Dintr-atâta, ce iarăș greșiră. Că nu vrură să stea cu credință,

Din ciudesele lui să să sâmță. Zâlele ș-trecură fără treabă,

Și aii să dusără cu grabă. Cându-i ucidea să-i concenească,

Căuta pre Dumnezău să-l găsască. Și s-întorcea mânecând spre Domnul,

Cătră rugă, părăsându-ș somnul, Țâind minte că Domnul le-agiută,

De le tinde mila sa cea multă. Și numai din gură l-îndrăgiră,

Și cu limbile sale-i mințâră. Inema de dâns le sta departe,

Și-n tocmală-i n-avea dereptate. Ce Domnul li-i cu ieftinătate,

De le șterge din toate păcate, Stâmpărând urgia să nu-i arză

Și mânia oprind să nu-i piarză, Văzând Domnul că-s carne și sânge,

Și ca de vânt cu lesne s-or stânge. Cât l-au mâniatu-l în pustie

Și l-au îngânat prin apă vie! Întorcând și ispitind pre Domnul,

Și cutezând lui Dumnezău omul, A-l mânia ș-a nu țânea minte

De zî ce i-au scosu-i de mainte Cu mâna sa de la greutate,

Scoțându-i și țâindu-le parte. Ca și în Eghipet cu ciudese

Și cu minuni Domnul ce dedese,

În eghipteni făcând arătare Și-n Taneos, în câmpul cel mare. Apele sta cu sânge-nchegate, Și fântânele toate-ncruntate. Le-au prăvălit izvoarăle-n sânge, Să n-aib-a bea-n sete ce-i va strânge. Muște cânești le-au trimis să-i pișce, Și-ntr-așternut broaște să le mișce. Cu gândacii i-au sterpit de poame, Cu lăcusta i-au băgat în foame, Și cu smida le-au făcut scumpete, Și viile le-au întors în sete. Murii le-au bătutu-le cu brumă, Și de dobitoc n-au rămas urmă, Că le-au ucis grindina și focul, De le-au pierit averea cu totul. Slobozând asupră-le urgie, Cu îngeri cumpliț și cu mânie, De ș-au făcut mâniii cărare

Ș-au slobozât într-înșii pierzare,

De le era-n tot ceas moartea-n hoarbă

Cu dobitoc cu totul să-i soarbă.

De n-au scăpat frunte de prăsâlă, Ce le-au pierdut feții fără milă, Din Eghipet de prin toată țara, De le-au mărs preste lume ocara De țara lui Hàmos, să să sâmță, Când i-au curățâtu-i de sămânță. Și ș-au pornit oamenii ca turma Spre pustie, de i-au luat urma. Și le-au fost povață cu nedejde,

De n-au purtat frică de primejde. Și pizmașii s-au necat în mare, Ce-au mărs după dânș cu război tare.

Și i-au băgat în măgura svântă,

De direapta lui agonisită.

Și le-au gonit păgânii din față,

Să petreacă-n țară fără greață. Ce le-au împărțât Domnul pre soarte, De-au așezat neamurile toate, Împărțându-ș orașe și sate Cu hotară largi și desfătate. Și nu să lăsară de ispită De-a cercarea hirea lui cea svântă. Și tocmala Domnului lăsară Și din giurământ să lepădară, Ca părinții lor de rătăciră Și ca arcul cel strâmb să suciră, Mâniind pre Domnul cu movile, Cu idóli ciopliț cu dălț, cu pile. Și văzându-i Domnul ce lucrează, I-au urnit din ochi, să nu-i mai vază, Pre Izráil cu toată sămânța, Căce ș-au defăimatu-ș credința. Și ș-au părăsâtu-ș Domnul cortul Din Silóm, de l-au urnit cu totul, Sălașul său ce da-n lume rază Și l-au strânsu-l Domnul, ca să-i piarză. Și le-au dat tăria lor în pradă, De ș-au făcut limbile-ntr-înș nadă. Că i-au dat pizmașilor pre mână, De căzură-n sabie streină. Și stătu de Domnul părăsâtă Ocina lui, căce-i fu urâtă. Tinerii lor au pierit de-arsură, Și góvile nejelite fură. Preuțâi de sabie pieriră, Și văduvile lor nu-i jeliră. S-au uitat într-înșii și prohodul, Văzându-să-n jele cu tot rodul. Și Domnului i să fece milă,

Văzând că le fac pizmașii sâlă.

Și ca din somn sări Domnul rumăn,

Ca de vin ce-i aburit și șumăn,

Și dede-n pizmaș cu război iute, De le cădea buci de pre șezute. Și să pomenește de ocară Ce le-au trimis Domnul preste țară. Și-ș fece căutare pre sălașe, Să le vază ce-s de drăgălașe, Să-ș aleagă-ntr-înse lăcuință, Să-i slujască toate cu credință. Și la Iosif1 nu vru să-ș aleagă. Nice la Efrem odihnă largă. Ce ș-au ales mai drag la Iiuda Să-ș Dumnezău încuscreze ruda. Și ș-au ales muntele Sionul Să petreacă-n lume cu noi Domnul. Și ș-au zidit într-îns svânta casă, De scripește cu lucoare deasă, Ca un corn de inorog dând rază, De li-i drag tuturor să o vază. Că stă bine și dă cuviință,

1 Pronunțat Io-sif.

’Ntemeiată în veci cu credință. Ș-au ales pre David a sa slugă, După turmă să nu stea să mulgă, Nice să-mble după fătătoare, ’N zî de lucru și de sărbătoare. Și l-au pusu-l pre Iacov să pască Și preste Izráil să crăiască. Și-i păscu cu inemă curată Și cu-nțălepciune strecurată, Purtându-i ca oile-n pășune, Pre-nvățături și năravuri bune.

PSALMUL 78

Doamne svinte, păgânii veniră* În țara ta de o răsâpiră Și svânta ta casă o spurcară, Ce da cuviință preste țară, Și feceră Ierusalimul1 Ca o cramă când i să ia vinul. Trupurile zac pre gios căzute A slugilor tale ce-s crezute, Și carnea lor o mănâncă hiara Și pasările din toată țara. Sângele le stă vărsat ca apa, Și nu-i nime să margă cu sapa Să le-astroace, și să le îngroape N-au cu milă nime de pre-aproape,

5 perechi.

1 Pronunțat I-e-.

Ce zac prin oraș și dinafară, De súntem vecinilor ocară. Și toț megieșii ni să strâmbă Și ne-ngână, văzându-ne-n scârbă. Dară pănă când, Dumnezău svinte, Ț-vei porni mânia cea fierbinte, Cu urgia cea nestâmpărată, Ce-i ca focul preste noi vărsată? Mută-ț, Doamne, pre păgâni mânia Și preste dânș îț varsă urgia, Carii nu vor de tine să știe, De numele cel svânt în vecie. Și preste crăii să-ț lățăști ura, Ce n-or să-ț asculte-nvățătura. Că mâncară pre Iacov cu totul Și l-au pustiit preste tot locul. Și nu pomeni, Dumnezău svinte, De-a noastre greșele de mainte, Ce de sârg să ne vii cu blândețe Să ne-ntâmpini, și cu ieftinețe. La a noastră grea mișelătate Să ne-agiutorești cu bunătate, Că tu ne ești Domn de mântuință, Și te rugăm, Doamne, cu credință, Pentru slava svântului tău nume, Să ne trimiț izbăvință-n lume. Și ne de greșele curățește Cu numele tău ce să slăvește, Să nu ne păgânii pâșcăiască : „Unde-i Domnul să vă folosască?“ Ce să prinză și păgânii limbă Că tu, Doamne, nu ne ești cu scârbă.

Și le vei da pizmașilor plată,

Între ochii noștri,-n zî curată, Pentru sângele svânt ce vărsară