se hrăni de latineasca de bucătărie, ce ne trimite milionaşul de ardeleni?... Când moldovenii se vor hotărî a vorbi latineşte, vor alege altă latinească decât aceea a Ardealului. S-ar osândi oare milionaşul de moldoveni, care de optzeci de ani trăieşte de ideile filozofice ale lumii civilizate, a se pune sub jugul scolastic al coteriilor pedantice, ori sub ce nume român se înfăţişează?...

Mândria că a conlucrat vrodată Ardealul la educaţia Principaturilor trebuie să fie ştearsă din închipuirea română; silinţele sau ostenelile unor feciori ai Ardealului, aruncate în ogoarele Principaturilor, nu sunt titluri la acea mândrie; fapta ar dovedi mai curând că acei oameni, neavând cum întrebuinţa în Ardeal învăţătura lor, s-au îndreptat în părţile României, unde puteau fi auziţi, înţeleşi şi întrebuinţaţi.

Dezunirea nu au săpat-o jurnaliştii şi criticii moldoveni, au săpat-o sistemele ardelenilor, aceste închipuiri singuratice, care, în lipsă de realităţi, s-au aruncat în ideologii . Jurnaliştii moldoveni au strigat: "Frate Ioane, vorbeşte să putem înţelege şi noi, poate că vorbiţi bine pe la d-voastră; scrie să pricepem şi noi bunătăţile şi frumuseţile ce gândiţi..." Jurnaliştii şi criticii au zis: "Vă rătăciţi, şi rătăciţi inimile şi minţile românilor cu cimilituri fără noimă; ne faceţi din nou Trisotinii şi Vadiuşii veacului al XIX-lea". Şi d-voastră răspundeţi cu o chestie păcătoasă de persoane şi de dăscălaşi, o chestie de negoţ. D-voastră aţi dat drumul pe calea pedantismului cailor neînvăţaţi, ce îşi zic literatori, de calcă fără frâu peste toate lexicoanele lumii şi peste logică, pentru a îmbogăţi sistemele d-voastră. D-voastră aţi introdus în România patosul declamaţiilor reci, argumentaţia pentru un pahar de apă, tomuri pentru descoperirea unei reguli de gramatică latină aplicată la gramatica română; d-voastră nu mai daţi voie să zicem tată, ci pater, d-voastră aţi da foc lumii întregi, pentru că lumea nu pricepe frumuseţea, practica şi patriotismul sistemelor.

De a face din chestii ca a noastre chestii de persoane, de a face din aceste persoane fenomene naţionale, când persoanele ne sunt prietene sau sunt tot dintr-un sat cu noi, este o slăbăciune cunoscută a coteriilor politice, ştiinţifice şi literare. Dar tocmai pentru că Termenul "ideologii" este folosit aici cu sensul de idei fantastice, fără suport real.

Toată România a început deodată a fi o coterie, pedantismul s-a încuibat între noi, şi ne-am proclamat toţi scriitori mari, moralişti, oameni de stat şi de capacitate. Moldova se dezlipeşte de această coterie şi proclamă doctrina: că dăscălaşul funcţionar, plătit sau neplătit, are a da seama publicului de ştiinţa sa, de învăţătura sa şi de duhul acestei învăţături. Pe parola sătenilor săi nu-l putem primi de om mare. Pentru dăscălaşii şi autorii care iscălesc, publică şi vând cărţi, după cenzură vine cenzura jurnaliştilor şi a criticilor. Orice se publică, gramatică, istorie, manuale, poezie sau filozofie, este proprietate nemărginită a criticii, ori de unde vin şi fără osebire de laturile unde sunt născuţi; jurnaliştii şi criticii moldoveni nu vor lipsi a întrebuinţa dritul lor de proprietate asupra scrierilor în toată întinderea dritului roman, care, latineşte, ca să ne înţeleagă Ardealul, se zice: jus utendi et abutendi.

Cu aceasta nu credem a fi români răi, nici care cearcă neunirea. Naţionalitatea şi patriotismul nu stau în numele unora şi al altora, nu se slăbesc cu critici literare şi nu se întăresc cu feticismul persoanelor. Norocire că în Moldova se găsesc critici, adică oameni care se uită înapoi, să vadă ce au făcut pedanţii, şi se uită înainte, să vadă ce vor mai face pedanţii şi în care râpă de ridicol ne vor arunca; fără dânşii România ar fi o adunătură de pedanţi de tot soiul, ce s-ar socoti oameni mari, care s-ar sui în toate zilele la Capitol să se ureze unii pe alţii că au scăpat România. Se aude gâgâitul gâştelor... Dar Camilii nu se zăresc!

Corespondentul din Zărneşti se întreabă de ce moldovenii nu se apucă de cei ce şed de una sută cincizeci ani în fruntea mesei, sau de fiii lui Israil?... şi s-au apucat de dăscălaşii din Ardeal. Românii din Zărneşti nu ştiu ce sunt instituţiile ţărilor, până acum ei nu au avut prilej a se ocupa de aceste chestii, şi cred că se suflă pe ele cum nu s-ar sufla în borş... Nu ştiu iubiţii noştri fraţi că fruntăşia, sub o numire sau alta, e plecarea sufletului omenesc, şi că numai nenorocirea poziţiei fraţilor noştri i-a ferit până astăzi de fruntăşie. Moldovenii şi muntenii nu sunt mândri de fruntaşii lor, că e un rod al vieţii politice şi comerciale de cinci sute de ani: duhul fruntăşiilor se poate preface, dar fruntăşia nu poate pieri decât cu societatea, şi de aceea am zis că Ardealul e o închipuire moartă, pentru că a trăit afară de societate şi s-a luat în dragoste cu sisteme afară de viaţă. Dar oare zărneştenii nu caută astăzi cum ar ridica şi ei o fruntăşie să o opuie fruntăşiei ungurilor şi fruntăşiilor altor neamuri; oare ilustraţiile literare de acolo nu fac o fruntăşie ce va ridica fruntăşia socială, oare zărneştenii nu sunt mândri într-atâta, că cinstesc în preoţii lor deşertăciunile lumeşti, care nu le dorim în preoţii noştri?

Pentru fiii lui Israil mărturisim că este o faptă înţeleaptă a nu se apăsa; suntem de aceia care chemăm pentru dânşii îngrijirea, dreptatea şi dreptăţile toate... ori sub ce chip şi pretext se arată apăsarea în lume, tot strâmbătate se cheamă; acei care ridică la sarcinile ţării trebuie să aibă locul lor la bunuri şi la folosuri - precum românii se despart în români ortodocşi şi români catolici, vor fi şi români israeliţi; şi patria va câştiga fii mai mulţi. Exclusia nu are simpatiile noastre, şi am văzut, cu părere de rău, că în organizarea unei societăţi, pentru îndemnarea şi ajutorul învăţăturii tinerimii, societatea îşi păstrează banii şi simpatiile numai pentru tinerii români, ce-şi dovedesc baştina. Am fi dorit ca ajutorul să se întindă la tot pământeanul, fără osebire de lege sau de viţă. Educaţia, ocrotirea obştească, egalitatea morală şi civilă, împărtăşirea la toate şterg baştina şi dau locuitori buni şi îndatoriţi. Principatele au a mulţumi cârmuirilor lor că toleranţa, jumătate înscrisă în coduri, a fost întreagă în aplicaţie; şi ne mirăm că ardelenii emancipaţi de-abia să nu cunoască principiul evanghelic al toleranţei şi să strige războiul!