06 august 2016, 12:15 You were writing 48879

Bogdan Întemeietorul, Moldova Sfîntă și tradiția titanică

Baza este cauza principală a întregii deveniri. Marele vizionar carpatic și istoric al religiilor Mircea Eliade credea că, în conformitate cu legile societăților tradiționale, doar apariția inițială a unui lucru este foarte importantă.

În acest prim fenomen este modelul paradigmatic al întregii evoluții ulterioare a evenimentelor. Moldova noastră însorită are, de asemenea, originile sale. Evul Mediu timpuriu este un mare mister pentru istoricii medieviști. Unii cercetători ai perioadei în cauză consideră că deja atunci pe pămînturile noastre existau mici formațiuni statale: cnezate, județe și comitate. Unii istorici consideră că țara noastră s-a format pe timpul misiunii lui Dragoș trimis de coroana ungară să valorifice pămînturile de după munții Carpați.

În opinia noastră însă domnia lui Dragoș trebuie considerată ca formațiune de stat cu influența coroanei ungare și nu ca creare a unui stat independent. În cadrul ierarhiei carolingiene, această formațiune poate fi considerată margraf, cu alte cuvinte, marcă de frontieră, creată pentru consolidarea granițelor regatului maghiar. Deoarece reprezentanții Dinastiei Angevine, care au domnit în Ungaria erau descendenți ai Dinastiei Carolingiene, nu avem nici un motiv să avem dubii pe problema dată. Formațiunea, creată de Dragoș, nu era stat independent și nici nu deținea puterea deplină, neavînd capacitate juridică. Cine a creat atunci Moldova noastră? Cine a stat la baza Principatului Moldovei? Această persoană a fost Bogdan, cneazul Bucovinei. O figură interesantă și misterioasă, care a creat prin voința sa Statul Moldovenesc independent. Bogdan I Bogdan-Vodă) este primul voievod și conducător al unei Moldove independente (anii de domnie 1359-1365).

Bogdan I, domnul Moldovei este primul despre care există mai multe informații pozitive. După ce a urcat pe tron în jurul anului 1360 el a încercat să se declare independent față de Ungaria, dar nu i-a reușit. Însă nu a fost deloc un lucru ușor să se isprăvească cu el, fapt confirmat și de Gramota din 13 aprilie 1360, conform căreia regele Ludovic I i-a cedat lui Dragoș cîteva orașe «villae vlacholes» pentru ajutorul oferit de acesta în războiul împotriva ultimului Bogdan. Domnia lui Bogdan a durat nu mai mult de 4 ani. (Bogdan I // Dicționarul Enciclopedic al lui Brockhaus și Efron: în 86 de volume (82 de tone și 4 suplimentare) - St .Petersburg, 1890-1907).

Înainte de a face lumină asupra secretelor misiunii istorice a lui Bogdan Întemeietorul, să examinăm cîteva probleme istorice importante. Spre sfîrșitul mijlocului secolului al XIV-lea Europa de Est își revenea doar după o teribilă invazie mongolo-tătară. Această invazie a spulberat independența îndrăzneață, practic, a tuturor principate rusești.

A pus sub semnul întrebării dezvoltarea Independenței Poloniei, Lituaniei și Cehiei. Însă după o serie de victorii ale cavalerilor europeni, tătarii au fost alungați după granițele acestor țări. Cu toate acestea, încă o lungă perioadă de timp ei au continuat să conducă pămînturile Rusiei istorice și pe cele din regiunea Carpatică. Ungurilor, cehilor și lituanienilor le-a reușit să învingă hoardele mongole. Un rol important în acest sens l-a jucat Ordinul Teuton. Noi ne-am obișnuit de-a lungul istoriei să criticăm acest stat cavaleresc, dar el a încercat o perioadă îndelungată de timp să oprească hoarda mongolă.

Un rol aparte în izgonirea mongolilor l-a jucat și Cnezatul Galiției-Volînia, care a devenit pentru o lungă perioadă de timp un stat puternic, în 1255 primind din partea pontifului roman, regalii împărătești: sceptrul și coroana. Acestea i-au fost date ca recompensă pentru victoriile Cnezatului asupra hoardelor tătare. Regele Daniil își consolidase demult legăturile cu Roma. Istoricul S. Pușcariov a scris în această privință: "El nu a lăsat niciodată gîndurile referitor la lupta împotriva tătarilor și răsturnarea jugului tătăresc. În scopul de a organiza o cruciadă împotriva tătarilor cu ajutorul Occidentului el a întreținut relații diplomatice cu Papa Inocențiu al IV și vorbea despre posibilitatea unificării bisericilor. Papa i-a trimis lui Daniil însemnele regalității: coroana și sceptrul, iar Daniil a fost încoronat solemn în or. Drohiczyn în (anul 1255) (S. Pușcariov, Nauka, Moscova, 1991, pag. 98.).

Concomitent, în Europa de Vest aveau loc procese politice foarte interesante. Dinastia franceză Anjou, care se instalase la putere cu reprezentantul ei cel mai important Filip cel Frumos, au dat o lovitură puternică Ordinului Templului, care mai era numit al Templierilor. Acest ordin a fost fondat în timpul cruciadelor și s-a manifestat ca un puternic bastion al creștinismului latin. Un templier putea rezista în fața a zece sau mai mulți cavaleri arabi. Aceasta era divizia blindată a Evului Mediu. Ce-i drept existau și alte aspirații pentru rolul de templieri la căderea Regatului Ierusalimului, dar acestea trebuie să fie elucidate separat.

După căderea Ierusalimului, iar apoi și a Akkrei, templierii au început să se întoarcă în Franța, Burgundia, Aragon etc., unde aveau preceptorii puternice. Dar, Filip cel Frumos, realizînd că aici, pe teritoriul său, ei nu au loc, a decis să atace Ordinul Templului. El l-a convins pe Papa Romei, și ei, împreună cu Guillaume Nogaret, au acuzat de erezie Ordinul, spunînd că Templierii neagă în mod ostentativ răstignirile lui Hristos, au scuipat pe ele, fiind acuzați și de sodomie. În baza acuzațiilor au fost executați mai mulți templieri inclusive șeful Ordinului Templului. Marele Maestru Jacques de Molay, l-a blestemat pe rege, Papă și curțile lor de pe rug, invocînd Judecata Cerească. El a murit, dar după un timp au murit și toți călăii lui. Rămășițe ale Ordinului Templierilor au fugit la Veneția, în Scoția și estul Europei. Există și opinia conform căreia flota templierilor a plecat peste ocean, creînd primele așezări ale europenilor în America. Columb nu a descoperit-o în această cheie, ci doar a făcut astfel încît ceea ce era în America deja de mulți ani să se manifeste, și anume așezările europenilor.

O parte a ordinului a fost primită în Portugalia, unde regele a creat pentru ei un nou Ordin al lui Hristos. Sub pavilioanele sale caravelele Portugaliei descopereau noi pămînturi. O altă ramură a plecat spre estul Europei. Astfel, în Ungaria se formase o perceptorie puternică a Templierilor. Cu puțin timp înainte de dispariția Ordinului în Ungaria s-a stabilit Dinastia de Anjou. Acest lucru s-a întîmplat în anul 1307. Ca rudă a regelui Franței, Carol Robert (1307-1342), rege al Ungariei a început represiunile împotriva Ordinului Templului. Și aici ajungem la punctul principal. Sub presiunea din partea maghiarilor templierii fug în Cnezatul Galiției-Volînia Rusia. Aici, ei primesc de la cnezii Lev și Andrei castele. Unele dintre acestea s-au păstrat în regiunea Ujgorod. Templierii au întărit armata lui Lev și Andrei și datorită lor a început o confruntare dură cu Hoarda.

Începînd cu domnia lui Daniil Galițchi, care a devenit apoi voievod și pînă la sfîrșitul primului trimestru al secolului al XIV-lea, în sud-estul Rusiei a început formarea unui nou centru politic. Pe timpul domniei lui Iurii I (1301-1315) Cnezatul Galiției-Volînia ocupa poziția de frunte printre țările Europei, iar în anul 1303 acesta a reușit să creeze aici o mitropolie independentă. Totodată în Ungaria în anul 1315 a început lupta dintre casa Anjou, și anume dintre regele Carol Robert și cnezii Galiției-Volînia. Sfîntul Scaun și-a sprijinit creația - Dinastia Angevină, aliatul cel mai de nădejde al Romei și guelfilor, dar cnezii ruși Lev al II și Andrei, copiii lui Iurie au opus o rezistență activă. Acești cnezi au dat un impuls special trezirii Cnezatului Galiției-Volînia, care se opunea cu încăpăținare Hoardei și fragmentării feudale. Au condus duumviratul pînă în anul 1323, cînd au murit pe cîmpul de luptă cu armata hanului Hoardei, Uzbec, în timpul următoarei invazii asupra Rusiei a barbarilor mongoli și tătari, prolongatorilor și acelora care au înfăptuit ideea draconică a cuceririi spațiului indo-european și a întregii mase, a descendenților Dumnezeului-Bour, care și-au apărat cu dîrzenie templul său − Europa, ce a fost dusă cîndva din Orientul Mijlociu, pierdut pentru secole, spre Vestul îndepărtat, Europa fiind ghidată de Dumnezeul-Bour.

În această luptă pentru tron templierii Ungariei, mulți dintre care fugiseră recent din Paris și din alte orașe ale regatului francilor, îi susțineau pe dușmanii Papei și a lui Carol Robert - Lev și Andrei, precum și pe Petru Petrunia. După victoria lui Carol Robert, rege al Ungariei în anul 1317, dar și rege al acestor cnezi ruși, Petru Petrunia nu și-a pierdut speranța să-l lipsească pe Carol de putere, a trecut Carpații, primind de la Lev Castelul Maçka. De aici el își săvîrșea invaziile asupra ungurilor, murind în anul 1322, în timpul unei campanii militare. Templierii au plecat, de asemenea, cu Petru Petrunia și cu rămășițele acelei elite ale rusinilor, care-și pierduseră țara în Ungaria. Aici, la vest de Ucraina de astăzi a fost un castel al templierilor, construit în secolul al XII-lea. Istoricul francez Melville în "Istoria templierilor" afirmă că "echipa templierilor a traversat Carpații și că aceștia au participat la lupta lui Lev, cneazul Galiției-Volînia împotriva invadatorilor tătari.

În acea perioadă de timp, templierii trec în mod activ la slujbă la Lev al III-lea și Andrei, care domneau duumviratul în aceste ținuturi. Drept confirmare a acelui fapt că în mediul lor un rol important îl jucau templierii, descoperim că Leo și Andrei stabiliseră o alianța cu Ordinul Teutonic, în care, după cum știm, au plecat într-un număr considerabil cavalerii templieri, în special, ultimul perceptor al Ungariei, originar din Magdeburg Germania Friedrich von Alvensleben.

N. Karamzin în "Istoria Statului Rus" oferă careva informații despre apropierea activă a Ordinului Teutonic și a Galiție-Volînia Ruse în acea perioadă. Relațiile devin într-atît de puternice, încît s-a păstrat corespondența extinsă a lui Lev și Andrei cu conducerea Ordinului Casei Fraților Sfintei Maria de Ierusalim, fondată în timpul celei de-a treia cruciade în Palestina, în anul 1190. Numele său real suna: Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolimitanorum (Orden der Deutschen Haus Brüder VOM St. Mariens din Ierusalim). Planurile acțiunilor comune ale acestor state au fost grandioase. Acestea includeau eliberarea Europei de Est de mongolo-tătari și organizarea unei cruciade comune. Dovadă: scrisoarea cnezilor Rusiei de Sud-vest către Marele Maestru al Ordinului Sf. Maria de Ierusalim.

Înainte de asta aș vrea să menționez că teutonii erau cunoscuți de mult timp ca aliați ai templierilor, iar de multe ori pur și simplu erau identificați ca putere unică cavalerească a lumii catolice și a expansiunii sale estice. Astfel, marele cneaz Daniil, potrivit Cronicii Ipatiev spunea: «Не лепо есть держати наше отчины крижевником Темпличем, рекомым Соломоничем» (Nu are nici un sens sa ținem armata noastră cînd sînt templierii, conduși de Solomonicem"). De asemenea, în legătură cu bătălia de la Liegnitz s-a remarcat faptul că templierii și teutonii au fost observați ca o forță unică, care opunea rezistență în fața invaziei tătaro-mongole. După bătălia de Legnica în anul 1241, atunci cînd o armata polono-germană unificată a încercat să oprească hoarda și a suferit o înfrîngere zdrobitoare, Marele Maestru al ordinului Cavalerilor Templieri Pon d'Obon îi comunica regelui: "Să știi că tătarii au devastat pămîntul deținut de Ducele Henry al Poloniei și l-au ucis prin intermediul unui număr mare de baroni, precum și a șase dintre frații noștri ... și cu cinci sute de soldați de-ai noștri. Trei dintre ei au fost salvați. Să știți că toți baronii germani și clerul din Ungaria au primit crucea ca să meargă împotriva tătarilor. Și dacă ei vor fi învinși după voia lui Dumnezeu, nu va avea cine să-i înfrunte pe tătari pînă în țara voastră". (Melville. M. „Istoria ordinului templierilor", 2003, pag.194).

Deci, noi vedem că templierii au plecat spre est, dar după înfrîngerea cnezilor Lev și Andrei și slăbirea statului, rămășițe ale Ordinului Templului s-au refugiat în Munții Carpați. Fiind bătrîni respectabili, ei au început să formeze aici centre spirituale inițiatice. Unul dintre aceste centre era în Bucovina, unde domnea Bogdan. Pe stema lui era capul unui bour, iar acesta era unul dintre principalele simboluri ale templierilor. Druzii care locuiesc astăzi în Palestina poartă amulete cu cap de taur, se crede însă că druzii sînt rămășițe ale Cavalerilor Templieri, care nu au putut pleca în Europa și care s-au asimilat cu populația locală. Există părerea că Baphomet căruia i se închinau templierii în unul dintre dialecte arabe înseamna "vițel". Astfel, putem presupune că Bogdan fiind inițiat de cavalerii templieri în mod conștient a pornit revolta împotriva coroanei maghiare. El a plecat din Bucovina și a pus capăt domniei lui Dragoș.

La întemeierea statului templierii au încifrat codul istoric mistic. Modelul arhetipal al fondării Moldovei ne spune că în confruntarea lui Bogdan și Dragoș este criptat așa-numitul "Mitul indo-european primar". Mitul povestește despre confruntarea dintre Dumnezeul Ceresc-Dragon și Dumnezeul Pămîntului Bourului-Zimbru. Acest mit este întîlnit în toate culturile indo-europene, pînă la India- Bharata, unde este Indra, tot el este la slavi Indrik - dragonul care îl înfruntă pe Bali-Valu. În mitul slav, Perun luptă cu Veles. Simbolul lui Veles este Bourul. Ea corespundea confruntării zeilor olimpici și titanilor. Ea exista în India și Iran și corespundea confruntării dintre asuri și devași. Asurilor i se închinau triburile europene pînă la Islanda și acest panteon era legat cu mitul lui Prometeu, în care este ușor recognoscibil precursorul lui Hristos. Acest bour este criptat pe stema Moldovei. Toate acestea sînt reactualizări ale legendelor indo-europene antice cu privire la cele două principii ale puterii. Corespundea confruntării zeilor și titanilor olimpici.

Este în asuras confruntare India și Iran și devași potrivite. Asuras închinăm triburi europene pînă la Islanda și acest panteon a fost asociat cu mitul lui Prometeu, care este ușor de învățat precursorul lui Hristos. Toate acestea le-au aflat templierii. Dar, în Carpați și Bucovina, în Țara Bourului ei s-au ciocnit cu rămășițe ale tradiției asurilor vechiului Veles, al titanilor. De acolo și proveniența Iașilor. Tot de aici vine și Basarabia, țara asurilor etc. Bogdan era cu siguranță, nu numai că familiarizat cu secretele Ordinului Templului, dar, de asemenea, era inițiatul neamului, inițiere care provenea atît de la misteria lui Veles-Belen-Apollo, precum și de la Gebeleizisul geto-dacic. Nu trebuie să uităm nici de numele ultimului rege al puternicilor daci − Decebal. În acesta este tăinuită, de asemenea, tradiția appolonică. Cei drept templierii fiind în marea lor parte adevărați franci și burgunzi, au purtat cultul lui Dionysos, care nu era numai patronul Franței și era adesea reprezentat ca Bour. În ținuturile Carpatice s-au păstrat rămășițe mitraice de inițiere. Încă de pe timpuri coloniștii romani erau aici mitraici, adică templuri ale Zeului Mitra. În aceste misterii bourul juca, de asemenea, un rol-cheie.

Așadar, Bogdan pleacă de la unguri și îl distruge pe Dragoș. El se răzbună pe Dinastia Angevină pentru distrugerea Ordinului Templului. El săvîrșește o revoluție sacrală și introduce pe stindardele și stemele sale simbolul lui Baphomet, zeul încornorat al vechilor celți și traci, slavi și volohi. În acest fel schimbarea dinastiilor este schimbarea a însăși esenței statului și manifestarea ascunsă de ochii profanului, a misteriei Dumnezeului-Bour, la care aderase în Palestina Ordinul Templului. Notăm încă o circumstanță. Lista lui Larmeniusa ne spune despre Marii Maeștri în exil.

El amintește, de asemenea, despre o anume insulă Mull din Scoția, unde a avut loc întîlnirea templierilor care s-au salvat. Dar, de ce peste cîțiva ani este creat un stat în care rădăcina "moll-mull" devine cheie și formează sisteme? Despre ce fel de secret ne vorbește acest cifru? Ori avem de-a face aici cu un etnonim codat care ascunde mult mai multe informații decît era de așteptat? Este evident că acest etnonim este legat în mod clar cu denumirea insulei Mull și că aceste pămînturi sînt în legătura sacră adîncă. Acestea sînt unele și același denumiri. Acesta este un fir și el este în mîinile acelora care au mers cu numele lui Jacques de Molay la fel ca acei templieri-albine fideli lui Isis a lor, precum au mers cu simbolul capului de Bour, cu simbolul lui Baphomet, care este reprezentat pe stema Principatului Moldovei, creat de Bogdan. Acum, altceva.

Cronica Turoțov (vezi capitolul III al Cronicii, partea a III, cap. XXXVII), care spune următoarele: "În perioada domniei lui Ludovic Bogdan, voievod al Volohilor, Maramorssi, adunîndu-i în taină a plecat în Moldova, aflată sub stăpînirea Ungariei și demult timp golită de vecinătatea cu tătarii. Deși Ludovic trimisese de mai multe ori trupe într-acolo, numărul volohilor s-a mărit într-atît pe acele pămîntri, încît a devenit cnezat aparte". De asemenea, trebuie să menționăm punctul de vedere expus de istoricul polonez al secolului al XV-lea, J. Dlugosz în Istoria fundamentală a Poloniei: "Strămoșii Volohilor, la origini italieni (adică Volski), au găsit în Moldova rusinii, care domneau acolo demult, mai întîi a trebuit să accepte obiceiurile și tradițiile lor, ca apoi să se stabilească prin viclenie printre aceștia; iar apoi înmulțindu-se să-i constrîngă pe vechii locuitori ai Moldovei să plece". (Istoria Poloniei, vol. 9).

În vederea faptului că cercetarea problemelor de etnogeneză și continuitate nu sînt scopul principal al muncii noastre, căci noi analizăm, practice, straturile religios și istorico-conspirologic, noi vom ilumina pe scurt acest moment. Desigur, Karamzin, la fel ca mulți dintre primii istoriografi și istorici, confundă faptele. Astfel, acesta confundă legăturile de rubedenie ale domnitorilor, considerîndu-l pe Bogdan fiu al lui Dragoș. Confundă și multe altele. Nu ne vom baza doar pe datele sale. Cronica Moldo-polonă stabilește în mod clar că Dragoș era omul maghiarilor, descriindu-l diferit pe Bogdan: "Dragoș a venit din Ungaria, din orașul și de pe rîul Maramureș ca vînător al unui zimbru, pe care l-a ucis pe rîul Moldova și tot acolo a și rămas, aducînd pe acele pămînturi să locuiască pe aceiași moldoveni-maghiari, fiind voievod doi ani". Numai după aceasta vine Bogdan. Noi vedem în mod clar că acestea au fost două dinastii cu totul diferite. Una aducînd cu sine oameni dintre cetățenii maghiari, iar cealaltă elibera de ei acest pămînt. Dacă Dragoș a fost un invadator și un acolit al Ungariei, atunci Bogdan e eliberatorul.

Altfel, erau volohii care veniseră cu Bogdan. În armata lui erau și volohi, și slavi, și rusini. Dar lucrul cel mai important e că el a venit pe acest pămînt ca eliberator de unguri și de Dragoș, prin urmare, concluzia: el era legat de populația care locuia aici mai devreme. Căci aici Dragoș găsise cetăți și orașe părăsite. Anume din acest motiv putem presupune că Bogdan a fost fie descendent, fie rudă a acelor dinastii care au domnit aici pînă la Dragoș. De ce? Deoarece principalul mit moldovenesc (PMM) este istoria mistică, care povestește despre luptele pentru putere, dinastiile secrete, ale căror nume, din anumite motive nu trebuiau să fie destăinuite. De fapt, Dragoș a ucis nu un zimbru, acesta era un cod secret, el a ucis reprezentantul unei dinastii, care purta pe haina lui simbolul Bourului și cotropindu-i pămînturile le-a transformat în proprietatea sa. Cine era acest reprezentant al dinastiei? Cine putea în acel timp să poarte pe stemă simbolul Bourului? a Dumnezeului-Bour? Să ne reamintim de Sir Walter Scott și celebrul său roman "Ivanhoe", să ne amintim de cavalerii de origine normandă și de stemele sale. Să ne amintim de bătălia pentru vechiul castel sas: "Sașii strigau: "Sfîntul Gheorghe pentru Anglia veselă", iar normanzii exclamau:"En avant De Bracy Beau-seant! Beau-seant! Front-de-Boeuf a la rescousse!" (Walter Scott, Chișinău, 1992, pa.303). "Înainte De Bracy! Bosean-sean Front-de-Boeuf întru ajutorare", în dependență de comandantul în slujba căruia se aflau". În roman a fost întruchipat contextul de bază al mitului, care ne interesează. Anume în acest roman s-au întîlnit, pe de o parte, anglo-saxonii cu apelul la luptă "Sf. Gheorghe, pentru Anglia!" și "Dragonul Alb", cu cîntecele antice săsești de tipul "Ridicați-vă, copii ai Dragonului!" Iar pe de altă parte: normanzii și francezii. Brian de Boisguillebert, Front-de-Boeuf, De Bracy.

Amintiți-vă de aceste rînduri, cunoscute nouă din copilărie: "Unde este Front-de-Boeuf? – A întrebat De Bracy, care era responsabil de apărarea castelului din partea adversarului. - E adevărat ce se spune că el ar fi fost ucis?","Nu, e viu? răspunse cu o stăpînire de sine de invidiat templierul este încă în viață, dar să fi fost pe umerii săi același cap de bou, care este pictat pe scutul său și chiar dacă ar fi fost pe el armuri în zece straturi de fier, el nu ar fi reușit să reziste în fața acestei securi fatale. Încă cîteva ore și Front-de-Boeuf va pleca în lumea de dincolo la strămoșii lui. Un aliat puternic a pierdut în persoana lui prințul John." (Ivanhoe, pag. 311).

Așadar, în romanul "Ivanhoe", evenimentele au loc în anul 1194, templierul Brian de Boisguillebert, cavaler al Templului Sion, așa cum l-a numit W. Scott și tovarășul său Front-de-Boeuf, care pe blazonul său avea capul Bourului se confruntă cu Richard Inima de Leu, adică cu Cavalerul Negru și cu Robin Hood. Apelul de luptă al acelora din urmă este Dragonul alb! O relicvă a păgînismului din cele mai vechi timpuri. Inamicul lor are capul de bour reprezentat pe scut. Iar atitudinea bună față de el este arătată în cuvintele pline de respect ale lui de De Bracy, cavalerul ioanit, asociat al templierilor și a lui Fron de Befana. Francezul spune clar că, dacă prietenul său ar fi avut capul ca la Bourul de pe stema lui, el ar fi fost mai puternic. Atitudinea este evidentă. Este reflectat pe deplin mitul de bază, care ne interesează pe noi. Dar de ce anume pămîntul nostru i-a primit pe templieri cu tradiția lor neclară pentru lumea altora. Deoarece aici s-a păstrat o tradiție apolinică originară din vechime. Ea a existat de milenii pe pămîntul nostrum, ascunsă adînc. Încă din timpurile străvechii Beestonii (Țara Bourilor), precum numeau grecii Tracia. Încă din cele mai vechi timpuri au ajuns pînă la noi miturile despre Gebeleyzese și Zalmoxis.

Să lămurim situația. Gebeleizis este desigur și Geb, analog al zeului egiptean al Pămîntului, și Beleyzis analog al lui Belos. Cine este el? Baron D. Schöppingen scria în acest sens: "Cu Baal este complet înrudit numele lui Belos, care în limbile orientale înseamnă Domni. Volmer spune că babilonienii numeau astfel soarele. Astfel, Volmer menționează trei figuri istorice, care poartă numele Belos care e posibil să fie, de fapt, una și aceeași persoană. Primul este regele babilonian Belos care a introdus agricultura în împărăția sa, a uscat mlaștini, a construit canale, a populat toate pămînturile sale și le-a făcut fertile; el i-a oferit, de asemenea, poporului său un calendar și a depozitat în Turnul Babel observațiile sale astronomice, tăiate pe placi de lut.

După moarte el, la fel, ca zeul egiptean Osiris, a fost zeificat de către popor, iată de ce cu timpul s-a și amestecat cu conceptul general al lui Baal, dacă acest zeu nu de la el a provenit. Al doilea - Belos, iar în mitul grecesc – fiul lui Pausanius și Libia și tatăl nefericitului Danae, fiind cunoscut sub numele egiptean Belosa ... El a plecat cu colonia în Asia Mică, unde a fondat celebrul regat Babilonian; ... el nu este nimeni altul, decît primul rege al Babilonului. Pe cel de-al treilea Belos îl întîlnim la Virgiliu, în numele tatălui Didonei, Anei și lui Pygmalion, regele Tirului.

Baal este oracolul principal al celebrului oraș Tir și ar putea fi ușor considerat sursă a unui soi de ghicit divin special, sfinte care la greci este numit Belomanteia, care, la rîndul său, ne amintește de profetesele germane Veleda și Val; pe de altă parte, Vaal ca zeu al cerului este reflectat și în numele scandinave ale locuințelor cerești Valaskiaf și Valhalla ... În semnificația lui Dumnezeu curat al Soarelui se reflectă în Waal, în celticul Apollonus - Belenus, Belinus sau Belis, la care, probabil, de asemenea, poate fi adăugată zeița Belizana a galilor antici. (D. O. Shepping. Or. Ekaterinburg, 2007, pag.100) D. Schöppingen a rezumat perfect cunoștințele referitoare la această problemă în mitologia acelui timp. El a subliniat faptul că inițial e teonimul Belis, iar acest teonim este similar cu rădăcina numelui Gebeleizis. Similar și cu teonimul Zbelsurdos.

Reieșind din cele expuse mai sus noi susținem, că anume aceste rămășițe ale Ordinului Templului au format continuitatea tradiției moldovenești a cavaleriei și nobilimii moldovenești. Așadar, am urmărit existența continuității tradiției vechi appolonice în regiunea noastră, anume a misteriilor străvechi, păstrate în locuri secrete în Carpați și Codri le-au permis acest lucru. Anume aceste misterii și centre inițiatice, le-au permis să se stabilească pe pămînturile noastre rămășițelor de templieri. În legătură cu aceasta vom afirma că anume aceste rămășițe ale Ordinului Templului au format baza cavalerismul și nobilimii moldovenești. Bogdan Întemeietorul a fost unul dintre acei care au purtat în sine inițierea în cauză și a eliberat pămînturile Moldovei de unguri. El prin voința și puterea lui, a restabilit vechea tradiție a doctrinei apolinice încifrate în stema moldovenească și pe drapel etc. și așa-numitul "Mit moldovenesc de bază" despre lupta lui Bogdan (zimbrul-Bour) și Dragoș (dragon). Astfel, tradiția veche de secole a cîștigat pentru multe veacuri propria casă, a cărei nume e Moldova, purtînd prin timpuri vechile mistere ale Titanilor și ale lui Apollo. Creînd pe pămîntul Moldovei peștera inițiatică, ascunsă de ochii lumii, o țară purtătoare de secrete medievale îndepărtate, o peșteră, în care, conform tradiției mitraice va pogorî în lume Dumnezeul Alb. Totemul său a fost întotdeauna Bourul Alb, bastionul căruia e orașul Akbașev – Chișinău, orașul Capului Alb, Reșa-Hivra, capul care este simbol al celei mai înalte zefire în tradiția cabalistică, cap reprezentat pe stema Moldovei, fondată de marele domnitor Bogdan I. Acesta însă este subiect pentru un alt studiu serios.

Veaceslav Matveev