O, tu, ce odinioară d-aur fost-ai îngrecată,
Mângâind a mea ureche cu un sunet armonios,
Eu te văd pe zi ce merge mai subţire ş-ofticată,
Încât nu târziu te-i face fără suflet, făr de os.
Pungo, idol fericirei, ce cu tine azi se curmă,
A domnului tău ascultă zicerea cea de pe urmă.

Vine clipa despărţirei, timpul tău nu-l pierde-aice;
În darn tu ţinteşti în mine ochiul cel înlacrimat.
Du-te-n lume, alt domn cată, decât mine mai ferice,
Eu rămân sărac c-atunce când dintăi m-ai fost urat.
Neputând a te ţine-te, cu a mea sărutătură
Şi adio ce-ţi dau, iată la drum înc-o învăţătură!

Colindând din casă-n casă poate-acela te-a culege,
Ce prin intrigi, nedreptate, l-alţi averea a răpit.
Vei intra la acel giude care tot prin acea lege
Despoiat-au pe orfanul, pe cel tare a înavuţit.
La avarul poate-ntra-vei sau la casă camătară,
La prodotul cel faţarnic, care vinde a sa ţară.

La aceştia de galbeni face-te-vei închisoare,
Pe încet te-i îngrăşe-te, păn din pungă sac vei fi.
Cine ştie dacă-atunce, pungo, nu vei fi datoare
Zi şi noapte-a fi deschisă, numai să poţi înghiţi!
De-ai putea s-aduni atuncea numai drepte-agonisele,
De-ai putea să dai sâmbrie la merit şi ostenele!

De-ai simţi a ta menire şi iertat de ar fi ţie
Adăpost plăcut în lume de-a avea ca să-ţi alegi,
Acolo, dorită pungă, să petreci cu bucurie,

Unde să poţi totdeauna vre un bine ca să dregi,
Unde dărnicie-ascunsă, făptuind tot cele bune,
Ş-agiutând pe acel mizer, sfară Zeului depune.

Acolo mergi, că eu da-voi ţie ştirea cea deplină
Cum să poci a recunoaşte pe al tău domn viitori;
Vezi pe cel ce cu modestie mare inimile-mbină,
Cela ce de laude fuge, de venin linguşitori,
Ce virtutea preţuieşte mai presus de toate-n lume,
Pe cest semn tu-l vei cunoaşte, deşi nu-ţi spun
        al său nume.