...Aber der Krieg laesst die Kraft erscheinen. Alles erhebt er zum Ungemeinen!

...Dar războiul face să apară forţa, înalţă toate până la sublim!

Schiller, Die Braut von Messina.

1. Înfricoşată era poziţiunea Moldovei. În Ţara Românească şi în Transilvania stăpâneau doi vasali orbi şi muţi ai Turciei.

În Polonia se încoronase Enric de Valois. Germania era departe; muscalii şi mai departe... Niciodată istoria nu ne arată un popor mai mic şi mai izolat, chemând fără sfială la o luptă de moarte pe un duşman mai puternic!

2. Ştiţi cine erau turcii în 1574? Iată ce zice famosul Robertson: "O lungă succesiune de principi ageri dede o aşa vigoare şi tărie guvernului otoman, încât el ajunse în secolul XVI la putincioasa culme a dezvoltării sale; pe când statele cele mari ale creştinătăţii erau încă departe de a se urca în sfera lor la o treaptă analoagă.

Tot atunci oastea turcă se bucura de toate avantajele câte se nasc din superioritatea disciplinei militare.

La întronarea lui Suleiman, corpul ienicerilor era deja vechi de un secol şi jumătate; şi păşea, fără contenire, tot nainte pe calea disciplinării.

Ceilalţi soldaţi, recrutaţi de prin provinciile imperiului, fură ţinuţi neîncetat sub arme în diferite războaie ale sultanilor, aproape fără nici un interval de pace.

Contra unor armate astfel organizate şi exercitate, forţele statelor creştine ieşeau la luptă cu un mare dezavantagiu.

Autorii cei mai inteligenţi şi cei mai nepărtinitori din secolul XVI recunosc şi deplâng inferioritatea militară a creştinilor faţă cu turcii"... cătră Curtea pariziană:

"Niciodată n-aş fi crezut că turcii sunt atât de groaznici, să nu-i fi văzut cu ochii"...

După calcul unui matematic de atunci, venitul anual al sultanuli se compunea din şesezeci butoaie mari cu aur...

Iată pe ce fel de duşman cuteză a-l înfrunta domnul Moldovei deşi-l cunoscuse de aproape!

3. Primind insolentul răspuns ce i-l adusese bietul ceauş, revenit cu ruşine, sultanul Selim destitui pe Ioan-vodă şi numi domn în locu-i pe Petru, poreclit cel Şchiop, fratele domnului muntenesc şi care, după mumă, descindea din sângele vechilor domni moldoveni.

Acesta era un june crescut între greci, amic al boierismului: prin urmare, urât poporului.

El promisese Turciei un tribut îndoit. Pe dată Poarta otomană expedi ordini la sangiacul de Nicopole, la munteni şi la transilvani de a intra cu oştile lor în Moldova.

Sultanul trimisese şi la Enric de Valois, dar moldovenii surprinseră pe ceauş, căci altfel cine ştie dacă turcofilul rege al Poloniei nu s-ar fi grăbit a lua parte la vânatul leului român.

Fost-a cineva să ajute lui Ioan-vodă contra acestei formidabile coaliţiuni?

Ţăranii mldoveni şi... o mână de cozaci!

4. Peste Nistru, la marginea Poloniei cu ţara Tătărească, se formase cu vro cincizeci de ani mai nainte o mică republică de oameni disperaţi, a căror deviză era nimicirea duşmanilor creştinităţii.

Acea cavalerească republică se contopise din trei popoare învecinate: români, poloni şi moscoviţi, cari uitau aci urele lor naţionale pentru a nu mai urî cu toţii decât numai pre mahometani.

Ei vorbeau în o limbă amestecată, pe care lesne o învăţau câteşitrele naţiunile.

În toţi anii sau, mai bine, pentru fiecare expediţiune militară, ei îşi alegeau prin sufragiu universal câte un cap numit "hatman".

Reşedinţa lor era la gurile Niprului, unde ei îşi închipuiră o mică flotilă de luntri sau "seice", cu cari devastau, fără frică, ţărmii Crâmului şi ai Turciei.

Erau călăreţi, pedestri, marinari, de toate pe rând, după cum le venea mai la socoteală: călăreţi pe câmpie, pedestri în munţi, marinari pe apă.

Cetele lor se compuneau din câte o sută de oameni comandaţi de centurioni sau "sotnici".

Strategia lor era mai mult tătărească, tactica mai mult polonă.

Viaţa lor se petrecea într-un neîncetat vagabundagiu la pânda vrăjmaşului; armele erau arc, sabie, suliţă, dar mai ales puşca, din care nu ştiau a da greş.

Toţi erau băieţi fără femei şi fără copii, reînnoindu-se mereu prin voinici, prin criminali, prin aventurieri, cari se adăposteau aci din toate părţile.

Astfel, ei deveniră groaznici sub numele de cozaci, adecă oameni uşori ca o căprioară.

5. Pe aceşti nelegiuiţi outlaws îi chemă Ioan-vodă, cu leafă mare, la luptă contra sultanului Selim.

Douăsprezeci centurii de bravi veniră la chemare. Era pe la mijlocul lui martie; primăvara română începea a-şi dezboboci frumseţile; Ioan-vodă se afla în corturi la marginea Iaşului, pe întinsa câmpie de la Copou.

El făcu cozacilor o primire strălucită: le ieşi întru întâmpinare, încungiurat de floarea boierimii, cu împuşcăturile tunurilor şi zgomotoasa armonie de trâmbiţe, tobe, fluiere, tâmpene...

Urmă un prânz, după care toţi cozacii căpătară generoase daruri de aur şi de argint.

Şase buţi cu vin fură desfundate pentru scumpii oaspeţi, cari le deşertară cu veselie în sănătatea lui Ioan-vodă.

"Nu sunteţi decât o mie două sute le zise principele dar fiecare sută face cât o mie!"

6. Cu toată puţinătatea mijloacelor sale, deciziunea lui Ioan-vodă de a sfărma robia otomană era bazată nu pe temeritate, ci pe cea mai profundă convicţiune că va putea reuşi:

El ştia ce poate el însuşi!