În alte ţări, istoria ne arată regi şchiopi ca Vladislav al Poloniei, regi cocoşaţi ca Richard al Angliei, regi chiori ca Ludovic al Boemiei... Numai la români cel mai mic defect fizic dezmoştenea pe un fiu de domn de drepturile sale la coroană.

Străbunii noştri întreceau chiar pe vechii elini în adoraţiunea frumuseţii plastice. Principii lor, mai întâi de toate, se cerea a fi mândri. Această curioasă lege se baza pe o observaţiune foarte veche, pe care o găsim deja în antica literatură sanscrită, în drama Mricişacati, scrisă înainte de naşterea lui Crist, un judecător zice: „De pe figură vă puteţi face o idee asupra caracterului nu numai unui om, ci în fildeş, în cal, în juncă; când forma e perfectă, inima nu poate a nu fi bună“.

Dar cusurul ocular al lui Bogdan-vodă avea pentru români o însemnătate şi mai mare decât oricare alt cusur fizic, ochii încrucişaţi fiind dezaprobaţi prin însuşi textul Sântei Scripture, când evanghelistul Luca zice în capul al Xl-lea: „Lumina trupului este ochiul; deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iară dacă va fi rău, şi trupul tău e întunecat“.

Această tristă împrejurare şi, mai cu seamă, revolta poporului de jos pentru Petru Rareş, descrisă în capul precedent, probară lui Bogdan-vodă necesitatea de a lua şi el măsuri extraordinare, afară de jurământul boierilor şi curtenilor. Aşadară, tânărul principe, pe când tată-său zăcea în amorţire, pe de o parte trimise pe crainici de a anunţa pentru a doua zi libera alegere a domnului, iară pe de alta chemă la palat pe neobositul vel-armaş Fliondur.

— Spune-mi, armaşe, pe cine cunoşti tu a fi mai împotrivnic domniei mele?

— Şoltuzul Bejan...

— Unu.

— Starostele Belibou-sin-Crăciun...

— Doi.

— Mătuşa Despa...

— Las-o la o parte, că nu mi-e teamă de muieri.

— Mai mulţi dintre ungurii cojocari...

— Bine; dar de cel mai mare duşman al meu, de Rareş, nici că aduci vorba?

— S-a făcut nevăzut, măria-ta.

— Să mi-l scoţi din gura iadului, auzi! că-mi răspunzi cu capul... Mai în sfirşit — urmă Bogdan mai liniştit — pune mâna pe cine singur ştii şi-l bagă legat în turnul cel roşu, ca nu cumva să clocească mâine vreo zarvă.

— Ar fi bine— zise Fliondur — ar fi bine să dăm norodului o... o... o pildă.

— Ce vrei să zici cu pilda?

— Ar fi bine... vro câteva ţepe.

— Aşezate tocmai în calea poporului? hm?

— M-ai ghicit, stăpâne!

— Bun gând ai avut, zău! Ia dară de prin închisori trei jidovi, trei armeni, trei ţigani şi trei tătari, peste tot doisprezece, şi înţeapă-i, ca să fie, cum zici, o pildă.

Flionur sărută poala hainei lui Bogdan-vodă şi ieşi. în uşă el se ciocni cu vel-logofătul, faimosul Ioan Tăut.

— Ce veşti, părinte logofete? întrebă vodă.

— Să fie măria-ta sănătos!

— Zi tot înainte.

— Viu ca să-ţi prevestesc măriei-tale o sminteală oarecare pentru ziua de mâine.

— Ai zis: sminteală?

— Din ţinutul Fălciului s-a întâmplat a fi acum în Suceava numai părcălabul Costea.

— Ş-apoi?

— Apoi nu prea vine la socoteală, pare-mi-se, că un singur om să te aleagă domn pe măria-ta în numele tuturor ţinutaşilor.

— Îţi place a glumi, părinte logofete; ia alţi oameni de prin alte ţinuturi, de pe unde sunt mai mulţi, şi aşază-i sub steagul pârcălabului Costea, ca şi când ar fi veniţi şi ei tot din ţinutul Fălciului. Nu se va băga de seamă...

— Aşa îmi porunceşte măria-ta?

— Aşa îţi porunceşte domnia-noastră...

După ce boierii şi curtenii jurară lui Bogdan-vodă, după ce Petru Rareş dispăru din luptă, după ce capii opoziţiunii erau întemniţaţi, iară cei rămaşi se îngrozeau privind o duzină de fiinţe umane înţepate... ei bine poporului tot încă nu-i venea a crede că domnul ce

Şi-l va alege în Câmpul Dreptăţii nu va fi ales potrivit obiceiului, cu voia tuturor locuitorilor ţarii, după expresiunea cronicarului Ureche,

Câmpul Dreptatea, numit aşa pentru că acolo se făceau dreptăţile naţionale cele mari, alegerea domnilor, hotărârile de război şi de pace etc. — prezintă un lung cuadrat de verdeaţă, mărginit prin o întinsă terasă naturală în formă de amfiteatru.

La mijlocul terasei se întindea acum un cort, pe care-l putem desena cu chiar cuvintele cântecului poporan:

Nalţă-s-un cort de covor,
Un cort mare şi rotat,
Mult e mândru, nărămzat.
De ţăruşi de-argint legat .
Cu sveri albe de mătasă...

La uşa cortului, un comis ţinea de căpăstru un cal turcesc negru pintenog, atât de frumos, încât privind la el nu-ţi mai venea să admiri şeaua, buzduganul, frâul, scările strălucinde de aur, de argint, de pietre scumpe.