Domnii precedenţi, Despota şi Lăpuşneanul, făcură bani naţionali de argint, ei nu se gândiră la nevoile ţăranilor.

Ioan-vodă pricepu pe dată toate avantajele monetei de aramă, a cării fabricaţiune, costând puţin statului, aducea totodată foloase prin îmbogăţirea ţăranilor vrea să zică a fiscului.

Gologanii naţionali începură, în fine, a circula prin toate unghiurile Moldovei.

Pe lângă altele, ei familiarizau ţara cu icoana frumoasei figure a principelui, în giurul căriia se citea patrioticul titlu: "Părintele Moldovei".

E de observat că ei fură la noi nu numai cei dentâi bani de aramă, ci încă cei dentâi cu o inscripţiune românească, nu latinească, ca pe ai lui Despota şi ai Lăpuşneanului, nici slavonească, ca pe cei anteriori.

Boierii şi călugării vorbeau latineşte şi slavoneşte; ţăranul româneşte.

18. Puternicul patronagiu, acordat poporului de jos contra claselor de sus, avea în ideea lui Ioan-vodă, precum lesne ne-am putut convinge, mai cu deosebire o ţintă financiară.

El făcu acum în privinţa ţăranilor întocmai ceea ce regii occidentali făcuseră mai nainte în privinţa comunelor municipale, eliberându-le din jugul seniorilor feudali: imensele abuzuri neregulate ale aristocraţilor izolaţi se prefăcură într-un venit periodic al fiscului, mai moderat individualmente şi colosal în totalitate; cursul apei fu schimbat şi canalizat în profitul tronului, astfel încât pâraiele cele împrăştiate, numeroase şi umflate, se reduseră deodată la proporţiunile unui singur fluviu de aur.

Aşadar, e vederat că, îmbunătăţind soarta ţăranilor, Ioan-vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoştinţă morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitate şi sinceritate în plata dărilor fiscale, cari formau acum o mică parte din câte le storceau obicinuit boierii şi călugării.

Lipsa sau abundanţa financiară a unui stat, în cele mai multe cazuri, nu depind de sărăcia sau avuţia ţării, ci numai şi numai de modul percepţiunii impozitelor; încât un popor sărac poate să aibe un fisc abundant din cazua unei percepţiuni energice şi bine organizate, pe când, din contra, un popor avut poate să aibe un fisc lipsit din cauza unei percepţiuni moleşite şi rău organizate.

Ion-vodă reuşi de a face ca banii să curgă, aşa zicând, de la sine, în visteria domnească, fără concursul unei miriade de agenţi salariaţi, fără directorate statistice, fără comptabiliate franceză, fără inspectori financiari: el se mulţumi a aplica în toată rigoarea teribila lege penală contra neplatei dărilor.

Mai bine legi puţine, dar bine executate! Iată tabloul ce-l dă un biograf contimpuran al lui Ioanvodă:

"Dacă cineva vindea fără ştirea domnească un strugur din vie, sau orişicare lucru supus censului, pe unul ca acela Ioan-vodă, înfigându-i o verigă prin nările nasului, cu mânile legate la spate, îl da calăilor, ca să-l biciuiască pe pieţe publice, şi apoi cadavrul lăsă zăcând fără înmormântare, hrană câinilor!"

Astăzi legile noastre pedepsesc cu temniţa pe debitorul unui particular, de cele mai multe ori ale unui grec sau ovreu, căci românii nu prea au bani de dat cu împrumut... debitorul statului rămâne nepedepsit.

Prefer sistemul lui Ioan-vodă.

19. Istoricii incriminează cruzimea eroului nostru. Sunt nedrepţi. Iată ce zise peste doi secoli şi jumătate Napoleon cel Mare, când istoricii îl incriminau şi pe el de cruzime:

"Am ţinut totdauna cu majoritatea poporului; la ce, oare, mi-ar fi putut servi crima?"

O logică sublimă!

Ioan-vodă ţinuse şi el totdauna cu majoritatea poporului. Majoritatea poporului îl iubea, ca nici pe unul din câţi l-au proces şi i-au succes pe tronul Moldovei.

Înşişi istoricii cei încriminatori recunosc, toţi într-o voce, suprema popolaritate a lui Ioan-vodă.

Deci unde e crima? Nu e crud acel principe care, cu preţul câtorva capete aristocratice şi cu neîmblânzita păzire a legii, îşi cumpără idolatra iubire a ţării întregi.

20. Miraculosul rezultat al administraţiunii lui Ioanvodă se poate exprima prin puţine cuvinte.

În 1572, la intrarea-i în domnie, toate calamităţile erau grămădite asupra Moldovei.

O teribilă ciumă zeciuia prin sate şi prin oraşe! Un comet speria imaginaţiunea poporului! O furioasă inundaţie devasta câmpiele. Visteria era secată prin nebuniele lui Bogdan-vodă, care se plimba cu trăsuri acoperite cu argint şi aur.

Turcii şi tătarii, veniţi în ajutorul lui Ioan-vodă, nu se putură reţine, fireşte, de a nu comite jafuri, violinţe, omoruri.

În fine, era un potop de rele! În curs de doi ani, principele nostru realiză visul domnilor celor mai mari; finanţele erau în floare şi contribuabilii mulţumiţi.

21. Cronicarul Urechea servise în tinereţele sale, ca uricar sau scribă, la curtea lui Ioan-vodă; dar era aristocrat din una din familiele cele mai ilustre ale Moldovei, înrudit cu ceilalţi boieri, devotat călugărismului şi, prin urmare, duşman sistematic al stăpânului său.

Ei bine! cu toată ura-i personală, ce respiră mai în toate rândurile povestirii sale, încât nu se teme de a râde până şi de moartea viteazului, ei bine, cu toate astea, însuşi cronicarul Urechea se simte forţat a caracteriza pe Ioan-vodă în următorul mod: "Era la minte ascuţit, la cuvânt gata, şi se vedea a fi nu numai de domnia acestei ţări, ci şi altor ţări să fie cap şi mai mare".

Atari cuvinte din gura unui inamic!

22. Nu mai puţin dibace fu politica exterioară a lui Ioan-vodă; deşi, din nenorocire, noi nu cunoaştem din ea, până acum, decât numai o singură cestiune, în care diplomaţia cea machiavelică a unui mic principe român era cât p-aci să arunce într-un grozav labirint de complicaţiuni trei din statele cele mai ponderoase ale Europei: Turcia, Franţa şi Polonia.

23. Curând după intrarea lui Ioan-vodă în Moldova murise bătrânul rege polon Sigismund-August.

El fu ultimul din dinastia iagelonă şi, tronul rămânând vacant, mai mulţi principi străini se grăbiră a se prezinta ca pretendenţi la coroană, între cari şi Enric de Valois, fratele regelui francez Carol IX.

Poarta otomană sprijinea această candidatură. În Polonia o susţinea, mai cu deosebire, famosul Laski, care ajutase odată lui Despota, dar acum se dumeri de a se face mai bine domn el singur decât să facă pe alţii, şi cerea coroana Moldovei de la influinţa franceză în Constantinopole, ca răsplată a servicielor sale în cesiunea lui Enric de Valois.

Franţa începu a neguţa în taină destituirea lui Ioanvodă.

Astfel politica moldoveană se afla pusă în luptă cu acea franceză.

Să urmărim peripeţiele intrigii.

24. Îndată după moartea lui Sigismund-August, Ioanvodă expedi în acelaşi moment doi ambasadori: unul la Constantinopole, cătră vizirul Mehmed-Socoli; altul la Cracovia, cătră Camera polonă.

Ambasadorul trimis în Turcia solicită un ajutor de tătari, în fruntea cărora Ioan-vodă promitea, cu mândrie, că lesne va cuceri toată Polonia, slăbită prin anarchie.

Domnul ştia prea bine că sultanul, legat prin amicie cu Franţa, nu-i va încuviinţa cererea.