El ştia ce pot românii!

7. Ioan-vodă studiase arta militară la poloni, la tătari, la germani, la turci; şi imensa-i inteligenţă, apropiindu-şi în sinteză toate rezultatele progresului epocii, merse şi mai departe.

Astfel, noi vedem cu admiraţiune că principiile sale ostăşeşti, elaborate prin propriul său geniu, diferesc, în mare parte, de ale tuturor domnilor români de mai nainte; diferesc, în mai multe privinţe, chiar de starea lucrurilor de atunci la popoarele cele mai civilizate; şi se înrudesc de minune cu perceptele ştiinţei de astăzi.

Ne va fi permis a da aci din capul locului două exemple mai generale.

Pe când în Franţa artileria era încă atât de puţin apreţuită, încât abia peste treizeci de ani mai în urmă Enric IV izbuti a avea în arsenalul de la Paris 100 guri de foc, ei bine! Ioan-vodă, în scurta-i domnie de doi ani, îşi înzestră armata cu un număr îndoit mai mare.

Pe când în toată Europa nu era încă destul de simţită predomnitoarea importanţă a infanteriei în comparaţiune cu cavaleria deşi celebrul Machiavelli se silise de demult a dezamăgi această rătăcire ei bine! Ioan-vodă ajunge deja la concluziunea cum că oastea călăreaţă trebui să formeze numai o mică parte din cifra totală a armatei.

Artileria şi infanteria ca temelie, cavaleria ca accesoriu aşa credea eroul nostru; cavaleria ca temelie, artileria şi infanteria ca accesoriu aşa crezuseră Ştefan cel Mare, Ţepeş, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul; ba aşa credeau pe la 1574 mai toţi generalii italieni, francezi şi germani.

Puteţi judeca cine era Ioan-vodă.

8. Armata moldovenească se împărţea din timpii cei mai vechi în arcaşi, sau infanterie, şi călăraşi, sau cavalerie.

Unii şi alţii deveniră celebri. Arcul moldovenesc era de dimensiuni mari; dar ostaşul îl mânuia cu atâta artă, încât "întrecea vântul prin răpeziciunea zborului şi covârşea zăpada prin mulţimea descărcăturilor", după expresiunea unei balade germane din evul mediu.

Numai doară renumiţii arcaşi englezi ar fi putut intra în rivalitate cu arcaşul moldovean.

Astăzi, când puşca înlocui cu totul întrebuinţarea arcelor, s-a calculat că, în fiecare bătălie, se pierde în deşert aproape 1 500 de gloanţe sau 80 oca de plumb până a ucide sau răni un singur duşman; oare un bun arcaş de mai nainte nu întrecea prin rezultate pe un puşcaş modern?

Turcii şi tătarii păstrară uzul arcelor mai până mai dăunăzi: săgeţile lor făceau şirurilor creştine neşte pierderi cel puţin egale cu efectul puştelor.

Arcul costa mai nemica: încît nu era poate nici un moldovean care să nu fi avut această armă şi să nu se fi exercitat din ea aşa zicând din leagăn.

Puşca posedă oare un asemenea avantagiu? Toate aceste supreme raţiuni erau cauza că arcul prea cu anevoie s-a putut dezrădăcina din oastea moldovenească, şi nici până la 1700 nu-l alungase încă muschetul sau arcabuza.

Ş-apoi, curios lucru: epoca gloriei noastre militare fu tocmai epoca arcăşiei!

Pe lângă arce, infanteria moldovenească mai avea ciomegi, cari, ca armă curat naţională, merită un cuvânt aparte.

Ele se numeau "ghioage" şi "fuşturi". Erau subţiri în mănuchi, groase şi ghintuite cu cuie la capătul opus.

Ciomagul era în privinţa arcului ceea ce baioneta este în privinţa puştii: teribilul său aspect, într-un atac de pedestrime, arunca spaimă, demoralizând curagiul duşmanilor.

Cu această armă ţăranul era deprins de mic şi o fabrica el singur: două mari avantaje.

În fine, unele părţi din infanterie erau înarmate cu coase, cu cari secerau când picioarele cailor inamici, când pe prizonieri: de acolo se născu expresiunea "a snopi pre vrăjmaşi".

Erau neşte snopi glorioşi pentru ţara noastră!

Caveleria moldovenească se compunea din toţi proprietraii teritoriali, mari şi mici, numindu-se oaste nemeşească.

Caii, străpunşi la nări pentru înlesnirea răsuflării, se deosebeau nu prin mărime sau frumseţe, ci prin repeziciune şi neoboseală.

Unde este astăzi acea mândră rasă, care aţâţa odată admiraţiunea străinilor şi era oprită cu totul de a se exporta afară din hotarele Moldovei?

Unde este? unde, ah! unde sunt multe lucruri! Cavaleria nu costa statului nici un ban: era un serviciu feudal.

9. Din legea marţială a vechilor moldoveni cunoaştem un singur articol:

"Fugarul carele va lăsa câmpul bătăliei să fie pedepsit cu o moarte mai cumplită decât aceea ce i s-ar fi putut întâmpla în luptă din partea vrăjmaşului."

10. Vom aduce o serie de mărturii despre proverbiala bravură a moldovenilor în secolul XVI.

Cităm numai o mică parte din câte lesne s-ar putea cita.

1. Graziani:

"Ei se bat cu o aşa îndrăzneală, cu un aşa dispreţ pentru duşman, cu o aşa încredere în sine, încât adesea cu o

mână de oameni înfrânseră mari armate ale vecinilor"...

1. Vigen re:

"E un popor totdauna foarte ciudat, capriţios, ţâfnos; dar atât de dur şi războinic, încât nu o dată a dat învăţăture

acelora ce nu-l lăsau în pace"...

1. Reichersdorf:

"Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager, după propria sa manieră, în arta militară"...

1. Ruggieri:

"Sunt oameni foarte vitejji, dar nu prea au arme, întrebuinţând în ofensivă mai ales arce"...

1. Veranzio:

"Moldovenii întrec pe munteni în bravură: dar muntenii întrec pe moldoveni în ospitalitate"...

1. Bielski:

"Ostaşii moldoveni sunt viteji şi meşteri de a mânui suliţa şi a se apăra cu scutul, deşi sunt neşte ţărani proştil

uaţi de la plug"...