S-au dus dintâi acele două
Mironosiţi cu mirul lor;
Era-ntuneric şi prin rouă
Mergeau cu pasul grăbitor.

Vorbeau de cele petrecute,
De zile pline de dureri,
De pacea dimineţii mute,
În ziua sfintei Învieri.

Şi le era o groază mare
Ruşinea crucii s-amintească,
A jidovilor blestemare,
Nemulţumirea omenească.

Batjocorirea relei goane
Şi plânsul celor credincioşi,
Ş-a crucii lui Hristos piroane,
Şi ghimpii frunţii sângeroşi...

Îşi aduceau atunci aminte
Cum L-au luat de la ostaşi
Şi în mormânt fără cuvinte
L-au pus — departe de oraş.

Trecut-a sâmbăta-n mâhnire,
Şi noua zi în cer zoreşte;
Acum prin tainica scârbire
Un gând dorit ne mângâieşte...

De prin desimile grădinii,
Din rouratica verdeaţă,
Le râd voios de-acuma crinii
Ascunşi în scutece de ceaţă.

Dar ce-i aceasta? Ceaţa deasă
Ca printr-un poruncit se pierde
Ş-o strălucire luminoasă
Aprinde-mprejurimea verde...

Ce strălucire minunată!
Venit-au. Iată şi mormântul...
Dar piatra lui îi răsturnată
Şi iar li se trezeşte gândul...

O, unde-i El? Înuntru nime...
Ce oare s-au fi săvârşit?
Tăcere prin împrejurime...
Veşmântul numai l-au găsit.

O, unde-i El? Unde-s străjerii?
Măcar o veste să aducă!
Şi presimţirea Învierii
Le face înapoi să fugă.
Credinţa inimii le spune
Că Cela Ce nu L-au aflat,
Prin cea mai mare-a Sa minune,
Acum din morţi au înviat!

Aprilie 1912