Vuietul devenea tot mai clar şi mai apropiat, până ce se concentra în fine în mijlocul poienii la câţiva paşi de moviliţa cea artificială a lui Mihu. Acum se distingeau foarte bine voci bărbăteşti şi femeieşti vorbind şi strigând, voci copilăreşti plângând şi răcnind, şi o dulce voce, ce s-ar putea numi angelică, care cânta în triluri de privighetoare:

Gader vela?
Gader stela?
Ab, miro ciabo sta!
I tarni romni djata, manghel,
I puri romni balo pop priestervela,
I tarni romni har i rosa,
I puri romni har i djambo;
I tarni romni velii tarno rom,
I puri romni veli puro rom...

(De unde vin ei? de unde sare el? Hai, fiule, săi! Nevasta merge şi cerşeşte. Baba se înclină pe vatră, nevasta este ca un trandafir, baba este ca o broască ţestoasă, nevasta se ia cu un june, baba cu un moşneag.)

În adevăr, fiinţează o limbă în care cuvântul „bene“ are această însemnare. Mihu în zadar asculta cu amândouă urechile toate sonu şi tonurile ce răsunau la auzul său; el nu înţelese nici o singură silabă şi rămase încredinţat că fiinţele ce vorbesc în sânul Moldovei o limbă atât de nemoldovenească nu pot fi decât duhuri necurate, întrunite pentru a benchetui in mijlocul codrului.

Înspăimântat pănă la măduva oaselor, copilul se apucă a recita în minte cu o neobicinuită fervoare rugăciunea Domnului, fără însă a face cruci, de teamă ca freamătul vreascurilor, sub care se refugiase, să nu atragă atenţiunea cumpliţilor draci.

Concertul creştea din ce în ce mai mult, dar nimeni nu se atingea de grămăjoara lui Mihu. Această neperspicacitate a lui

Ucigă-l Toaca, care nu ştia să se dumerească că la coastele lui se doseşte un biet suflet de om, dete copilului o opiniune foarte rea despre înţelepciunea atribuită Satanei şi, revenind din spaimă, el începu a cugeta: „Mai ştii“ poate ei n-au băgat de seamă nici pâinile şi apa ce le lăsai pe iarbă!“

În acest moment Mihu simţi, cu fiori o mână răscolind crengile dasupra lui şi răpind o parte din ele. Moviliţa fu rărită astfel prin această pradă, încât prin crăpături el putu zări un foc aprins în mijlocul poienii, o făptură neagră aruncând în acel foc braţul de vreascuri luat din locaşul eroului, nostru, iar o mulţime de fiinţe tot atât de negre, mari, mici şi mijlocii, dar toate foarte uscate, şezând, stând în picioare, jucând şi săltând împregiurul focului.

Răpitorul crengelor se întorcea acum pentru a mai lua un al doilea braţ. Situaţiunea lui Mihu era extremă. El făcu o cruce şi sări din moviliţă pentru a fugi... dar ce minune! Văzând apariţiunea acestui omuşor cu dolmanaş roşu, toţi acei de cari el voia să fugă sloboziră un singur răcnet: „Bene! Bene!“ şi o rupseră la fugă, întrecându-se în iuţeală la dreapta şi la stânga, în sus şi în jos.

Şi cunosc şi nu-şi recunosc pe tată. Istoria constată că limba ţiganilor este un dialect indian.

În secolii VIII şi IX deja, sub numele de ţigani sau „aţigani“ acest popor se răspândi în Asia Mică şi-n Egipt, listingându-se prin scandaluri sociale şi religioase. Cu toate astea, starea actuală a luminelor istorice nu ne permite încă a rădica cu totul vălul de pe epoca precisă a venirii lor in România, de unde apoi s-au împrăştiat ca nişte locuste în toate ţările Europei.

Robia putu să domesticească numai o mică parte din aceşti „fii ai femeii“. Cei mai mulţi nu încetară a cutreiera codrii mari ai României, plătind sau zicând că plătesc o dare oarecare statului şi numărându-se, mai mult în iluziune, a fi sub dependenţa vel-armaşului. încercările marilor domni organizatori Alexandru cel Bun în Moldova şi Mircea cel Mare în Valahia, de a deprinde pe aceşti nomazi cu o viaţă aşezată, n-au avut alt efect afară numai că sute şi mii de ţigani emigrară în ţări străine, şi cătră 1420, trecând din provincie în provincie, prin dezordini, furturi, hoţie, vraje, desfrânări, se făcură cunoscuţi chiar în părţile cele mai depărtate ale Europei.

Văzând miraculoasa dispariţiune a imaginarilor demoni. Mihu o atribui, fireşte, puterii Sântei Cruci.

El cuteză a face câţiva paşi înainte, pentru a-şi studia poziţiunea din punctul de vedere topografic.

Deodată, patru câni, slabi şi flămânziţi, se aruncară asupra copilului.

El se culcă jos, amintindu-şi, din poveţele căpătate altădată de la hoţi, că un câne, fie cât de slab şi flămânzit, tot încă ne întrece pe noi în omenie, căci nu muşcă pe cei căzuţi

Cânii lătrau, ocoleau locul unde era lungit Mihu, hămăiau şi în sfârşit s-au retras.

Copilul, fără a putea dormi, rămase în iarbă până la cântatul cocoşului.

Când cerul se lumină, Mihu aruncă o privire în giur: pe la margini păşteau câţiva cai reduşi la chipul scheletelor, în mijlocul poienii se înălţa o şatră ruptă, iar lângă ea se vedea o grămadă de cenuşă şi tăciuni stinşi.

Învingătorul dracilor se încredinţa acum cu umilire că se află într-o tabără ţigănească.

În acest moment el zări ceva mişcându-se între crengele copacilor şi auzi o voce grosolană strigând: „Ciabo! ciabo! gagio! gagio.“

Într-o clipă, Mihu fu încungiurat de vro două duzine de ţigani, ţigance şi ţigănaşi.

Costumul lor era o negaţiune a costumului. Copiii erau de tot goi. Femeile se distingeau prin catrinţe sau semi-fuste şi prin salbe metalice. Bărbaţii purtau dedesupt gaduri sau cămăşi găurite şi negre, iar deasupra plaşle sau mantale cârpite şi mânjite, legate la gât cu curele sau cu frânghie. Unul din toată ceata, cu o barbă lungă, purta o mantie de felendreş roşu, cizme galbene, o cuşmă conică blănită, şi peste umărul stâng un gros bici împletit din trei curele. El se apropie de Mihu şi îi puse mâna pe cap.

—Fugi, cioaro! fugi, că sunt fecior de boier! strigă cu mândrie copilul, făcând un pas îndărăt şi arătând cu mâna, dolmănaşul său cu ceprazuri.

Ceata începu a râde şi a hihoti. Judele trase de pe umăr înfricoşatul său bici din trei curele.

— Dacă eşti hicior de boier, hapoi iată...

Capitolul VII

în care sexurile sunt confundate.

Întorcându-se de la Mitropolie, unde se serbase încoronarea măriei-sale lui Bogdan-vodă, vornicul Boldur trecu pe lângă palatul postelnicului şarpe şi, oprindu-se în poartă trimise pe unul din călăraşii ce-l însoţeau să-l cheme pe Luca.

— De ce n-ai fost nici la Dreptate; nici la Mitropolie. Ia răspunde-mi, finişorule! zise zâmbind vornicul, după ce Luca îi sărută mâna.

— Nu se cuvenea, jupâne naşule. Judecă singur: când postelnicul zace sub urgia domnească, cade-se oare ca nepotul şi stegarul său să se afle faţă acolo unde lipseşte şi ar fi locul să fie unchiul şi stăpânul său?

— Cam ai cuvânt; cam ai cuvânt... Dar nu te prea întrista pentru fratele postelnic, că-l vom scoate şi pe el din necaz, cu ajutorul Maicii Domnului, ca azi, ca mâine, căci mare e mila măriei-sale lui vodă; iată, bunăoară, pe tine, copilandre, pe tine te face vel-armaş în locul lui Fliondur, bată-l cucul să-l bată! Auzi sugariule? să te facă vel-armaş pe tine, un băieţel cu dinţi de lapte!

Şi zicând acestea, vornicul dezmierdă cu mâna palizii obraji ai finului său.

— Vel-armaş eu? eu, naşule?

— Ş-apoi de ce te minunezi aşa? Să dea Dumnezeu şi la mai mare. Doară nu ne-i da de ruşine ca cellalt, ci te vei arăta mai vrednic decât nemernicul de Fliondur, care nu ştie nici măcar să pună mâna pe stolnicul Rareş.

Luca, ordinamente atât de flegmatic, deveni dentăi roşu ca bujorul şi apoi îndată galben ca ceara; dar îşi făcu violenţă, îşi frecă fruntea, petrecu degetele prin plete şi, silindu-se a părea destul de liniştit, întrebă pe vornic cu o voce trăgănată, cu Ajutorul căreia spera a-şi ascunde emoţiunea;

— Aşadar, jupâne naşule, măria-sa urgisi pe Fliondur pentru că n-a ştiut să prinză pe Rareş?

— Da, da, băiete; întocmai cum spui; şi pe deasupra, precum zisei, vodă te înalţă pe tine în locul lui Fliondur, mă-nţelegi, crezând că doară vei fi mai priceput, mai ager, bată-te să te bată!

— Pentru mila lui Dumnezeu, naşule, descălecă! descalecă!! ca să-ţi spun o vorbă de taină...