În condiţiile moderne, influenţa conflictelor locale asupra dezvoltării relaţiilor dintre state a crescut semnificativ. Devine evident faptul, ca în această lume, în care predomină raporturile de reciprocitate şi de interdependenţă climatul politic al planetei se defineşte în cea mai mare parte prin „punctele fierbinţi”. Faptele recente demonstrează convingător, că orice conflict armat are o „dimensiune internaţională” şi poate implica participanţii la relaţiile internaţionale, poate căpăta un caracter global multilateral.

Statutul unicei superputeri globale care, prin definiţie, trebuie să aibă interese în orice parte a lumii, indiferent de situarea geografică a anumitor ţări şi regiuni, impune guvernul SUA să-şi formuleze destul de clar strategia atingerii acestora la nivel planetar, în colaborare cu partenerii internaţionali şi ca rivali ai concurenţilor şi duşmanilor evidenţi. Aceste interese nu au neapărat un caracter îngust de natură economică şi, prin urmare, nu pot fi reduse numai la asigurarea accesului garantat şi pe termen lung la resursele naturale şi controlul financiar asupra statelor satelit. Casa Albă este la fel preocupată de păstrarea şi întărirea imaginii sale pe arena internaţională în calitate de promotor principal al „valorilor democratice şi de luptător împotriva regimurilor care sînt îndreptate împotriva oamenilor”, consolidarea rolului său de lider al comunităţii ţărilor de vest. Cu toate acestea, resursele influenţei americane nu sînt nici pe departe nelimitate şi consolidarea unei structuri multipolare a lumii introduce corectivele sale în metodele şi instrumentele utilizate de către Casa Albă, în scopul atingerii obiectivelor strategice.

După prăbuşirea unui model bilateral al lumii ca urmare a prăbuşirii Uniunii Sovietice, utilizînd activ retorica pro-democratică, Statele Unite ale Americii au început să extindă constant zona influenţei sale, în general prin extinderea NATO spre est.

De asemenea, a fost schimbat conceptul strategic al Alianţei în direcţia operaţiunilor militare de amploare în afara teritoriului ţărilor membre, în cazul unei ameninţări la adresa stabilităţii şi securităţii acestora. În acest caz, natura şi gradul unor astfel de ameninţări, este determinat exclusiv de către ţările NATO şi liderul lor. Această strategie a Washington-ului s-a manifestat grăitor în timpul intervenţiei militare în fosta Iugoslavie (Kosovo), Irak, Afganistan şi sub masca mişcării de insurgenţă în Africa de Nord.

Strategia SUA în spaţiul post-sovietic, reiese din tendinţa de a finaliza şi a da un caracter ireversibil schimbărilor geopolitice masive, care au avut loc ca urmare a dezintegrării Uniunii Sovietice şi odată cu sfîrşitul „războiului rece”. În acest context, politica de împiedicare a eforturilor Rusiei, ce ţin de restabilirea zonei de influenţă pe continentul est-european, se realizează în practică, inclusiv prin acordarea sprijinului ţărilor din regiunile, care se confruntă cu problema separatismului teritorial şi aflarea ilegală pe teritoriul lor a trupelor armate ale altor ţări.

Ar fi o greşeală să presupunem că partea americană îşi desfăşoară activitatea în Republica Moldova în baza intereselor altruiste. Promovînd soluţionarea politică a conflictului transnistrean, administraţia SUA urmăreşte unul dintre principalele obiective strategice în această regiune a Europei de Est – neadmiterea restabilirii în zonă a influenţei ruseşti în spaţiul post-sovietic şi folosirea în aceste scopuri a aşa-numitei „RMN”, a trupelor şi armamentului rus dislocat ilegal în Transnistria.

De asemenea, SUA nu sînt interesate ca Transnistria să primească un asemenea statut, care ar permite Rusiei, prin intermediul Transnistriei (deja în componenţa Republicii Moldova), să influenţeze politica conducerii Republicii Moldova.

În acest context, retragerea trupelor străine şi a armamentului din raioanele Republicii Moldova din stînga Nistrului pentru moment este principala sarcină a diplomaţiei americane la nivel regional. De asemenea, SUA nu este interesată în a i se oferi un astfel de statut regiunii transnistrene, care va permite Rusiei, în Transnistria (în prezent în Republica Moldova) să influenţeze politica conducerii Moldovei.

Pe de altă parte, odată cu venirea la putere în SUA a administraţiei lui Barack Obama, Rusia a început să fie luată în consideraţie nu numai în calitate de rival regional, ci şi ca partener în domeniile declarate prioritare pentru SUA - războiul împotriva terorismului internaţional şi finalizarea demnă a operaţiunilor militare din Irak şi Afganistan.

„Resetarea” relaţiilor ruso-americane s-a răsfrînt negativ asupra funcţionării formatului multilateral internaţional, cunoscut sub numele de 5 +2, care este în stagnare pe parcursul ultimilor ani, fără nici o perspectivă reală de a se găsi o cale de ieşire din această situaţie.

Cei mai importanţi jucători - Rusia şi Statele Unite ale Americii, rezolvîndu-şi problemele lor majore în alte regiuni ale lumii evită confruntarea unul cu celălalt în Moldova, „suspendînd”, astfel situaţia pînă la vremuri mai bune.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că în prezent situaţia din spaţiul post-sovietic nu este una de prioritate în politica externă a SUA, această putere declară sprijinul său Republicii Moldova în restabilirea integrităţii sale teritoriale, pe următoarele direcţii:

1. în domeniul reglementării politico-diplomatice a conflictului, în baza respectării integrităţii teritoriale, independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova;
2. cerînd retragerea necondiţionată, cît mai curînd posibilă a trupelor ruseşti, a armamentului, echipamentului militar şi a muniţiilor din regiunile de est ale Republicii Moldova;
3. insistînd asupra adoptării unui statut special al regiunii transnistrene în componenţa Republicii Moldova ca element cheie de soluţionare a conflictului în baza normelor dreptului internaţional;
4. sprijinind eforturile diplomaţiei moldoveneşti pe scena internaţională, care sînt îndreptate spre soluţionarea conflictului transnistrean;
5. contribuind la consolidarea măsurilor de încredere între populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului şi la elaborarea programelor de dezvoltare socio-economică.

Chiar dacă statele membre ale UE au o viziune diferită faţă de priorităţile în domeniul securităţii şi stabilităţii în spaţiul eurasiatic, în ultimii ani, această comunitate de state a început să ducă o politică mai activă în contextul soluţionării conflictului transnistrean. Acest lucru s-a întîmplat pentru că liderii UE au conştientizat importanţa lichidării focarului de încordare din imediata apropiere de graniţele Uniunii Europene, precum şi că UE este pregătită să îşi asume o responsabilitate mai mare în diverse domenii precum:

1. Consolidarea şi îmbunătăţirea controlului frontierei moldo-ucrainene pe segmentul transnistrean al graniţei în cadrul misiunii EUBAM;
2. promovarea măsurilor de consolidare a încrederii între Chișinău şi Tiraspol, prin punerea în aplicare în Transnistria, a unui număr de proiecte umanitare în domeniul construirii obiectivelor infrastructurii sociale finanţate de UE;
3.  participarea în calitate de observator în cadrul consultaţiilor şi negocierilor în formatul 5 +2.

UE nu a reuşit încă să prefacă prezenţa sa în creştere în Republica Moldova în pîrghii reale de influenţă asupra liderilor de la Tiraspol, asupra populaţiei, afacerilor şi regimului politic din regiunea transnistreană. Pentru a oferi un ajutor eficient în soluţionarea conflictului transnistrean, UE ar trebui să aibă asemenea pîrghii, care i-ar fi permite să promoveze mult mai hotărît propriile interese în regiune, în primul rînd în domeniile de asigurare a securităţii şi stabilităţii la graniţa de sud-est a Uniunii Europene. Acest lucru va fi posibil numai în cazul în care:

1. se va consolida statutul UE pînă la nivelul celui rus şi se va promova politica pro-activă în formatul de negocieri cu cinci părţi;
2. va fi elaborată şi propusă părţilor o viziune proprie de soluţionare a problemei transnistrene, care să fie sprijinită de majoritatea ţărilor din UE;
3. se va realiza o politică de democratizare şi demilitarizare a regiunii transnistrene, în cadrul eforturilor de consolidare a încrederii între părţile implicate în conflict;
4. se vor aplica în practică unele măsuri concrete, îndreptate spre stimularea adoptării de către administraţia de la Tiraspol a anumitor decizii, aplicîndu-se şi constrîngerea în cazul, în care este nevoie.
5. lucrul diplomatic se va duce activ în regiunea transnistreană, pentru a elimina confuziile în procesul de reglementare a conflictului transnistrean dintre Republica Moldova şi Rusia.

La 5 iunie 2010, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev au semnat la Meseberge un memorandum ruso-german, în conformitate cu care UE şi Rusia intenţionau să creeze un comitet mixt la nivelul miniştrilor - Comitet de politică externă şi securitate. Conflictul transnistrean trebuie să devină o prioritate pe ordinea de zi a Comitetului. A trecut un an de la semnarea memorandumului, iar acest Comitet este înca în faza de proiect.

Germania, care colaborează strîns cu Rusia în domeniile economic şi politic, propune insistent condiţii concrete de extindere a cooperării bilaterale. Astfel, cancelarul Angela Merkel a declarat după întîlnirea cu preşedintele rus Dmitri Medvedev: „Dacă Rusia este interesată de cooperarea cu Europa, în special în materie de securitate, ar trebui să-şi aducă contribuţia la rezolvarea conflictului de durată din Transnistria”. Rusia este puţin probabil să fie de acord cu acest lucru. Ea are nevoie aici de armată încă cel puţin 25 de ani. Din nou – un impas.

Germania insistă asupra retragerii trupelor ruse din estul Republicii Moldova cu control deplin asupra teritoriului său, în acelaşi timp, cu oferirea regiunii transnistrene a unui statut de autonomie. Partea germană consideră, de asemenea, necesară reluarea rapidă a negocierilor în formatul 5 +2. Poziţia principială şi consecventă a Berlinului cu sprijinul Moscovei, poate ajuta la realizarea primelor rezultate semnificative în procesul de negociere, blocat în ultimii cinci ani de către Tiraspol.

Atenţia prioritară acordată de UE, dar şi datorită eforturilor diplomatice active ale Germaniei, care influenţează problema restabilirii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, ar putea încuraja Rusia să coopereze pe viitor mai activ şi mai constructiv la procesul de reglementare a conflictului transnistrean. La rîndul său, Germania, propune cooperare în cadrul unui Comitet comun pe probleme de politică şi de securitate, ceea ce va crea condiţii concrete pentru o cooperare strînsă a Europei cu Rusia în operaţiunile civile şi militare de gestionare a crizelor.
 
Cu toate acestea, spre deosebire de poziţia principială a Germaniei, UE nu se grăbeşte să înceapă să acţioneze în baza iniţiativei germano-ruse din cauza lipsei unei atitudini clare a celor 27 de state membre ale acestei organizaţii internaţionale. Cu toate acestea, Bruxelles-ul consideră că soluţionarea conflictului transnistrean este un test de seriozitate şi sinceritate al Rusiei în ceea ce priveşte cooperarea în domeniul securităţii europene. Divergenţele principale constau în faptul că Moscova, la rîndul său, consideră posibilitatea creării unui parteneriat cu sistem de apărare antirachetă al NATO un test mult mai serios al Occidentului de a coopera cu Rusia.

Pentru moment UE nu este pregătită să joace un rol mai activ în rezolvarea problemei transnistrene, care să corespundă statutului continental şi global al organizaţiei internaţionale multilaterale. În absenţa unor instrumente eficiente de influenţă directă asupra regimului separatist, UE este nevoită să se bazeze pe capacitatea Moscovei de a implica liderii de la Tiraspol în procesul de căutare a unei variante acceptabile de rezolvare a conflictului.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), este ineficientă în soluţionarea conflictului transnistrean, în general, din cauză că Rusia are drept de veto în această organizaţie şi se foloseşte de el reieşind din propriile interese în politica externă. Cele mai elocvente în această privinţă sînt rezoluţiile politice în problema transnistreană introduse spre examinare la summit-urile OSCE şi care sînt sistematic blocate de către partea rusă. De regulă, participanţii acestor reuniuni de nivel înalt se limitează la declaraţii generale. Discuţiile de ani de zile, despre faptul că OSCE trebuie să fie transformat într-o organizaţie internaţională, care să poată preveni şi rezolva situaţiile de conflict în zona sa de responsabilitate geopolitică, nu au determinat deocamdată schimbări esenţiale ale situaţiei.

Experienţa pozitivă a Europei în combaterea separatismului teritorial:

•Experienţa Spaniei: Introducerea în Constituţie a articolelor despre oferirea unei autonomii mai largi Ţării Bascilor şi Cataloniei, precum şi oferirea în continuare a unei autonomii largi altor subiecţi, cultivarea unor tendinţe centripete în regiuni, lucrul activ cu elitele regionale pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Spaniei;
•Experienţa Franţei: o politică bine gîndită şi echilibrată a guvernului central în ceea ce priveşte tendinţele separatiste din Corsica;
•Experienţa Marii Britanii - refuzul de a utiliza forţa împotriva separatiştilor, oferind o autonomie largă Irlandei de Nord şi Scoţiei, iar activitatea organismelor reprezentative ale autonomiilor, poate fi calificată drept una de succes. Merită să fie studiată experienţa acestor ţări în relaţiile cu separatiştii.

Experienţă negativă – Serbia.

* Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia sa
* Integritatea teritorială a statelor pe dimensiunile internaţionale, juridice şi geopolitice
* Conflictul transnistrean – caracteristici şi clasificări
* Analiza sistemică a conflictelor internaţionale
* Interesele pe termen lung şi politica Rusiei în contextul conflictului transnistrean
* Interesele Ucrainei şi Transnistriei
* Poziţia României referitor la problema restabilirii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova
* Cauzele principale, care împiedică soluţionarea conflictului
* Strategia soluţionării conflictului transnistrean - principii de bază
* Tactica soluţionării conflictului transnistrean