Lui Ion Ghica

Amice,

În cumplitele catastrofe de la Sedan şi de la Metz, doi oameni nenorociţi, mareşalul Bazaine şi generalul Wimpfen, au avut trista misie de a subsemna cu numele lor cele mai colosale capitulaţii din istoria militară a lumii. Aceşti doi capi de oaste, dintre care unul, mareşalul Bazaine, implicat într-un proces celebru, a fost condamnat la degradare şi la închisoare pe viaţă, am avut ocaziune de a-i cunoaşte la Crâm, în nişte împrejurări ce-mi place a-mi reaminti, căci ele se raportează la un timp de glorie pentru imperiul Franţei, un timp de mari evenimente politice care au produs regenerarea patriei noastre.

Iată notele ce găsesc în jurnalul meu de călătorii. Ţi le trimit în toată simplitatea lor, astfel cum ele au fost scrise sub impresiile diverse ce am simţit în primblarea mea printre ruinele oraşului Sevastopol şi pe ţărmurile Crâmului ocupate de către armatele aliate în anul 1855.

25 noiembr.

Pe Marea Neagră

Gigantica expediţie a puterilor de la Apus în contra colosului de la Nord şi faptele săvârşite în timp de câteva luni pe marginile imperiului rusesc au atras ochii lumii întregi asupra Crâmului precum odinioară Palestina deşteptase avântul războinic al Creştină tăţii. Numele oraşului Sevastopol a dobândit acelaşi răsunet ca şi Ierusalimul, căci neamurile care au mers în secolele trecute ca să-şi verse sângele pentru apărarea Sfântului Mormânt au întreprins în zilele noastre o nouă cruciadă pentru apărarea civilizaţiei şi acum ele tabără sub zidurile Sevastopolului.

Crâmul a devenit astăzi colţul de pământ cel mai important, fiindcă pe ţărmurile lui se dezbate chestia Orientului. El este mai cu seamă pentru noi, românii, locul sacru unde se plăsmuieşte viitorul ţărilor noastre. Cum se face dar că tinerimea română nu aleargă cu entuziasm să se înroleze sub stindardul francez şi să combată alături cu acei care acum răsădesc arborele de viaţă al neamului românesc? Această nepăsare este un fenomen psihologic greu de explicat şi totodată prea puţin recomandabil pentru simţul de patriotism al strănepoţilor lui Traian.

Sub îndemnul acestor gânduri şi cuprins de o neînvinsă curiozitate, m-am decis a întreprinde un pelerinaj la vechea Tauridă, întovărăşit de un amic ce fusese încă o dată în Crimeea.

Deşi iarna se apropie cu cortegiul ei de furtuni pe Marea Neagră, ne suim vesel amândoi pe vaporul ce merge la Kamieş, zicând adio lui Negri, lui Rallet, lui Ion Ghica şi la mai mulţi ofiţeri din tabăra de la Maslac, care au venit să ne vadă plecând. Unul din ei, locotenentul Laurent, ce a luat parte activă la asediul Sevastopolului în posturile cele mai periculoase şi acum comandează vaporul ambasadei franceze, mi-a dat scrisori de recomandaţ ie pentru generalul Wimpfen şi pentru colonelul de Vernon, mare prevot al armatei de Orient. Doamna Bazaine, aflătoare acum în Constantinopol, m-a însărcinat cu un pachet pentru bărbatul ei, comandantul actual al oraşului Sevastopol.

Astfel asiguraţi de a găsi înlesniri şi protecţie la nevoie pe ţărmurile Crâmului, ne lăsăm cu nepăsare pe seama generoasei Providenţe care se îngrijeşte de soarta călătorilor şi, luând Bosforul de-a lungul ca printre o feerie de teatru, trecem pe lângă Fanaraki şi intrăm în Marea Neagră căreia vaporul nostru se închină respectuos. Această închinare însă, provenită pe neaşteptate din undularea apei, ne face să pierdem echilibrul şi naşte mai multe incidente tragicomice. Unul din pasageri, negustor de boi, gros şi gras cât un buhai, urmând zuliul corăbiei, găseşte de cuviinţă a executa un rostogol prelungit întocmai ca o balercă ce s-ar duce de-a dura pe o costişă. Altul, mai sprinten, surprins de o nouă mişcare a vaporului, tangajul, purcede la galop, fără voia lui, de la o margine până la ceelaltă a podului, şi nu se poate opri decât agăţându-se cu desperare de gâtul unui turc mahmur pe care îl răstoarnă împreună cu dânsul. Tot atunci, o vivandieră cochetă, deşi cam stătută, se prăvale pe spinare de pe scaunul ce gemea sub graţiile ei, şi arată soarelui aprins o pereche de calţavete stacojii, care poartă în litere de aur deviza heraldică: honni soit qui mal y pense.

În vremea aceasta căpitanul, suit pe pasarelă, dă ordine prin buciumul de alarmă (porte-voix). Contramaiştrii şuieră din fluieraş e de argint pentru ca să reguleze manevrele; o parte din marinari înşiraţi sus pe verguri desfăşoară pânzele şi ceilalţi aleargă de-a lungul podului trăgând frânghiile după dânşii. Vântul suflă cu tărie; valurile clocotesc în spumă şi se izbesc de coastele vasului; maşina geme cumplit în pântecele lui, şi aburii ies pe ţevie cu o vâjâire înfiorătoare; iar bieţii pasageri, pierduţi în acel vălmăşag spăimântător, fug când de-o parte, când de altă parte, ameţesc şi încep a resimţi simptomele bolii de mare. Unii oftează adânc şi cad pe gânduri; alţii se apropie şovăind şi grabnic de bastingajuri, alţii dispar în cabine, iar turcul mahmur, ghemuit într-un colţ, rosteşte Allahuri desperate. Dar în fine, pânzele se rotunjesc ca piepturi uriaşe de lebădă, marinarii se astâmpără şi vasul îşi ia zborul repede, lăsând în urmă-i o lungă brazdă spumegoasă. Înspre seară, odată cu asfinţitul soarelui, vântul cade, valurile se alină şi luna ridică discul său aurit pe linia orizontului. Ea pare curioasă de a vedea ce se petrece pe întinsul mării şi pe îngustul corăbiei.

Atunci toţi pasagerii reapar zâmbitori, deşi cam palizi, şi se laudă că n-au pătimit nicidecum de boala mării; însăşi proprietara calţavetelor heraldice pretinde că are stomac de bronz ca şi inima. Fiind deci cu toţii mulţumiţi de dânşii, încrezători în atestatul de bravură ce şi-au acordat singuri şi liniştiţi mai cu seamă prin aspectul mării liniştite, ei se împart în deosebite grupe, cântând, fumând, glumind şi vorbind cu mare entuziasm de asaltul ce francezii au dat oraşului Sevastopol. Ar crede cineva, auzindu-i, că toţi au fost faţă şi au contribuit la acel eroic fapt militar. Amicul meu şi eu ne primblăm printre grupele acum reînviate şi sondăm cu ochii orizontul pentru ca să zărim coastele Crâmului, sperând că vom zări chiar turnul Malacofului. Acest turn apare în închipuirea mea cu prestigiul misterios al palatelor din poveşti, dar mai avem încă multă mare de brăzduit cu pieptul vaporului pân-a ne găsi în faţă cu el; prin urmare ne pogorâm în cabină ca să adormim în plăcuta legănare a valurilor alinate.

A două zi, 26 noiembrie, marea se tulbură din nou chiar pe la ora când toţi aşteaptă dejunul cu nerăbdare. Pe loc simptomele bolii de mare se manifestă din nou printre pasageri, găsind stomacurile lor deşarte, şi aceştia, sărmanii! departe de a se pune la masă pentru ca să-şi potoale luptele stomacului, se grăbesc a se pune în paturi. Ziua trece cu destulă monotonie pentru dânşii şi ora prânzului sună fără a-i decide să se scoale pentru ca să reînnoiască laudele de ieri. Unii gem pe toate tonurile gamei suferinţei; alţii sunt furioşi că nu pot să ia parte la masă şi că au să fie obligaţi de a o plăti, iar majoritatea doarme dusă pentru ca să adeverească proverbul francez: qui dort, dine.

Cerul se acoperă treptat cu nori suri, care se tot întunecă; vântul devine tot mai tare şi mai rece cu cât ne apropiem de Crimeea; vaporul are spasme şi înaintează plecându-se, ridicându-se, culcându-se pe coaste, şovăind prin spuma valurilor ca şi când ar fi cuprins de beţie. Turcul mahmur, ajuns la jumătate de suflet, suspină în Allah pe care nici el însuşi nu-l aude, iar vivandiera şi-a pierdut minţile şi calţavetele în zguduirea ce-i produce mişcarea corăbiei. Întâlnim multe corvete care vin de la Kamieş şi de la Balaclava; ele au transportat provizii pentru armatele aliate, şi acum se întorc la Constantinopol, ducând la spitalurile din Pera şi din Scutari un mare număr de ostaşi răniţi sau bolnavi. Noi îi salutăm în treacăt şi ei ne răspund cu glasul slab: Vive la France! Sărmanii! Câţi dintre ei sunt destinaţi a nu mai revedea patria lor! Noaptea-i neagră! o tristeţe profundă ne cuprinde când lumina zilei este înlocuită prin razele palide ale fanarelor aprinse pe pod... Omul de la cârmă stă neclintit cu ochii ţintiţi pe busolă şi cu mâinile pe roată; ofiţerul de cuart se primblă de-a lungul, învelit în manta; o parte din marinari stau adunaţi în capăt, iar noi. . . Somnul e negustor de minciuni; el ne aduce visuri ademenitoare, pline de verdeaţă şi de flori... Şi în faptul zilei zărim pământul Crimeii alb de zăpadă.