Un viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă din giunie
Ca să cerc pe alăută românească armonie.
Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein,
Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin.
Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate,
Adunând pre ii din codruri în statornica cetate;
De cântarea lui Orfeos munţii Traciei s-umpleau,
Şi de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau.
Însăşi ruga de evlavie unei inimi credincioase
Cătră Domnul se înalţă pe aripi armonioase
Ş-o simţire legănată prin al muzelor organ,
Mângâietă, cursul trece pe al vieţei ocean.
Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură,
Fermăcându-ni adapă d-o înalt-învăţătură.

O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mândru semn
De-origină, istoria acum fie-ni îndemn!
În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume,
Ni-a lăsat legi şi pământuri, vorba sa şi-naltul nume.
Oare darul ce de timpuri şi de barbari s-a pastrat,
Când senină soarta luce, fi-vă astăzi defăimat?

Nu, prin muze ş-a virtutei dorul dulce şi fierbinte,
În noi lumea să cunoască strănepoţi romanei ginte.
Tu, Moldavio mănoasă, ce pre mine ai născut,
Adăpost dă giunei muze care ist vers a ţesut;
Pe-nverzit şi tânăr laur, ce din ţărnă-acum răsare;
Cu puternic scut să-l aperi de-a fortunelor turbare;
Cum va prinde rădăcină şi în urmă va-nflori,
Din a sale frunzi, cunună muza ţie va urzi;
O cunună cungiurată de-ale vântei line raze,
Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o păstrează.
Când atunce al tău nume, nemurirei consfinţit,
Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit.