— M-am dumerit ce să fac, zise în fine vornicul. Aduce-ţi-mi aici nişte haine de fată.

— Haine de fată? Dar nu ştii, naşule că în toată curtea noastră nu este şi n-a fost vreodată un singur picior de femeie?

— Ha, ha, uitasem minunăţiele fratelui postelnic de când cu... Apoi cum să facem?... Hm! Aş trimite la mine acasă ... o să fie bănuiele, ghiciture, mai ştii!

Iorgu, care sta mulcom la o parte, plecă fruntea în jos şi zise cu o voce sfiicioasă:

— Eu, jupâne vornice... aş putea găsi haine de fată...

— Sănătate, băiete! Vezi ce om bun sunt eu: nu te-ntreb de unde.... zise vornicul râzând.

Veselia deveni generală, măcar că bietul Iorgu servea numai de pretext, căci fiecare din cele trei personage avea un deosebit motiv de a fi mulţumit: vornicul cu purtarea finului său, Luca cu armăşia, Rareş cu scăparea vieţii.

— Apoi du-te, dragă Iorgule, de adu acele haine; după ceea vei preface pe stolnic într-o fetiţă şi să-l laşi să iasă singur pe Poarta ungureasca, iar tu să încaleci, să mai iei cu tine un cal cu arme şi cu haine de curtean şi să-l aştepţi pe stolnic la Fântâna corbului. Mă înţelegi?... Ei bine, acuma, să fii sănătos, stolnice; să te aibe Sântul Dumnezeu în înalta sa milă, să povăţuiască Maica Domnului paşii tăi pe calea vieţii. Ai bani?

Rareş tăcea, dar lacrimele îi udau obrajii.

Vornicul dezlegă de ia brâu un mare sac de piele aurită şi-l puse pe masă, înaintea bastardului.

— Ia asta şi-mi vei înapoia când voi avea şi eu nevoie... Hai, Luca, cu mine: vodă te aşteaptă la palat... adause vornicul, voind a scăpa mai degrabă de o scenă în care i se muia inima.

Rareş se îmbrăţişă cu Luca, sărută mâna lui Boldur şi rosti câteva vorbe încurcate şi neânţelese ieşite din îmbulzeala simţimintelor ce-l cuprinsese,

Vornicul şi finul său ieşiră.

În curând se întoarse Iorgu, aducând un rând de haine de fată: o cunună de floricele pentru cap, şi salbă de mărgean pentru gât, un zobon trandafiriu de o stofă subţire poloneză, deschis, denainte, încât să se poată vedea cămăşaţa, un colan poleit, cu paftale de argint în formă de două capete de şarpe, o pestelcă de borangic cu flori cusute cu fir şi o pereche de papuci de saftian roşu.

În câteva minute, Rareş fu transformat într-o frumuşică slujnicuţă boierească, al cărei unic cusur era de a fi cam prea naltă.

Iorgu conduse pe minunata fetiţă până la poarta curţii, lăsând să se mire toate slugele văzând o fiinţă femeiască, încă tânără şi drăgălaşă, cum ieşea din palatul postelnicului; apoi se aruncă în grajdiuri, încalecă, luă un alt cal de frâu şi se grăbi la Fântâna corbului.

— Încotro pleci, jupâne? îi strigă neastâmpăratul vânător Focşa.

— După fragi, Focşo! după fragi!

„Ce crai“ gândi vânătorul cu maliţiozitate.

Sosind la Fântâna corbului, care se afla într-o dumbravă afară din cetatea Sucevei, Iorgu aşteptă vro jumătate de oră până să-l ajungă Rareş; îl îmbrăcă şi-l înarmă bărbăteşte, şi se pregătea deja a lua de la el ziua bună, când deodată, în fuga calului, apare Luca.

— Veste de noroc! strigă armaşul sărind de pe cal. Aduc iertarea...

— Vodă mă iartă? întrebă vodă cu iuţeală.

— Pe tine stolnice, nu, şi chiar de te-ar ierta, n-ar trebui să crezi, dar a iertat pe unchiul meu postelnic...

— Să trăiască! răcni Iorgu, sărind în sus de bucurie.

— Iată cârtea domnească, ia-o, stolnice, de o dă la mâna postelnicului, care petrece la săcui, la Andraş groful...

Rareş luă şi citi scrisoarea:

„Să fii sănătos, jupâne postelnice! întoarce-te în ţară fără nici e grijă sau bănuială. Oricine te va atinge măcar cu vârful degetului şi fie proclet şi tridet în vecii vecilor, şi să fie ca Iuda şi ca Aria, şi să fie ca acei ovrei ce strigară asupra Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Christos: sângele lui pe noi şi pe copiii noştri. Aşa îţi scriem domnia-noastră.“

Capitolul VIII

Care între altele, va fi foarte plăcut mai cu samă băutorilor de bere.

Un an întreg petrecu Mihu în societatea ţiganilor.

În cursul acestui timp, mutându-se cu şetrele din loc în loc, sau mai bine zicând, din pădure în pădure, el văzu pe rând aproape toate oraşele Moldovei: Iaşi, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Lăpuşna, Orhei, Baia...

Dintăi bătut şi huiduit, copilul izbuti în scurt a deveni idolul ţiganilor, cari începură a-l socoti chiar ca pe un al doilea jude.

În adevăr, Mihu aducea tovarăşilor săi un venit grabnic şi sigur:

Ţiganul Baro îl învăţă a fura, ţiganca Monda îl învăţă a vrăji; ei bine, în câteva lune el îi întrecu pe amândoi.

Admiraţiunea făcu pe ţigani să-i pună numele de Pura-ciabo, adică „copil bâtrân “: bâtrân prin minte, copil prin vârstă.

Abilitatea scamatorie a lui Mihu se manifesta cu strălucire mai cu seamă în timpul bâlciurilor, la sărbătorile cele mari, la uşa bisericelor, când se grămădea lumea intrând şi ieşind. Bună!

A fura mărfuri de prin prăvălii, mâncări de pe la precupeţi, paseri de prin curţi, pungi de la brâiele neguţătorilor era o glumă pentru un meşter ca Mihu.

Pe de altă parte, graţie poveţelor ţigancei Monda, el se arătă unic în arta vrăjitoriei.

Ca toţi ţiganii, Mihu se făcea că prevesteşte viitorul de pe inspecţiunea fizionomiei şi a palmei drepte a individului.