SCENA I

Două dame pe o canapea, în fundul salonului; una din ele, vădană ce a fost odinioară frumoasă; cealaltă tânără, nurlie şi destul de nevinovată încă. Cea dintâi poartă o rochie de catifea vişinie; cea a doua -- rochie de crep trandafiriu cu bucheturi albe.

ROCHIA DE CATIFEA: Cum ai petrecut alaltăseară la adunarea doamnei A.?

ROCHIA DE CREP: Cât se poate de bine; am jucat până la trei ceasuri.

ROCHIA DE CATIFEA: Eu n-am găsit adunarea plăcută... Era prea multă amestecătură... Numai jupâneasa mea din casă lipsea.

ROCHIA DE CREP: Se poate; însă eu, doamna mea, nu caut într-un bal decât petrecere şi nu cer alta decât să am cavaleri plăcuţi pentru joc.

ROCHIA DE CATIFEA (zâmbind): Şi mai ales pe vărul d-tale aghiotantul. Nu-i aşa?

ROCHIA DE CREP (tulburându-se): Aghiotantul?... vărul meu?... Pentru ce mai ales el?

ROCHIA DE CATIFEA (cu glas prietenesc): Ascultă, draga mea, ştii cât te iubesc, şi cred că nu te-i supăra de cele ce ţi-oi spune, pentru că eşti o persoană de spirit, deşi încă foarte tânără.

Lumea începe a vorbi de d-ta, şi aceasta mă mâhneşte, cât nu-ţi pot mărturisi... Vărul d-tale e uşor de minte, şi nu-l socot să fie în stare de a simţi vreodată câte are obicei a înşira din gură. Eu îl cunosc...

ROCHIA DE CREP: Îl cunoşti?... cum?

ROCHIA DE CATIFEA (coborând ochii): A cercat să-mi facă curte; dar l-am luat în râs, şi de-atunci...

ROCHIA DE CREP (în parte, zâmbind): Şi de atunci, draga mea, îţi pare rău şi faci morală altora (sculându-se): Pardon; mă duc să zic seara bună doamnei B. care a sosit.

(Se închină rochiei de catifea şi se îndreaptă către uşa unui salon lăturalnic unde se întâlneşte cu un aghiotant strălucitor sub uniforma sa aurită.)

AGHIOTANTUL: Sărut mâna, verişoară; eşti frumoasă în astă seară ca o zână! Vrei să jucăm cel întâi contradans împreună?

ROCHIA DE CREP: Nu se poate, verişorule, că-l joc cu domnul D.; însă dacă n-ai damă, du-te de pofteşte pe doamna cea cu rochie vişinie, care îţi vroieşte mult bine.

(Se depărtează, râzând cu mulţumire)

AGHIOTANTUL (posomorându-se): Ce însemnează asta?...

Dnul D. joacă mai toate contradansurile cele dintâi cu verişoara!...

Nu-mi prea place, nu, nicidecum.

(Se apropie de bărbatul verişoarei, tânăr smolit, foarte îngrijit de când s-a însurat, şi care stă înfipt, ca o sentinelă, lângă uşa salonului pentru ca să poată urmări cu ochii toate pasurile nevestei sale.)

AGHIOTANTUL (dându-i mâna): Ce ai, vere, de stai aşa pe gânduri? Ţi s-au înecat corăbiile?

BĂRBATUL (cu glas înăduşit): N-am nimică.

AGHIOTANTUL: Ba ai. Te vezi de pe faţă că-ţi pare rău de ceva.

BĂRBATUL (mirându-se): Mie?... De ce să-mi pară rău?

AGHIOTANTUL (în taină): Pentru că verişoara joacă totdeauna cel întâi contradans cu D.

BĂRBATUL (boldind ochii): Ba că să zici!... N-am băgat de seamă pân-acum.

AGHIOTANTUL: Hmmm!... vere, nu-mi place, nu-mi place! dnul D. ...

BĂRBATUL (ştergându-şi fruntea): Nu pot să-l sufăr; parcăi o muscă leşinată.

AGHIOTANTUL : Muscă, muscă; dar ştie să bâzâiască frumos la urechile damelor. Ia seama, vere, ia seama bine.

(Bărbatul, roş ca un bujor îmbobocit, îşi caută nevasta prin salon şi, nezărind-o, se repede pe urma ei, în vreme ce aghiotantul se apropie de dama care poartă rochie de catifea vişinie.)

ROCHIA DE CATIFEA (foarte graţioasă): Unde-oi scrie că-ţi mai aduci aminte de prietene şi că te apropii de ele!

AGHIOTANTUL: Doamna mea, am avut totdeauna de mare plăcere a mă g[...]n compania d-tale, şi dar...

ROCHIA DE CATIFEA (iute): Şi dar, vii să mă pofteşti la cel dintâi contradans?... Primesc cu mare mulţumire. (Făcând loc pe canapea.) Pune-te lângă mine, că am să-ţi vorbesc multe.

AGHIOTANTUL (în parte): Am păţit-o.

(Se pune pe canapea, fără voie, şi în vreme ce Rochia de catifea îi înşiră o mulţime de vorbe măgulitoare, el se posomorăşte cu atât mai mult că zăreşte mai departe pe verişoara lui, care, ochindu-l cu coada ochiului, se face că ascultă cu multă plăcere complimentele ce-i adresează D. Lângă uşa salonului, bărbatul îşi mănâncă o mustaţă şi aruncă asupra lui D. fulgerătoare căutături.)

SCENA II

N. B. Această scenă se petrece într-un salon mic, pe care francezii îl numesc boudoir, alături cu salonul de joc. El este luminat prin două lămpi cu gazojen, care răspândesc o palidă lumină pe tapiseria bogată, pe mobilele elegante şi pe etajerele pline de bronzuri artistice şi de porţelane peţioase care împodobesc acel locaş misterios. Trei dame tinere s-au retras în el, urmărite fiind de un cortej de cavaleri admiratori ai frumuseţii lor. Una din ele şade pe o canapea îmbrăcată cu stofă argintie; a doua s-a încuibat, ca o porumbiţă delicată, într-un jilţ elastic; a treia stă pe picioare lângă un clavir mic de Erhard, şi degetele sale fragede se primblă pe tuşele instrumentului, scoţând note armonioase şi cercând melodia unei romanţe noi. Fiecare dintr-aceste trei graţii este înconju­rată detineri eleganţi ce flutură cu uimire împrejurul lor.

DAMA DE PE CANAPEA: Frumoasă melodie!... Ce arie-i asta?

UN CAVALER SPÂN: Un solo din Trovatore.

DAMA DE LA CLAVIR: Te înşeli, domnul meu, că-i o romanţă nouă ce mi-a dedicat mie domnul X.

UN CAVALER BĂRBOS: Nu ştiam că X este compozitor de muzică... Pân-acum l-am cunoscut ca un mare amator de cai, şi nu-mi închipuiesc ce relaţie poate fi între călărie şi arta muzicală.

DAMA DE LA CLAVIR (zâmbind): Un om cu gust iubeşte tot ce e frumos, încântător şi armonios; prin urmare, domnul X poate fi şi bun călăreţ, şi muzic de talent, precum, de pildă, d-ta eşti şi dănţuitor desăvârşit şi judecător cu ştiinţă.

CAVALERUL SPÂN (încet către altul): L-a lovit unde-l doare. Prietenul nostru cade la toate valţurile şi nu ştie să descurce două buchi la judecătorie.

(Toţi încep a râde încet. Cavalerul bărbos se posomorăşte şi iese din salon, sub cuvânt că are să poftească o damă la contradansul viitor.)

DAMA DE PE JILŢ: Oricum să fie, te fericesc, draga mea, că ai insuflat asemene plăcute compuneri unui tânăr ca dnul X.

Eu mărturisesc, fără sfială, că aş dori foarte mult să fiu geniul inspirator al unui compozitor sau al unui poet.

CAVALERII (în cor): Cuvintele dumnitale sunt în stare să ne prefacă pe toţi în genii poetice şi muzicale.

DAMA DE LA CLAVIR: Nu ştiu, eu am fost pricina inspirării dlui X, dar ştiu că romanţa d-sale mi-a pricinuit o nespusă plăcere.

DAMA DE PE CANAPEA: De este aşa, nu fi egoistă, şi ne împărtăşeşte şi pe noi cu acea plăcere.

DAMA DE LA CLAVIR: Cum?

DAMA DE PE CANAPEA: Făcându-ne să auzim romanţa. Cânt-o numai pentru noi, ca să vedem dacă poezia e vrednică de armonia cântecului:

(Dama de lângă clavir, rugată de toţi, primeşte, în sfârşit, şi cântă următoarea romanţă cu un glas limpede şi duios:)

Ce gândeşti, o! Margărită,

Când de visuri eşti răpită

Într-al nopţii miez senin,

Când din luna zâmbitoare

Vine-o rază călătoare

De se joacă pe-al tău sân?

Nu crezi tu, o! Margărită,

C-acea rază fericită

Este gingaşul meu dor

Ce-i trimis din depărtare

Să-ţi aducă-o sărutare

De la bietul călător?

Ş-atunci, dulce Margărită!

Nu te simţi duios uimită

L-ale razei dezmierdări?

Şi, cu-o şoaptă de iubire,

Nu trimiţi a ta gândire

Să mă caute pe mări?

Mult frumoasă Margărită!

Barca mea e rătăcită

Pe al mării val turbat!

Glas de moarte-n aer trece,

Şi de-al morţii fior rece

Sufletu-mi e tulburat!

O! duioasă Margărită!

Dă-mi o lacrimă iubită

Într-acest minut amar,

Dorul meu în cer s-o suie,

Şi, ferice, s-o depuie

Pe al Domnului altar!

TOŢI (încântaţi şi bătând din palme): Bravo! bravo! minunat!... Doamna mea, ai un glas de înger.

(O sută de complimente zboară împrejurul damei de la clavir.)

DAMA DE PE JILŢ: Romanţa e de minune; dar sunt foarte intrigată de a şti cine-i acea Margărită atât de frumoasă?

DAMA DE LA CLAVIR: Socotiţi poate că e vreo persoană în fiinţă?... Vă înşelaţi. Domnul X e un original înamorat de o floare.

DAMELE (apropiindu-se iute de clavir): De o floare?

DAMA DE LA CLAVIR: Dar domnul X mi-a mărturisit chiar însuşi că într-o zi de primăvară, fiind la vânat şi adormind sub un copac, a avut un vis foarte poetic... I s-a părut că se găseşte într-un câmp acoperit cu flori de margărite şi că a văzut deodată pe una din acele flori crescând şi prefăcându-se într-o fiinţă albă, graţioasă şi încântătoare; o minune cerească, o închipuire fără seamăn pe lume! Acea floare însufleţită se apropia de dânsul, se pleca zâmbind asupra lui; îi zise câteva cuvinte misterioase, şi apoi se făcu nevăzută în seninul albastru al cerului. De atunci X este înamorat de acea drăgălaşă arătare a visului său, şi o slăveşte ca pe un înger, şi pentru dragostea ei s-a dedat poeziei şi armoniei, pentru ca să o cânte în versuri şi în note.

DAMA DE PE JILŢ (zâmbind): Si non e vero e ben trovato, zic italienii. Dar oricum să fie... primeşte, draga mea, mulţumirile noastre pentru plăcerea ce ne-ai pricinuit prin cântecul Margăritei.

DAMA DE LA CLAVIR (zărind pe X lângă uşă): Complimentele d-voastră se cuvin mai cu drept autorului. Domnule X, vină de culege laurii ce meritezi.

DOMNUL X (intrând): Cel mai preţios laur pentru mine este că am avut norocire de a fi cântat de d-ta şi ascultat de prietenele d-tale.

DAMA DE PE JILŢ: Domnule X, vrei să-mi dai voie de a-ţi face o rugăminte?

DOMNUL X (închinându-se): Orice rugăminte din partea d-tale oi socoti-o ca o poruncă, doamna mea.

DAMA DE PE JILŢ: Însă îmi făgăduieşti că nu mă-i refuza?

DOMNUL X: Făgăduiesc tot ce-i vroi.

DAMA DE PE JILŢ: De este aşa, apoi te rog, atât din partea mea cât şi din partea prietenelor mele, ca să ne cânţi d-ta însuţi una din melodiile d-tale.

DOMNUL X (râzând): Foarte bucuros; însă mi se pare că aici suntem la bal, iar nu la concert.

DAMELE: Ba suntem la petrecere, şi petrecem cum ne place.

Nici o lege nu ne sileşte a ne desfăta numai cu dansul.

DOMNUL X: Fie precum doriţi. Numai vă rog să nu râdeţi prea tare de glasul meu.

DAMELE: Fii liniştit; vom râde cât se poate de încetişor.

(Domnul X se pune la clavir, face câteva acorduri armonioase, şi apoi cântă următoarele versuri, pe o melodie plină de lacrimi:)

Adio... ah! niciodată

N-am crezut că pe pământ

A mea inimă-ntristată

Va rosti acest cuvânt;

Dar tu însăţi, tu pe care

Te-aveam tainic Dumnezeu,

Ai voit, fără-ndurare,

Să jertfesc amorul meu!

Martor am în veşnicie

Dumnezeul tău slăvit,

Cu ce sfântă poezie,

Cât de mult eu te-am iubit!

Câte lacrimi de durere

Pentru tine am vărsat,

Şi, lipsit de mângâiere,

Câte lacrimi ţi-am iertat!

Ani întregi am fost departe

De al ţării dulce sân,

Numai ca să ai tu parte

De un trai plăcut şi lin.

Ani întregi, ascuns în mine,

Plâns-a gingaşul meu dor,

Fără-a cere de la tine

Nici o jertfă de amor!

N-am dorit eu altă-n lume

Decât, până ce-oi muri,

Să mă-nchin la al tău nume,

Să mă laşi a te iubi.

Ah! din raiul nălucirii

Pentru ce m-ai deşteptat?

Din locaşul fericirii

Pentru ce m-ai alungat?

Adio! rămâi ferice!

Şterge din inima ta

Pe cel ce adio-ţi zice,

Deşi-n veci nu te-a uita!

Te-am iubit cu dor fierbinte,

Ş-astfel te iubesc... că vreu

Să văd stins din a ta minte

Întreg suvenirul meu!

(Cântecul e întrerurpt prin năvălirea în salon a mai multor cavaleri ce vin să poftească damele la contradans. )

UNUL DIN CAVALERI: Ştiţi ce s-a întâmplat mai dinioarea?

TOŢI: Ce?

CAVALERUL (în taină): Să rămâie între noi... Domnul D. grăia cu Rochia de crep şi îi zicea vorbe foarte plăcute, judecând după zâmbetul graţios cu care acele vorbe erau primite, când deodată Aghiotantul, ce sta lângă Rochia de catifea, se apropie de bărbatul Rochiei de crep, ce era ocupat a-şi mânca cealaltă jumătate de mustaţă, şi-i zise cu un ton tragic:

Deşteaptă-te, sărmane! şi lasă cea mustaţă,Căci soarta îţi atârnă de la un fir de aţă!

Bărbatul tres[...]nspăimântat şi întrebă ce este? Aghiotantul îi arătă pe domnul D care tocmai atunci se plecase la urechea Rochiei de crep pentru ca să-i spuie... că salonul e foarte bine ceruit! La această privire Bărbatul se face Dunăre, îşi smulge trei peri din mustaţa ce-i rămânea, se repede, lunecă şi se arată ca o fantasmă între femeia lui şi domnul D.

-- Domnule! îi zice el cu un glas răguşit de mânie, femeia mea nu-i surdă; n-ai nevoie să-i vorbeşti la ureche.

-- Nu te înţeleg, domnul meu, îi răspunde D. cu mirare.

-- Te credeam mai priceput, adăugă bărbatul cu un aer râzător.

-- Pricep, în adevăr, că îmi cauţi pricină, dar nu-mi pot închipui pentru ce?

-- Pentru ce?... Du-te de întreabă pe vărul meu, Aghiotantul, el e însărcinat să-ţi dea toate tălmăcirile ce vei vroi.

-- Foarte bine! răspunde D. şi, închinându-se la Rochia de crep, care sta îngălbenită şi speriată de această scenă, se apropie de

Aghiotant şi, după o scurtă convorbire cu dânsul, îi zice: Mâine dimineaţă secondanţii mei se vor înţelege cu d-ta despre locul întâlnirii mele cu vărul d-tale şi despre condiţiile duelului.

DAMELE: Iar un duel? Ce nebunie!

CAVALERUL SPÂN: Aşa suntem noi! când iubim ne facem lei!

O DAMĂ (încet către alta): Leu spân încă n-am văzut.

(Intră cu toţii veseli în salonul de joc şi, în curând, plăcerea dansului îi face să uite şi duelul domnului D. cu bărbatul Rochiei de crep, şi romaţele domnului X.)

SCENA III

Înaintea contradansului (Două dame tinere şi destul de graţioase, pentru ca să aibă dreptul de a se juca cu arma plăcută a cochetăriei, se primblă prin sală răspândind împrejurul lor şi mai ales în direcţia orhestrului, ude se află doi cavaleri ce le admiră, un amestec încântător de zâmbete pline de farmec şi de ochiri pline de o gingaşă expresie. Una din ele poartă pe cap un diadem strălucitor, cealaltă o ghirlandă de flori.)

DAMA CU DIADEM: Cu cine joci contradansul?

DAMA CU GHIRLANDĂ: Nu-mi aduc bine aminte... Mi se pare că cu domnul C. Dar d-ta?

DAMA CU DIADEM: De nu mă înşel, cred că m-a poftit dl V.DAMA CU GHIRLANDĂ (zâmbind): Un cavaler foarte plăcut!

DAMA CU DIADEM: Cu adevărat, şi seamănă a fi bun prietin cu dl C. Amândoi sunt nedespărţiţi, ca Orest şi Pilad.

DAMA CU GHIRLANDĂ: Orest şi Pilad în frace. Dar unde-s oare? Nu-i văd.

DAMA CU DIADEM: Iată-i lângă orhestru. Se vede că au multe taine de spus împreună, că îşi vorbesc tot la ureche.

DAMA CU GHIRLANDĂ (râzând): Or fi făcând planul luării Sevastopolului.

(Se duc amândouă, râzând, şi se pun pe o canapea. În vremea aceasta domnii V. şi C. fac următoarea convenţie între ei.)

DOMNUL V.: Mărturiseşte că dama cea cu diadem e chiar regina balului.

DOMNUL C.: În privirea diademului, poate, dar în privirea frumuseţii, nu. Pentru mine, prietena sa îmi place de o mie de ori mai mult.

DOMNUL V.: Cum se poate!... Tu, care eşti om de gust, să preferezi pe dama cea cu ghirlandă, când cealaltă are o înfăţişare atât de graţioasă, atât de nobilă, atât de răpitoare, atât de...

DOMNUL C.: Şi celelalte. Zi că-ţi e dragă, să te cred.

DOMNUL V.: Nu ştiu de mi-e dragă, dar ştiu că aş face toate jertfele din lume pentru o singură zâmbire a ei.

DOMNUL C.: Ştii una?

DOMNUL V.: Spune.

DOMNUL C.: Îţi sunt prieten şi vreau să te slujesc. Joc contradansul viitor cu îngerul tău slăvit şi îţi făgăduiesc să-i vorbesc numai de tine şi de iubirea ta, în toată vremea dansului.

DOMNUL V.: (strângând mâna prietenului său): De-i putea s-o interesezi la soarta mea, să ştii că toată viaţa...

DOMNUL C. (curmându-i vorba): Toată viaţa ta mi-i fi recunoscător?... Foarte-ţi mulţumesc. Vreau mai bine să fiu plătit îndată.

DOMNUL V.: Cum?

DOMNUL C.: Slujba ce ţi-oi face ca avocat pe lângă luceafărul inimii tale, să mi-o faci tu însuţi pe lângă dama cea cu ghirlandă.

DOMNUL V.: Să-i vorbesc în favorul tău?... Bucuros, mai ales că joc cu ea contradansul.

DOMNUL C.: Minunat!... Facem vis-ŕ-vis împreună?

DOMNUL V.: Se înţelege; dar ascultă-mă: eu îţi făgăduiesc să fiu cât se poate de elocvent pentru interesurile tale. Caută de mă slujeşte şi tu cumsecade.

DOMNUL C.: Lasă pe mine. Am să întrebuinţez toate figurile retoricii câte le-am învăţat la şcoală şi câte mi-a inspira geniul prietiniei. Contradansul se începe. Aleargă de-ţi ia dama şi-i spune că ai un prieten care ar fi murit de mult după dânsa, dacă n-ar dori să trăiască o veşnicie întreagă numai pentru dânsa.

(Orhestra dă semnalul contradansului, cavalerii se reped de-şi iau damele, perechile se aşează vis-ŕ-vis, domnul V. a luat pe dama cu ghirlandă şi s-a pus în faţă cu prietenul său, care este cavalerul damei cu diadem.)

În vremea contradansului

DOMNUL V.: Ştiţi, doamna mea, ce observări am făcut cu prietenul meu C. de când am intrat în bal?

DAMA CU GHIRLANDĂ (zâmbind): Negreşit iar vro luare în râs, după obicei.

DOMNUL V. (serios): Mă iertaţi... Am observat că uneori o simplă ghirlandă de flori plăteşte mai mult decât un diadem de brilianturi.

DAMA CU GHIRLANDĂ: Când, de pildă?

DOMNUL V.: Când încunună o frunte graţioasă ca a d-tale.

DAMA CU GHIRLANDĂ (râzând): Şi cine a făcut această discoperire nouă? d-ta sau prietenul d-tale?

DOMNUL V.: Eu... prietenul meu are ochi pentru ca să nu vadă. El e bun tânăr, dar are un defect moral din cele mai triste!

DAMA CU GHIRLANDĂ: Care?

DOMNUL V. (în taină): E făr' de inimă!... Şi cu toate aceste el nu încetează de a juca o comedie sentimentală cu damele, tot acea comedie şi iar aceea, de când îl ştiu. Dintâi el cearcă a trage mila persoanelor, prin destăinuirea ce face de nenorocirile sale căsătoreşti, zicând că a fost amar înşelat în alegerea soţiei sale, căci, departe de a răspunde la dorinţele sufletului său, ea îi întunecă viaţa prin o gelozie neîncetată... etc., etc. După ce a izbutit prin această tactică a insufla compătimire persoanei care îl ascultă, apoi caută a câştiga încrederea ei sub titlu de prieten şi, în sfârşit, îi declarează într-o zi că prietenia lui s-a prefăcut într-un amor înflăcărat.

DAMA CU GHIRLANDĂ (roşindu-se): Carevrasăzică, prietenul d-tale e un ipocrit?

DOMNUL V. (încet şi foarte serios): Foarte primejdios! Un om de acei ce am putea numi franţuzeşte: un Tartuffe de boudoir.

DAMA CU GHIRLANDĂ: Bine, domnul meu, dacă cunoşti că domnul C. este astfel, cum de te găseşti într-o legătură de prietenie atât de strânsă cu el? Contactul unui asemene ipocrit ar putea înrâuri chiar şi asupra caracterului d-tale.

DOMNUL V. (foarte sentimental): Eu, doamna mea, am o inimă de acele care rămân veşnic curate, şi când ai vroi să cobori ochii în sânul ei, ai vedea...

(Figura contradansului îl sileşte să-şi taie fraza şi să se depărteze de dama lui, care stă pe gânduri, aruncând asupra lui C. o căutătură tristă.) (În vreme ce V. aşterne astfel de bine pe prietenul său în opinia damei cu ghirlandă, C. are convorbirea următoare cu dama lui:)

DAMA CU DIADEM: Pe cine avem de vis-ŕ-vis?

DOMNUL C.: Pe prietena dumitale cu V.

DAMA CU DIADEM: A!... îmi pare foarte bine. Cum o găseşti? Aşa că-i de tot graţioasă în astă seară?

DOMNUL C.: Cu adevărat, însă are o nenorocire.

DAMA CU DIADEM: O nenorocire?

DOMNUL C.: Dar; are o prietenă atât de frumoasă c[...]ntunecă, precum soarele întunecă stelele...

DAMA CU DIADEM (râzând): Şi luna?

DOMNUL C. (trist): De ce ai cruzime de a râde, când departe de a vroi să-ţi fac madrigaluri cu stele şi cu luceferi, îţi mărturisesc cele ce simt în inimă?

DAMA CU DIADEM: Domnule, trebuie să ştii că cine merge la bal îşi lasă inima acasă mai întâi, pentru ca să nu o piardă. Un asemene giuvaier e de prisos aici. Fă mai bine ca prietenul d-tale; fii vesel şi nu gândi la altă decât la plăcerile dansului.

DOMNUL C.: Prietenul meu e un om lipsit de orice simţire şi poate să guste veselia balului, căci pentru dânsul nu-i nimic serios pe lume.

DAMA CU DIADEM (intrigată): Cât eşti de mizantrop! îţi calomniezi chiar prietenii!

DOMNUL C.: Eu?... ferească Dumnezeu! Îl iubesc pe V. ca pe un frate, dar nu pot tăgădui adevărul. V. considerează viaţa ca o călătorie din care caută să tragă tot soiul de plăceri, din treacăt.

Pentru dânsul femeile sunt ca nişte flori bune de cules, de mirosit şi de părăsit. Amorul îl socoate ca o fantezie drăgălaşă; într-un cuvânt, V. este cel mai nevinovat nestatornic din lume, şi îl iubesc cu atât mai mult, cu cât îmi seamănă mai puţin.

DAMA CU DIADEM (pe gânduri): Cine-ar crede că fiind aşa de tânăr...

DOMNUL C.: Tocmai pentru că-i tânăr el nu ştie a preţui valoarea simţirilor puternice, care fac fericirea sau nefericirea vieţii, când eu, dimpotrivă, găsesc că cel mai...

(Figura contradansului îl sileşte să înghită urma frazei.)

După contradans

DOMNUL V. (venind iute lângă C.): Ei! vorbit-ai în favorul meu?

DOMNUL C. (strângându-l de mână): Am făcut de tine un portret încântător; dar tu?

DOMNUL V.: Te-am aşternut cumsecade.

DOMNUL C.: Şi ce socoţi?

DOMNUL V. (în taină): Socot că în curând ai să fii iubit; dar eu?

DOMNUL C.: Şi tu, adorat.

AMÂNDOI (veseli): Vivat!... (Îşi dau braţul şi se primblă prin sală cu pas triumfător, aruncând asupra damelor căutături ucigătoare.)

DAMELE (pe canapea, ţin următoarea conversaţie):

-- Crezi tu, draga mea, că prietenia există între bărbaţi?

-- Nicidecum. Un prieten este duşmanul cel mai de aproape.

-- D-apoi ce zici de Orest şi Pilad din antichitate?

-- Pâră veche, soro!... fabulă... mitologie...

(Încep a râde şi îşi istorisesc convorbirea lor cu V. şi C.)

AMÂNDOUĂ (cu un aer râzător): Ce prieteni de comedie!

SCENA IV

(Toţi cavalerii din scenele precedente, împreună cu alţii, adunaţi într-un salon destinat pentru fumători; unii îşi fac ţigarete împrejurul unei mese, pe care se găseşte un vas frumos de bronz plin de tutun turcesc; alţii stau lungiţi pe divanuri şi urmează cu ochii fumul albăstriu ce se ridică în văzduh.)

DOMNUL V.: Frumos şi strălucit e balul din astă seară!

Toaletele damelor sunt de minune, şi se deosebesc atât prin eleganţa cât şi prin luxul lor.

DOMNUL C.: Cred şi eu dacă-s aduse din cele mai cunoscute magazii de la Paris.

AGHIOTANTUL: Aşa este, însă trebuie să mărturisim că damele noastre au un gust mai deosebit pentru toaletă, şi că nicăieri nu ai putea găsi o adunare de femei elegante şi frumoase totodată, ca în salonurile Iaşului.

DOMNUL C.: Dar de cavaleri ce zici?

DOMNUL V.: Noi?... Fracurile şi legăturile albe de gât ce purtăm ne fac a semăna cu cioclii din Paris.

UN BOIER CU ANTERIU: Nu ştiu cum or fi acei ciocli, pentru că m-a ferit Dumnezeu de a merge peste hotar de când trăiesc, dar, curat să vă spun, nu vă şade frumos nici de frică în hainele astea strâmte şi sucite. Parcă sunteţi nişte ahtori nemţi.

(Râde cu hohot.)

DOMNUL V.: Bine zice boieriul. Când, dimpotrivă, priviţi, mă rog, la d-lui, ce mândru îl prinde anteriul în care se împiedică şi giubeaua asta în care se coace de atâţi amar de ani şi tot încă nu-i copt!

BOIERUL: Ce face? Poate blana mea nu-i frumoasă? Ce râdeţi, mă rog, ce râdeţi?

DOMNUL P.: Râdem pentru că ţi-e blana de râs.

(Toţi râd cu veselie. Boierul supărat iese.)

UN TÂNĂR JURNALIST (intră repede): Domnilor, aţi auzit vestea cea nouă?

TOŢI: Ce veste?

JURNALISTUL: Francezii şi englezii au debarcat la Crâm.

TOŢI (se scoală cu entuziasm): Au debarcat!

UN FOST MINISTRU (decorat cu Vladimir): Ha, ha, ha.

Cum au debarcat, nu ştiu, dar îi jelesc de s-or întâlni cu ruşii.

JURNALISTUL: Şi pentru ce îi jeleşti, boierule?

FOSTUL MINISTRU: Pentru că Mencicof are să mi-i dea de-a rostogolul în Marea.

JURNALISTUL: Asta ţi-e grija? Apoi linişteşte-te, boierule, pentru că armiile aliate au şi avut o lovire cu armia rusească.

FOSTUL MINISTRU: Unde?

JURNALISTUL: La Alma.

FOSTUL MINISTRU (cu sarcasm): Şi câţi anglo-francezi au mai rămas în Crâm?

JURNALISTUL (scoţând o gazetă): Ascultă. (citeşte) "Astăzi, 10 septembrie, armiile aliate au câştigat cea întâi biruinţă asupra duşmanului, silindu-l, după o luptă crâncenă de câteva ceasuri, a părăsi poziţiile întărite ce ocupa pe înălţimile de la Alma. Generalul Mencicof a fost nevoit a să retrage în grabă spre Sevastopol cu toate puterile sale, deşi aceste erau mult mai numeroase decât ale noastre!"

TOŢI: Ura! să trăiasca Franţa şi Englitera!

JURNALISTUL: Ce mai zici acum, boierule?

FOSTUL MINISTRU (tulburat): Nu se poate una ca asta...

Minciuni de jurnalist! (Iese.)

JURNALISTUL (râzând): Mergi de-ţi pune lipitori ca să nu-ţi vie damla.

AGHIOTANTUL (cu lacrimi în ochi): Francezii şi englezii îşi varsă sângele pentru popoarele Imperiului Otoman! pentru scăparea noastră, fraţilor! pentru viitorul României! şi nici un român nu aleargă să ia rând printre vitejii eroi ai Occidentului!

Când mă gândesc că ţările noastre sunt una din pricinile acestui război şi că ele sunt cu braţele legate, că nu pot să le ridice spre apărarea lor... mi se umplu ochii de lacrimi şi sufletul de amar!

BĂRBATUL: Ei! vere... nu mă face... că plâng şi eu... na...

(Scâncirile bărbatului nasc un râs nebunesc.)

DOMNUL V.: Să lăsăm politica, domnilor, că dumnealui e în stare să se bocească în mijlocul balului. -- Iată prietenul nostru X., veşnicul călător! Haideţi mai bine să-l rugăm ca să ne spuie vro anecdotă din călătoriile lui.

DOMNUL X (zâmbind): Dacă mi-ţi face o ţigaretă, voi istorisi înecarea vaporului Seceni pe Dunăre.

TOŢI (făcând ţigarete): Bucuros, bucuros.

DOMNUL X: Şi eu iar bucuros. Iată că încep, dar să nu mă întrerumpeţi, după cum vă e obiceiul. Poftim pe divanuri şi ascultaţi:

În noaptea de la 9 noiembrie 1851, vaporul Seceni al companiei Loyd se cobora repede pe Dun[...]ntre Giurgiu şi Brăila.

Deşi nu este voie a călători pe acest fluviu după ce înnoptează, deşi nu era lună, nici stele, căpitanul însă dase poruncă să urmeze drumul, căci avea toată încrederea în dibăcia cârmaciului, care era român.

Luneca deci vaporul între malurile Ţărilor Româneşti şi Sârbeşti, ca un balaur de noapte, tulburând faţa Dunării sub loviturile lui şi lăsând în urmă-i o lungă coloană de fum negru şi de scântei.

Frigul şi umezeala nopţii goniseră toţi călătorii de pe pod şi, prin urmare, ambele saloane de rândurile I şi II, precum şi cabinele, erau ticsite de tot soiul de neamuri: români, italieni, englezi, francezi, turci, sârbi, greci, jidovi, ba încă şi un principe indian, nababul Ecbalod-Daula-Dod cu care plecasem odată din Paris. Unii din ei jucau cărţi, alţii citeau, alţii scriau, iar cei mai mulţi grăiau în deosebitele lor limbi, prefăcând astfel vaporul într-un adevărat turn de Babel! De pildă: împrejurul unei mese rotunde din salonul I, eu mă găseam în adunare cu un turc, un italian şi cu prinţul indian, şi vorbeam între noi în chipul următor:

Nababul, vroind să aibă ceva lămuriri asupra drumului pe uscat de la Galaţi la Constantinopol, adresa întrebările sale în limba arăpească italianului care îi slujea de dragoman.

Italianul mi le tălmăcea mie în limba franceză.

Eu le repetam grecului în limba elină-apla.

Grecul le spunea turcului în limba otomană.

Şi pe urmă răspunsurile turcului treceau iar înapoi pe la grec, pe la mine, şi pe la italian, până la urechile indianului, care da din cap spre semn de mulţumire.

Această harhalaie limbistică ţinu până despre miezul nopţii, când începu somnul a amorţi glasurile, a micşora ochii şi a produce un căscat obştesc, care făcu de mai multe ori jurul salonului.

Atunci, câte unul, câte unul toţi se lungiră pe laiţe, pe scaune şi pe mese; candela se stinse ca nealtădată şi în sânul întunericului se ridica o horăitură uriaşă, alcătuită de deosebite horăituri botezate şi nebotezate. Salonul răsuna ca zece ogeaguri aprinse şi ca zece mori hârbuite!

Pas de dormi, dacă poţi, în mijlocul unei asemene armonii!

Cât pentru mine, după ce am făcut toate chipurile ca să adorm, după ce m-am întors multă vreme când pe o coastă, când pe alta, după ce am cercat să număr până la o mie, în zadar!... mi-am aprins ţigareta şi m-am pus să ghicesc naţionalităţile deosebitelor horăiri care-mi da o serenadă atât de melodioasă. Studie nouă, interesantă, şi pe care sfătuiesc să o facă toţi acei călători nenorociţi ce sunt osândiţi de împrejurări a petrece nopţi întregi de nesomn.

Aşa, la picioarele mele suspina o horăire muzicală care semăna cu o gamă de la do şi până la mi, şi care câteodată părea că o să înceapă o arie din Bărbierul de Sivilia, dar acel început înşelător se sfârşea îndată cu o notă jalnică din Lucia. Cine putea fi acel horăitor-diletante? Negreşit un italian! Şi, în adevăr, era un tânăr care mergea la Bucureşti. [...]

Lângă uşă şuiera un horăit ascuţit şi subţire ca siriitul unui şarpe, şi, cu toate aceste, insufla un soi de miloasă compătimire.

El te înfiora şi totodată îţi fura luarea-aminte; te ademenea şi totodată îţi zbârcea nevrele. Omul ce horăia astfel trebuia să fie primejdios; o lighioaie cu două feţe, cu buze dulci şi cu dinţi înveninaţi, cu ochi blânzi şi cu inimă pestriţă! Ce putea fi acel necunoscut?... patriot de drumul mare sau spion? Care era naţionalitatea lui, meseria lui?...

Deodată, pe la două după miezul nopţii, toţi călătorii se treziră speriaţi, într-un vuiet grozav şi o grozavă zgâlţâire a vaporului! Laiţele, mesele, scaunele se răsturnară jos cu acei ce dormeau pe dânsele, şi soba se dărâmă ca de cutremur. Întunericul era cumplit! cumplită şi spaima tuturor, c[...]n vălmăşagul acela, deodată se ridicară vro douăzeci de răcnete înfricoşate care ziceau în deosebite limbi:

Suntem pierduţi

Nous sommes perdus!

Siamo pierduti!

Kirie eleison!

Jesus Maria und Iosef!

Allah! Allah!

Aman! Aman!

Aivei! ghevalt! Vei! Vei!

etc.etc.etc.

Dincolo de salonul nostru, peste tindă, cabina damelor răsuna de ţipete ascuţite, de istericale, de plânsete, de bocete care dau fiori!

Ce se întâmplase? Nime nu o putea spune, dar toţi strigau delaolaltă că ne-am înecat, şi, strigând, toţi se repezeau spre uşă, împiedecându-se de mobilele răsturnate şi dând chiorâş unii peste alţii. Mulţi cădeau prin întuneric şi se sculau încă mai speriaţi! În sfârşit, după o luptă desperată la uşă, izbutirăm a ne urca pe pod.

Vaporul nostru era oprit în mijlocul Dunării, ca o fiară rănită, iar în zarea nopţii se vedea mai departe o matahală neagră ce fugea în susul apei. Cârmaciul ne spuse că era un alt vapor care, după ce căzuse orbeşte peste al nostru şi ni-l fărâmase, se depărta acum de noi fără a ne da cel mai mic ajutor. În vremea asta, un marinar, venind de la provă, trecu repede pe lângă noi, zicând cârmaciului: mor oamenii noştri!... şi, sărind într-o barcă mică, se îndreptă către capătul de înainte al vaporului.

Neînţelegând încă nimică din câte auzeam, mă dusei prin întuneric spre locurile al 2-lea, unde răsunau glasuri de femei speriate. Lângă maşina vaporului zării un om lungit pe pod şi văitându-se că-i rănit de moarte la cap şi la picioare. Mai înainte, mă întâlnii cu pasagerii din salonul II, care fugeau strigând că se umple vaporul de apă şi că salonul lor e înecat. Cu toate aceste, mă coborâi înlăuntru, şi tabloul ce mi se înfăţişă mă făcu să uit că păşeam prin apă. Trei oameni înarmaţi cu topoare cercau să dărâme peretele din fund, care despărţea salonul de cabina marinarilor, pentru ca să scape doi tovarăşi ai lor, prinşi şi zdrobiţi între fiarele acelei cabine prin ciocnirea vapoarelor. În acea groaznică lovitură tot capătul de dinainte al corăbiei noastre se frânsese, şi doi din oamenii echipajului mureau acum turtiţi şi fărâmaţi în patul lor!... Gemetele lor slabe se auzeau dincolo de perete împreună cu bulbucitul apei care năvălea în cabină; iar oamenii de dincoace, din salon, loveau mereu cu topoarele. Cercare zadarnică! căci peretele era îmbrăcat cu table groase de fier.

Peste puţin nu se mai auzi glasul acelor nenorociţi, ci numai un vuiet surd de valuri. Dunărea îi înecase pe amândoi!... Ieşii afară din salon, cu sufletul înfiorat de jale şi de groază!

Pe pod, căpitanul, frângându-şi mâinile cu desperare, da porunci ca să debarce pasagerii pe mal, c[...]n vremea cât fusesem în salonul II, cârmaciul îndreptase vaporul spre ţărmul Ţării Româneşti, şi Dunărea, luându-l la vale, îl lipise de uscat. Se aduse îndată luntrea între vas şi mal; iar călătorii, aruncându-se grămadă în ea, săriră de pe dânsa pe pământ.

Acum era trei după miezul nopţii. Vaporul era pustiu şi aburii maşinii, ieşind cu putere pe ţevia ogeagului, produceau un vuiet trist şi îngrozitor. Se părea o dihanie uriaşă ce şi-ar fi dat duhul în valurile Dunării!

Toţi tovarăşii mei de călătorie se primblau pe mal, ca nişte umbre rătăcite; eu, însă, văzându-mă lângă pământ, găsii de prisos a mă coborî din vapor şi, pentru ca să scap din ochii căpitanului, mă vârâi în cabina principelui indian. Această cabină era pe pod, lângă roata care venea în partea Dunării. Acole, întinşi pe divanuri cu dragomanul Nababului, începurăm a vorbi despre felurite înecări de vase pe mare, fără să avem idee de pericolul în care ne aflam. Vaporul se răsturna pe nesimţite în Dunăre, şi noi nu ştiam nimică!

Apa care năvălise în salon şi în magazia locurilor al 2-lea pleca vasul încet, şi călătorii de pe mal priveau la el aşteptând din minut în minut să-l vadă răsturnându-se cu totul. Prin urmare, Nababul, dragomanul şi eu, prinşi de valuri în cabină, ne-am fi înecat chiar la mal, întocmai ca oarecine!

Soarta însă nu vroi să păţim asemene ruşine, c[...]n vreme ce Nabubul îmi istorisea, arăpeşte, o cruntă înecare pe marea Indiei, auzii, ca prin vis, un glas strigând: Se răstoarnă vaporul! Într-o clipală sării, ieşii din cabină şi alergai la marginea vaporului despre mal. Malul mi se păru mult mai jos decât înainte.

-- Oameni buni! veniţi de mă scoateţi! strigai la marinari.

-- Da' tot în corabie eşti? îmi răspunde unul. Fugi degrabă că te îneci!

-- Împingeţi luntrea spre mine.

-- Nu-ţi trebuie luntre. Apucă înainte pe pod că-i găsi o punte de scânduri de pe vapor pe mal.

Mă întorsei degrabă la cabină ca să dau de ştire tovarăşilor mei să fugă, şi, găsind puntea cea de scânduri, ieşirăm tustrei pe uscat în mirarea tuturor. Ţărmul pe care ne aflam era mlăştinos şi coperit de stuh în întindere de mai multe poşte; pustietatea domnea în toate orizonturile, iar malul unde debarcasem înfăţişa un tablou vrednic de zugrăvit. La para unui foc aprins, lângă apă, se zărea de-o parte vaporul cufundat pe jumătate şi răsturnat într-o coastă; iar de altă parte lumina se răsfrângea pe deosebitele grupe de călători şi pe feluritele lucruri scăpate din vasul înecat; funii, pânze, fierării, saltele, perine, saci de drum, lăzi, farfurii stricate, sticle sfărâmate, găini şi curcani legaţi de picioare etc., toate azvârlite unele peste altele. Mai la deal, pe un pat de stuh, vro şase dame stau culcate în mantelele lor şi tremurau de frig; alături câţiva din pasageri se căinau împreună despre pierderea mărfii lor; alţii, mai departe, se primblau fumând şi glumind; alţii cătau să mângâie pe unul din marinari care plângea pe frate-său înecat în cabină, şi să dea ajutor nenorocitului ce fusese rănit la cap şi la picioare în izbitura vapoarelor. Cei mai mulţi însă se grămădiseră pe lângă foc şi se lăudau că nu le-a fost frică nicidecum!

Frigul era mai cumplit şi umezeala mai pătrunzătoare cu cât se apropiau zorile; iar noi, în nerăbdarea de a vedea ziua, ţineam ochii ţintiţi asupra unei dungi albe ce se ivise la poalele cerului, peste Dunăre. Răsăritul soarelui era pentru mulţi din noi un spectacol nou şi îl doream ca o veste bună. Însuşi cârmaciul îl aştepta cu vie dorinţă, căci el şi începuse a cânta:

Oliolio! soare rotund,

De-ai răsări mai curând!

Soarele se ivi îndată la glasul lui, răspândind un snop de raze aurite peste noi, iar noi îl primirăm ca pe un oaspe iubit, cu o lungă urare de bucurie. După el se arătară îndată printre stuh vro patru dorobanţi de la pichetul megieşit şi vro zece ţărani români, care ne spuseră că ne găsim chiar în dreptul Călăraşilor, şi în lungă depărtare de orice sat. Această aflare ne desperă, căci toate proviziile noastre se înecaseră! A scăpa de apă şi a muri pe uscat de foame era un lucru care nu ne venea la socoteală nicidecum.

Căpitanul, însă, care se îngrijea mai mult de lucruri decât de stomacuri, puse îndată oamenii ca să descarce vaporul şi trimise o stafetă la Brăila ca să înştiinţeze compania despre întâmplarea acestei nopţi. În curând lucrurile noastre fură aduse pe mal.

Iată că pe luciul Dunării se ivi o ghimie cu pânzele umflate!

Ea ni se arătă ca corabia lui Noe în mijlocul potopului! Atunci, toţi delaolaltă începurăm pe loc a striga în gura mare, a trage clopotul vaporului, a face semne, pentru ca să cerem ajutor.

Ghimia cârni spre mal, coborî pânzele, se opri puţin, ne luă pe vro câţiva pe dânsa, plecă din nou, căci avea vânt bun, şi ne aduse pân-în seară la Brăila.

De acolo, a doua zi, mă dusei la Galaţi cu o căruţă jidovească în două ceasuri, şi de la Galaţi venii la Iaşi în patru zile, cu cai de poştă şi pe şosea!"

Astfel s-a întâmplat cu vaporul Seceni, care în două rânduri mai-nainte s-a stricat pe Dunăre, şi care în sfârşit s-a pierdut în fiinţa mea, pentru ca să mă puie în nevoie de a istorisi înecarea lui de 27 ori pân-acum.

(La sfârşitul acestei povestiri, intră stăpâna casei, şi toţi cavalerii se scoală în picioare, aruncând ţigaretele.)

STĂPÂNA CASEI: Domnilor, domnilor, cotilionul se începe şi damele se plâng că le-aţi părăsit.

CAVALERII: Domnul X e pricina şederii noastre aici.

STĂPÂNA: Cum?

CAVALERII: Ne-a povestit înecarea sa în Dunăre.

STĂPÂNA: Aşa, domnule X? d-ta îmi smomeşti cavalerii din bal? Am să te pedepsesc, ţinându-te prizonier lângă mine până la sfârşitul balului. Dă-mi braţul.

DOMNUL X (dând braţul): Pedeapsa d-tale e cea mai dulce răsplătire pentru mine, doamna mea!...

(Ies cu toţii ca să se întoarcă în salonul balului.)

(România literară, 1855)