20 february 2019, 17:05 You were writing 14981

Falsificare primitivă antimoldovenescă în ambalajul românismului agresiv

Lucrarea lui Ioan Scurtu şi Ion Şişcanu „Istoria românilor. Epoca contemporană. Manual pentru clasa a XII-a", editat în 2011 în România, în esenţă nu se deosebeşte de manualul din 2001 al aceloraşi autori. Doar că este şi mai primitiv, mai voluminos (220 de pag.) şi mai supraînărcat cu tot felul de detalii neînsemnate, falsuri şi aiureli, care se numesc „adevăr istoric".

De asemenea şi acest „manual" antistatal este supraîncărcat cu terminologie nazistă de tipul: „neam românesc", „alogeni, „străini", „venetici" (p. 3, 23, 39, 63, 67, 121, 123, 127, 130). „Basarabia" şi „Transnistria" sunt prezentate ca „provincii româneşti", iar moldovenii, contrar voinţei lor, a normelor europene democratice şi principiilor ştiinţei etnologice mondiale – români. Autorii se jură că stau pe poziţiile „valorilor europene" (p. 3), dar în realitate în cel mai brutal mod le calcă în picioare şi sfidează Recomandările Consiliului Europei şi a experţilor lui, care consideră că însăşi denumirea de „istorie a românilor" este etnocratică şi naţionalist-xenofobă.

Deja din introducere (p. 4) Ioan şi Ion comunică: „Invităm tânăra generaţie să-şi îndrepte studiul istoric asupra neamului românesc" – teză nazistă prin esenţă.

Scopul autorilor este de a răspândi falsuri, mituri şi ură faţă de toţi care-i „impun" României „prevederi dezavantajoase": referitor la „recunoaşterea unirii Basarabiei cu România" (p. 5) şi „propunerile" sovieticilor de a recunoaşte acest act (p. 60, 61); „existenţa" în România în anii 1918-1938 a „unui regim democratic" (p. 11, 15-22); despre „libertăţi depline" pentru minorităţile naţionale în România interbelică (p. 15); precum că în „perioada interbelică Basarabia a înregistrat reale progrese în toate domeniile (p. 40-43, 73-77: Scurtu şi Şişcanu scuipă pe documente, mărturii şi amintirile contemporanilor [care relevau că situaţia basarabenilor era mai rea decât cea a robilor din coloniile din Africa], dacă acestea vin în contradiţie cu braşoavele lui „patriotice" antimoldoveneşti (în acest scop el nu ezită să apeleze chiar la bârfe [p. 109]); despre „accesul tuturor la studii liceale şi superioare în România interbelică (p. 65); prezentarea unilaterală a unor personalităţi (de exemplu C. Stere – p. 76) în scopul falsificării grosolane a istoriei în spirit românist; precum că „ideea creării republicii moldoveneşti nu a apărut în sînul populaţiei băştinaşe din localităţile de pe malul stîng al Nistrului" (p. 80); despre „eliberarea" Basarabiei de către Hitler şi Antonescu în 1941 (p. 106, 110); despre „vandalizarea" României de către Armata Roşie (p. 113); despre mişcarea antisovietică de masă (p. 127-131); despre încercările propagandei sovietice de a-i face pe moldoveni „să dispreţuiască lumea occidentală" (p. 123) şi să le cultive „ura faţă de statul şi poporul român" (p. 125) etc.

Şi cum altefel decât xenofobie primitivă şi analfabetă poate fi calaificată întrebarea, adresată elevilor (p. 126): „Cum credeţi, cunoaşterea limbii ruse de către populaţia RSS Moldoveneşti era un prilej de mîndrie saui de alarmă"? Poate lui Şişcanu i-a stricat anume „cunoaşterea limbii ruse"?

„Savanţii" mint şi atunci când afirmă că „primul guvern care a promovat o politică antisemită a fost cel condus de Octavian Goga" (p. 30). În realitate deja în 1936 a fost adoptată prima lege antisemită, atunci, când conform opiniei lui Scurtu şi Şişcanu în România „înflorea democraţia". Venind la putere în 1930, regele Carol II promovează o politică antisemită deschisă. Discriminarea oficială masivă a minorităţilor naţionale (mai ales a evreilor) în aparatul de stat şi în învăţământ începe imediat după proclamarea „României Mari". Oare I. Scurtu are amnezie (nu credem că-i analfabet, fiind autorul mai multor cărţi la istoria României)? Despre neofiţi nu mai vorbim – ei trebuie să le demonstreze noilor stăpîni că sînt mai catolici decât papa de la Roma...

Iar la p. 23 – lucru nemaipomenit!!! – sub formă de „crestomaţie" în realitate se propagă ideile fasciste ale pitecantropului C.Z. Codreanu. Şi acest lucru nu-i întâmplător, esenţa xenofobă a acestor „istorici proeuropeni" fiind confirmată la p. 29: „Unii (o parte a ungurilor, a ucrainenilor ş.a.), manifestând un egoism naţional exagerat, criticau regimul din România pe motivul că le-ar crea multe «nedreptăţi» şi trimiteau plîngeri la Societatea Naţiunilor". Nu doar minorităţile din interior, dar şi ţările străine din exterior sunt de vină pentru problemele României (p. 5, 50).

Pe multe pagini se promovează teza despre „raptul Basarabiei în 1940" (p. 61, 95, 99, 100, 101, 106, 186) şi „reocupării" ei în 1944 (p. 115, 127), de unde elevilor li se insuflă ideea antistatală că pe acest „pământ românesc" a fost nelegal creată RSSM (p. 98-101), delegalizând astfel ideea statalităţii moldoveneşti. Şişcanu face şi „descoperiri ştiinţifice", numind regimul sovietic „cu adevărat colonial" (p. 98). Probabil concluzia dată reiese din experienţa lui personală, când „contrar voinţei sale!" a fost lăsat la catedra de istorie a PCUS, apoi „cu forţa dus la Moscova", unde „fu nevoit" să susţină teza de doctor în istorie şi apoi să activeze în cadrul Institutului de istorie a partidului.

Şişcanu minte neruşinat când afirmă că în iunie 1941 „au fost arestate şi deportate 250000 de persoane" (p. 100). Recunoscând caracterul criminal al regimului stalinist, deloc nu înseamnă că minciuna este arma principală în procesul studierii lui. În realitate atunci au fost deportaţi circa 22 mii de oameni. Este suptă din deget şi cifra de 5485 de condamnaţi la moarte. Un semiadevăr mai rău decât minciuna reprezintă şi afirmaţia precum că „de teama represaliilor, zeci de mii de cetăţeni s-au refugiat în România". Într-adevăr, circa 80 de mii de oameni (peste 40 de mii din aceştea fiind funcţionari regăţeni) s-au evacuat peste Prut, însă concomitent din „regat" repatriindu-se în Basarabia circa 300 de mii de oameni.

De pe poziţii profasciste sunt interpretate mai multe aspecte ale celui de-Al doilea război mondial. Nu altceva decât o încercare de reabilitare a criminalului de război I. Antonescu şi a regimului lui fascist au întreprins „proeuropenii" Scurtu şi Şişcanu (p. 94, 102-103, 104, 105, 106, 106-108, 135, 137). O adevărată orgie a minciunii în scopul reabilitării acestor canibali o întâlnim la p. 109, când Scurtu & Ko reproduc un fragment din „lucrarea" cu caracter apologetic proantonescian al lui O. Verenca care, falsificând brutal documentele, prezintă lucrurile de parcă evreii sovietici, victime ale Holocaustului, ar fi dorit să se aşeze cu traiul în România.

Ba mai mult, fiind la timpul respectiv membru al Comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului în România, I. Scurtu, mixorând numărul victimelor până la 123710 de oameni (p. 104, 108), nu poate să nu cunoască că numărul evreilor exterminaţi de către fasciştii români a atins cifra de 380 de mii. Înţelegând că minte, menţionează făţarnic şi fără remuşcări că „în nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti" (p. 104). Dacă profesorul Scurtu nu-i analfabet, atunci cunoaşte că în Bulgaria şi Finlanda n-a avut de suferit nici un evreu. Nici chiar Mussolini n-a ucis nici un evreu. Şi de asemenea Scurtu nu poate să nu ştie că canibalul Antonescu planifica exterminarea tuturor evreilor români, împiedicîndu-l numai Stalingradul.

Alt exemplu de falsificare flagrantă şi de „descoperire istorică" este prezentat la p. 140 când Scurtu în spiritul lui Verenca prezintă un „document", numindul „din planul general de sovietizare" a României. Este o scornire minciunoasă şi aberantă, autorii căreia merită să fie puşi în acelaşi rând cu cei care au elaborat „poveţile înţelepţilor de la Sion", meritînd premiul ohrancei.

Dar poate Scurtu elementar nu ştie carte? La p. 110 el doar afirmă că „România a ajuns în stare de război cu SUA în iunie 1942!!! Stimate domn, ajuns profesor şi președinte al Societății de Știinte Istorice din România, ar fi cazul de ştiut că de la 12 decembrie 1941, când România i-a declarat război Statelor Unite, ea s-a pomenit „în stare de război cu SUA". Ca autor al monografiei „România în anii celui de-al doilea război mondial", asemenea lucruri elementare trebuesc cunoscute...

Dar să continuăm likbezul pentru profesori: Cu toa­te că în tot timpul acesta de jure şi de facto America s-a aflat cu aceste ţări în stare de război, la 8 iunie 1942 Congresul SUA le-a declarat război Româ­niei, Ungariei şi Bul­gariei. Şi a fost făcut acest lucru în favoarea URSS, în legătură cu vizita lui V. Molo­tov la Washington, pentru a demonstra părţii sovietice fidelitatea conducerii america­ne faţă de datoria sa de aliat. Sperăm că în ediţia următoare de îndobitocire a tineretului moldovenesc dl Scurtu va evita asemenea gafe elementare.

O formă de falsificare a adevărului istoric şi de xenofobie se admite şi atunci, când perioada sovietică din istoria Moldovei este prezentată doar în culori negre, permanent se vorbeşte despre „discriminarea populaţiei băştinaşe", crimele stalinismului prezentându-le ca fiind îndreptate exepţional doar „contra populaţiei băştinaşe" (p. 79-86, 88-91, 98, 115, 119-126).

Total xenofobă şi minciunoasă în esenţă este şi următoarea „teză": „În timp ce moldovenii erau duşi în Rusia ca să lucreze în mine, iar alţii fiind deportaţi în Siberia, zeci de mii de ruşi şi ucraineni soseau în Basarabia, ocupând toate posturile-cheie pe linie de partid, de stat şi în conducerea întreprinderilor" (p. 100). Iarăşi, este o mostră de semiadevăr mai rea decât minciuna.

Şi dacă-i aşa, atunci de ce sub „raiul românesc" populaţia Basarabiei s-a mixorat în anii 1918-1940 cu circa 500 de mii, în anii 1941-1944 încă cu 600 de mii, ajungând la doar 2 mln de oameni, iar în perioada „iadului sovietic" a crescut până la 4,5 mln?

În concluzie putem afirma că Scurtu şi Şişcanu au născut un material de propagandă primitivă românistă. Dar totodată ne bucură, deoarece elevilor cu gândire critică în afară de iritare şi dezgust atare monstru ideologic nu poate trezi nimic altceva.

Dinu Ilaşciuc, Petru Boico, Sergiu Raţa, Grigore Vatav, Ion Catîrău