Vremea şi împrejurările, în care ne aflăm noi astăzi, pun asupra noastră o datorie, pe care trebuie s-o ştie orişice moldovean din Basarabia şi să se străduie s-o aducă la îndeplinire. Să nu creadă nimeni că ea este un lucru nou, necunoscut sau că este atât de greu, încât nici nu te mai poţi gândi la îndeplinirea datoriei. Nu este lucru necunoscut, căci este din suferinţele de veacuri ale norodului nostru moldovenesc. Este plângerea moldoveanului nostru, năzuinţa lui la o viaţă în rând cu oamenii. Cum să nu ştie el, sărmanul, ceea ce are şi ceea ce ar dori sa aibă? Durerile lui au găsit întotdeauna răsunet pe paginile gazetei noastre.

Nu este lucru greu, căci este firesc. Omul nu poate să tacă şi să doarmă liniştit când îl doare ceva. Este destul să simţi durerea, ca să cauţi alinare, însăşi firea te face s-o cauţi îndată ce ai simţit-o. Asta este o datorie firească.

Dacă moldovenii noştri pân-în vremea de astăzi au stat obijduiţi în întuneric, apoi asta din pricină că au fost atât de chinuiţi în traiul lor, atât de lipsiţi de cele mai trebuincioase trupului, inimii şi minţii, că nici n-au ştiut că mai este ceva pe lume, afară de bordeiele lor sărace şi pustii. Ei nici n-au auzit de bunurile învăţăturii în limba mamă, nici nu ş-au putut închipui ce plăcere simţi când citeşti o carte scrisă în limba care-o auzi şi o vorbeşti din leagăn. Iar despre drepturile cetăţeneşti nici nu-i de grăit. Toate acestea un lung şir de ani au fost pentru el necunoscute.

Acum, când răsare soarele deşteptării, moldoveanul simte toată povara cea grea a vieţii nenorocite, care-l apasă pe el. Se înţelege că şi la noi cel dintâi o simte asta ţăranul, care în toate vremile şi la toate popoarele a fost suferitorul, plângătorul şi ducătorul nevoilor întregii naţiuni (întregului norod), pe când tagmele cele mai de sus, căpătând destul de lesne plăcerile vieţii, adeseori uită de fratele sau cel înjosit şi neîndreptăţit. În aceeaşi vreme s-a văzut că atunci când cei mai mari şi mai norociţi din norod nu uitau de cei mai mici, întreg poporul scăpa de întuneric, de jugul neştiinţei şi al lipsei de drepturi. Când cei mai mari dădeau mâna frăţească de ajutor şi de unire la cei mai mici, atunci poporul îşi înalţa mândru capul, se adăpa la izvorul luminii şi al ştiinţei şi mergea, tot mergea înainte. Aşa ne spune nouă istoria — povestirea faptelor trecute a tuturor popoarelor (noroadelor). Prin spusele istoriei, datoria noastră, ca a unui popor, ni se înfăţişează şi mai lămurit.

În scurt, ea constă într-aceea ca ţăranul luminat prin faptele ce se petrec acuma la noi în împărăţie şi pricepând în ce stare de plâns se află, să nu stea ademenit, nepăsător, ci, ascultând glasul firii sale, să spuie întotdeauna şi peste tot locul de suferinţele sale. Căci numai dacă va cere, i se va da.

Iar moldovenii cei ce prind locuri însemnate în împărăţie, se deosebesc prin avuţie multă, să nu uite niciodată că sunt moldoveni şi că după spinările lor un popor întreg zace în sărăcie trupească şi sufletească, aşteptând de la ei măcar o rază, o licărire luminoasă în lungul său rând de suferinţe.

Aşadar, fiecare moldovean trebuie să-şi aibă în vedere datoria spusă mai sus, dacă vrea ca poporul nostru să iasă la calea propăşirii şi să fie în rând cu lumea.