De-a nu fi ca mici pâraie, ci ca Dunărea cea lată?

Unde-i acea Vidră care zi şi noapte mă-nvăţa

Că pân' şi iubirea ţării e pofta de-a se nălţa?

Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte,

Ca o sămânţă măruntă, îmi cădeau adânc în minte,

Şi din tainicele brazde ale sufletului meu,

Prinzând rădăcini cu-ncetul, dezvălindu-se mereu,

Ieşir-acuma deodată, pline de suc şi de viaţă,

Râzând de viscoli, ca bradul încins cu sute de braţă?

Unde-i Vidra?... Denainte-mi stă un chip tremurător,

Ce de spaimă crede-n umbre şi plânge de spaima lor...

Aşa? Tu, ce-ai fost în stare, cu-mbrânciri necontenite,

Pân' la marginea măririi să m-aduci pe nesimţite,

Tocmai astăzi, când ajungem la doritul nostru mal

Te-ngrozeşte faţa mării ce ridică val pe val?...

Află dară că degeaba unda muge, vântul geme;

Răzvan, împins pân-aice, de furtuni nu se mai teme,

Şi călcând cu disperare peste undă, peste vânt,

Va şti să meargă-nainte: sau la tron, ori la mormânt!...

(Intră Răzaşul, Vulpoi, Tănase şi mai mulţi căpitani.)

VIDRA

Mă duc să mă-nchin, Răzvane... Numai în zile de goană

Omul uită necredinţa şi-nţelege o icoană!...

(Iese.)

CĂPITANII

Să trăieşti!

RĂZVAN

Nu-i timp de vorbe!... Pe când viteazul Mihai

Scaldă Ţara Muntenească de la Giurgiu pân' la plai,

În sângele de năpârcă al urdiilor păgâne;

Pe când Jigmon ungureanul, la hotarele române,

Păscut cu noi împreună de şarpele veninos,

Îşi pune pieptul în luptă pentru crucea lui Hristos;

Pe când neamţul, frâncul, papa, ţările creştine toate

S-au unit ca să doboare spurcata păgânătate,

Numai leşii cei zburdalnici sunt cu turcul înţeleşi,

Iar domnul Aron al vostru s-a tocmit argat la leşi!

Sunteţi români, şi românii n-au suferit niciodată

Pe fruntea domnilor ţării măcar o singură pată!