Ca ţară membră a Uniunii Europene şi NATO, România trebuie să rămînă în politica externă în sfera de influenţă a organizaţiilor internaţionale multilaterale, cel puţin la nivelul retoricii diplomatice. Acestea fiind împrejurările date, Bucureştiul sprijină integritatea teritorială a Republicii Moldova şi consideră scenariul de renunţare al Moldovei la Transnistria „separatistă” inacceptabil.

Abordarea actuală de către România a relaţiilor bilaterale după venirea la putere la Chișinău a AIE se bazează pe tendinţa de a acorda asistenţă de orice fel pentru consolidarea orientării pro-occidentale a Moldovei sub pretextul apropierii de UE şi o cooperare mai strînsă cu NATO. Acest lucru a fost declarat mai cu seamă în iunie 2011 într-un interviu acordat publicaţiei româneşti România Liberă de către ministrul român de externe Teodor Baconski.

El a subliniat că „Vom colabora cu acele forţe politice, care doresc ca Republica Moldova să nu mai fie o zonă instabilă, ci să devină vecin previzibil al UE” - a declarat ministrul de externe al României. El a explicat, că în acest caz nu este vorba de întrecerea „pentru o fostă colonie” cu Rusia, menţionînd în acelaşi timp, că Rusia este prezentă în diferite sfere în Republica Moldova, controlează regimul separatist din Transnistria, influenţează o parte a economiei moldoveneşti, atît cu ajutorul investiţiilor, cît şi prin minoritatea vorbitoare de limbă rusă.
 
În conformitate cu poziţia oficială actuală a României, împărtăşită, la fel, şi de susţinătorii moldoveni ai unionismului moldo-român, Moldova este „al doilea stat român”, moldovenii sînt români, limba moldovenească e „română”. „Pămînturi istorice româneşti” sînt considerate la Bucureşti, de asemenea, teritoriul din Sudul Basarabiei şi Nordul Bucovinei, care intră în componenţa Ucrainei. Sub pretextul acordării de sprijin Chişinăului „întru păstrarea civilizaţiei româneşti”, în regiune se creează premise de românizare a Moldovei. Trebuie remarcat faptul, că ideea de a uni „două Românii” a devenit una dominantă în activitatea preşedintelui Traian Băsescu. El a afirmat în mod repetat acest lucru, asigurînd cetăţenii ambelor ţări, că acest lucru se va întîmpla în viitorul apropiat în cadrul UE.

În ajunul summit-ului de la Astana (2010), Preşedintele român Traian Băsescu a declarat că România nu se simte confortabil din cauza prezenţei trupelor ruse în Transnistria, precum şi din cauza prelungirii de către Rusia a acordului de arendă a Bazei Militare Maritime de la Sevastopol pînă în 2042. Preşedintele român a făcut încă o declaraţie, presupunînd că Republica Moldova va putea intra în componenţa ţării sale în următorii 25 de ani, iar graniţa României va fi, respectiv, Nistrul.

Această „presupunere” însumează şi intenţiile tainice ale establishment-ului politic românesc şi esenţa politicii duplicitare a Bucureştiului, bazîndu-se pe cunoscuta „tactică a faptului împlinit” - absorbţia Republicii Moldova (fără Transnistria). O parte importantă a acestei politici - retorica anti-rusă, precum şi apariţia unor obstacole de nedepăşit la soluţionarea conflictului transnistrean.

Intimidarea populaţiei Moldovei din partea dreaptă a Nistrului cu românismul este argumentul major pentru zombarea populaţiei din regiunea transnistreană de către conducerea regimului separatist, dar şi a unor reprezentanţi ai establishment-ului politic rus. Conducerea actuală a României este conştientă de faptul, că doar participarea acestei ţării la soluţionarea conflictului transnistrean poate îndepărta în mod semnificativ reglementarea în sine a acestuia şi de aceea depune toate eforturile, manifestîndu-şi interesul propriu.
 
Dacă vorbim despre poziţia oficială a Bucureştiului, atunci aceasta este împachetată într-un ambalaj „constructiv şi logic” şi conţine setul standard de opinii şi recomandări, care sînt rostite în jurul conflictului transnistrean de mulţi ani, dar care aşa şi nu a ajutat ca procesul de reglementare să avanseze.

România este împotriva soluţionării conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova. În acest sens Bucureştiul oficial se bazează pe experienţa negativă de soluţionare a acestui conflict în baza aşa-numitului „memorandum Kozak”, elaborat de către partea rusă, cu participarea autorităţilor moldoveneşti şi a regimului nerecunoscut din regiunea Transnistria.

Potrivit părţii româneşti, planul Kozak nu a fost adoptat, deoarece nu garanta integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova, iar reglementarea conflictului transnistrean în baza participării părţilor în formatul „5 +2” (Moldova, Transnistria, OSCE, Rusia, Ucraina şi a observatorilor din Statele Unite ale Americii şi UE) va garanta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova.

De asemenea, partea românească subliniază că mecanismul de menţinere a păcii existent pe Nistru şi-a îndeplinit de mult obiectivele sale iniţiale şi că el trebuie să fie adaptat la o nouă etapă şi transformat într-o misiune multinaţională civilă cu mandat internaţional. În acest context, presupunînd că prezenţa militară rusă este o sursă de sprijin pentru separatismului transnistrean, Bucureştiul consideră necesară retragerea completă a trupelor ruse din zonele din stînga Nistrului, fapt care după părerea sa va crea condiţii pentru soluţionarea conflictului.
 
În plus, diplomaţia română bazîndu-se pe normele dreptului internaţional consideră, pe bună dreptate, că populaţia din raioanele Moldovei de pe malul stîng al Nistrului nu are nici o bază pentru a se autoidentifica ca popor. După părerea românilor, spre deosebire de Kosovo, locuitorii Transnistriei nu au identitate naţională. Nu există popor transnistrean, există doar o populaţie, condusă de o forţă militară. Locuitorii Transnistriei nu se deosebesc nici printr-o cultură a sa, nici prin limba lor, nici prin religie, nici prin tradiţii de locuitorii Republicii Moldova sau a regiunilor de frontieră ale Ucrainei. Conform dreptului internaţional, statul trebuie să aibă un teritoriu, specificul său naţional şi suveranitate. Transnistria are numai teritoriu.

România este interesată să ia parte la negocieri în formatul internaţional privind reglementarea transnistreană. Bucureştiul tinde să-şi consolideze statutul său geopolitic în regiune, nu-şi ascunde interesele sale de a deveni un jucător important în Balcani şi în regiunea Mării Negre. Participarea la rezolvarea conflictului cu autorităţile separatiste din Transnistria poate contribui la atingerea acestui obiectiv al politicii sale externe.

Există, de asemenea, temeri că România indirect nu recunoaşte rezultatele negocierilor, la care nu a participat, ceea ce va contribui la creşterea tensiunii în regiune. Însă, Moscova şi Tiraspolul sînt categoric împotriva implicării părţii române în conflict, forţînd Bucureştiul să ducă politica sa referitor la acest subiect în cadrul relaţiilor bilaterale, organizaţiilor regionale şi internaţionale, precum şi prin promovarea protejaţilor săi la conducerea Republicii Moldova pentru punerea în aplicare a diferitor acţiuni pro-româneşti şi anti-ruseşti.

* Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia sa
* Integritatea teritorială a statelor pe dimensiunile internaţionale, juridice şi geopolitice
* Conflictul transnistrean – caracteristici şi clasificări
* Analiza sistemică a conflictelor internaţionale
* Interesele pe termen lung şi politica Rusiei în contextul conflictului transnistrean
* Politica Uniunii Europene, a Statele Unite şi OSCE în procesul tentativelor de soluţionare a conflictului
* Interesele Ucrainei şi Transnistriei
* Cauzele principale, care împiedică soluţionarea conflictului
* Strategia soluţionării conflictului transnistrean - principii de bază
* Tactica soluţionării conflictului transnistrean