Materialele arheologice din secolele al X-lea – al XIV-lea demonstrează că în cultura balcanică-dunăreană populaţia se îndeletnicea cu vînatul şi creşterea oilor, a vitelor cornute mari, a cailor şi porcilor. Mai aflăm graţie informaţiilor arheologice, că  populaţia locală se îndeletnicea cu vînătoarea – erau vînate următoarele animale: vulpi, iepuri, cerbi, bursuci, iar pieile acestora erau folosite. Ocupaţia de bază în secolele al XV-lea – XVII-lea era agricultura și vităritul, fapt confirmat şi de săpăturile arheologice, realizate în satele Bălţata, Ruseni, Poiana, Gura Bîcului ş.a. Călătorul străin din secolul al XV-lea, veneţianul Donado de Lezze scria despre Moldova, că e o ţară îmbelşugată, bogată în vite, cai, alt călător M. Stricovskii, susţinea că „Basarabia e bogată în turme de oi”. Evident că în secolele XVIII-XIX creşterea animalelor este o ocupaţie larg răspîndită, despre aceasta vorbește impozitul „oieritul”. Unele documente scrise amintesc despre rasele de oi crescute în Basarabia: în nordul şi centrul ţării se creşteau oi cu lîna aspră şi tare se creșteau pentru brînză, lînă și piei de caracul, din care se confecționau cușme negre și brumării, iar în secolul XX – veșminte moderne pentru femei, la sud – oile cu lîna lungă şi moale, care este foarte bună pentru vestimentaţie şi alte rase de oi, care se adaptaseră uşor la condiţiile climaterice locale.

În satul Poina în urma descoperirilor arheologice a fost descoperită o cizmărie din Evul Mediu. Tot arheologii au găsit urme de opinci, care datează cu anul 2500 î.e.n. şi pe care le purtau geto-dacii, pe Columna lui Traian se vede bine că geto-dacii erau încălţaţi în opinci. Vestigiile arheologice denotă faptul că populaţia locală vîna şi animale de pădure – vulpi, iepuri, cerbi, bursuci, etc., a căror piei de asemenea erau prelucrate. Pe unele monumente arheologice pot fi identificate imagini de cojoace şi pieptare, figurine în căciuli din blană de oaie, etc.

Piese confecţionate din piei şi blănuri

Din antichitate oamenii confecţionau o gamă variată de obiecte din piele: burdufuri sau saci din piele, curele, scuturi, coifuri, hamuri, îmbrăcăminte (cojoace, pieptare, cuşme, chimire şi încălţăminte (cizme, opinci, pantofi) şi a.

Odată cu separarea meşteşugurilor de agricultură meseriaşii se specializează în confecţionarea pieselor calitative din blană şi piele. Documentele scrise amintesc despre categoriile de meseriaşii care prelucrau pieile: tăbăcari, cojocari-blănari, curelari, cizmari, şelari, măcelari, opincari, condurari (meşteri ce lucrau pantofi femeieşti cu toc înalt) etc.
a) Confecţionarea încălţămintei. Opincile din piele de vită, porc au fost încălţările oamenilor nevoiaşi. Ca să fie mai trainice şi impermeabile pieile se argăseau timp de o zi cu infuzie de scoarţă de arin. Au fost înregistrate multe forme ale opincilor: opinci îngurzite la gurgui, fără gurgui, opinci încreţite cu şireturi de piele. Specializaţi în confecţionarea încălţămintei sînt opincarii, cizmarii, condurarii.
b) Cojocăritul. În Moldova încă din epoca medievală se dezvoltă meşteşugurile legate de prelucrarea pieilor şi blănurilor. Cît priveşte procedeele de prelucrare a pieilor şi blănurilor, ele sînt specifice, deseori deosebindu-se prin tehnicile aplicate: la dubit sau tăbăcit, argăsit, răzuit, reţetele vopsirii diferă de la meşteşugar la meşteşugar, fiindcă doar aşa au putut fi păstrate şi transmise din generaţie în generaţie secretele meseriei.

Pentru confecţionarea cojoacelor şi bondiţelor pielea era supusă mai multor operaţii pînă era bine întinsă şi curată, apoi se albea cu o piatră albă. Deoarece cojocarii ornamentau cojoacele în culori, unele piei albe se vopseau în soluţii de coajă de arin, roibă, humă neagră, oxid de cupru etc. Croirea pieilor pentru îmbrăcăminte se făcea prin măsurări aproximative (măsurare cu palma, şchioapa, degetele).

Cojocăritul întotdeauna a ocupat un loc de frunte în domeniul confecţionării pieselor din piei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea în fiecare regiune activau meşteri cojocari, dar numărul lor era mai mare în zonele de sud ale Moldovei – raioanele Cahul, Vulcăneşti, Ştefan-Vodă, unde pînă în prezent activează cojocari renumiţi care confecţionează cojoace şi bondiţe. Ei lucrau la comandă, din materia primă proprie sau a comanditarului, dar şi pentru piaţă. Menţionăm cu regret că astăzi avem tot mai puţini cojocari, deoarece piaţa Moldovei este inundată de blănuri şi cojoace aduse din străinătate. Cojoacele, bondiţele de producţie locală continuă să fie purtate de săteni, deseori acestea fiind procurate de oaspeţii străini, care apreciază calitatea produsului natural local.

Decorarea cojoacelor şi bondiţelor

La această etapă are loc încheierea părţilor la bondiţe sau cojoc, pe margini se fixează „primul” (ţesătură de lînă aspră cu laţuri răsucite, care imită pielicica de cîrlan). Cojoacele şi bondiţele se înfrumuseţează cu diferite puncte de cusătură: înaintea acului, în urma acului, cusătură netedă „butuc”, cruciuliţe, şi a. Cojoacele şi pieptarele bărbăteşti se înfrumuseţează cu şireturi răsucite de lînă aspră neagră, se decorează cu aplicaţii în culori contrastante. Astfel broderia este principala modalitate de ornamentare a pieselor vestimentare atît din textile cît şi din piele. Dintre ornamentele cele mai răspîndite sînt motivele geometrice şi vegetale stilizate (linii curbe, spirale, brăduţi, buchete cu flori, crenguţe, rozete, cercuri, steluţe etc.).

Meşterii cojocari, de asemenea coseau căciuli de caracul. În fiecare sat de la nordul şi centrul ţării erau cîte 1-3 meşteri „căciulari”, care coseau căciuli de mărimea şi forma cerută. Cuşmele reprezintă un atribut indispensabil al portului tradiţional. Cuşmă de ploaie şi zăpadă, ţuguiată, dar îndoită pe o parte purtau flăcăii „răsăriţi” la sărbători, îndoită cu fundul rotund – purtau bătrînii, tinerii purtau mai mult cuşme brumării, iar bătrînii – negre.

Comparînd piesele confecţionate din piele: bondiţele, cojoacele şi cojocelele, cuşmele, chimirele, opincile pot fi regăsite multe elemente comune cu aceleaşi piese la popoarele vecine. Însă la moldoveni aspectul decorativ este mai sobru, mai simplu şi predispus la simplificarea acestor meşteşuguri legate de materia primă locală.