Ursita
La dreapta cortului sta înşirat clerul cu steagurile fâlfâinde din cari cel mai măreţ era Sân George, al Eparhiei Sucevene, având în frunte pe caducul mitropolit Teoctist, sprijinit pe braţele a doi arhidiaconi; apoi episcopi şi arhimândriţi, toţi investiţi în odăjdii bisericeşti preţioase de camhă după cum se numea o grea stofă, de mătasă de proveninţă orientală.
La poalele terasei ca un zid viu, şerpuiau vătăşiele curtenilor: aprozii cu cabaniţe cu jderi şi cu vulpi, paicii cu brâie, pumnare şi lănci de argint, panţirii cu zale şi coifuri poleite şi alţii.
Pe spaţiosul şes lungit în faţa terasei erau tăbărâte treizieci de steaguri mari cu stemele celor treizeci de districte, în cari se împărţea atunci Moldova. în giurul fiecăruia vedeai grămădiţi boieri şi curteni de ţară sau ţinutaşi, iar în fruntea lor câte un pârcălab, adecă cap militar şi civil al districtului.
Din dosul acestor cete se zăreau ca o umbră breslele neguţătorilor, posomorâte, fără pompă, fără culori deschise, fără splendoarea, armelor. Fiecare breaslă avea un steag deosebit şi era condusă de cătră un staroste.
În fine, la spatele breslelor bâzâiau, nedisciplinate şi neuniformate, gloatele poporului de jos.
După ce mitropolitul citi rugăciunile după obicei, în adânca tăcere a norodului îngenucheat şi cu capetele plecate, vel-logofătul ţinu următorul scurt cuvânt:
A căzut stâlpul ţării, fraţilor! A biruit moartea pe nebiruitul nostru domn şi stăpân, cu care infrânserăm toate liftele de prin prejur. ţara are nevoie de un nou razim. Sunteţi adunaţi aici fraţilor, pentru ca să ne alegem cu toţii un ospodar şi voievod după voia şi placul nostru, fără silă sau viclenie. Aşadar...
Aci Tăut se opri, ocoli cu ochii săi de şoim toată circumferinţa câmpului, rădică vocea şi strigă:
— Aşadar, întru mulţi ani de la Dumnezeu, să trăiască Bogdan-vodă!
Dar în acelaşi moment trei voci mai sonore au răsunat la spatele bătrânului logofăt:
— Să trăiască, Petru-vodă!
Boierii şi clerul, nemaiştiind pe cine să aclame de domn, tăcură. Dintre curteni, unii au strigat: „Bogdan-vodăl“ alţii: „Petru-vodă! “
Ţinutaşii repeţiră: „Să trăiască Petru-vodă! “ Breslele repeţiră: „Să trăiască Petru-vodă! “ Gloatele repeţiră:
„Să trăiască Petru-vodă!“ închipuiţi-vă critica poziţiune a lui Bogdan, care se afla în strălucitul cort din mijlocul terasei, aşteptând cu nerăbdare momentul de a ieşi radios dinaintea poporului.
Deodată s-a răspândit o rumoare:’ „Mortul! Mortul!“ Mulţi făceau cu spaimă cruci peste cruci şi se precipitau în lături denaintea grozavei apariţiuni. Pe un pat, dus de patru curteni, înainta spre terasă Ştefan cel Mare.
La dreapta şi la stânga mergea câte un călău, îmbrăcat în roşu, ţinând o secure într-o mână şi o capră de tăiat lemne în cealaltă.
în care se demonstră „libertate electorală“ aşa după cum s-a practicat în toţi timpii.
Ştiţi că, tocmai în momentul când hatmanul Arbure cerea graţie pentru postelnicul şarpe, Ştefan-vodă adormise.
Acest somn, precursor al agoniei, a durat optsprezece ore.
Un mare zgomot într-o cameră învecinată a deşteptat pe muribundul erou.
— Ce este? întrebă el cu un glas ce abia se auzea.
Nimeni nu-i răspunse. Zgomotul creştea din ce în ce mai mult.
— Trebuie să-l deşteptaţi! Trebuie! strigă o voce furioasă.
— Ce este? repetă Ştefan destul de tare.
O uşă s-a deschis cu violenţă, şi pe prag apăru un tânăr boier de o statură colosală, pe care curtenii, reţinându-l de braţe şi de liaine, în zadar se zbuciumau să-l oprească.
— Eşti tu, Barbovski? Intră... Lăsaţi-l...
Curtenii s-au retras. Cutezătorul june se apropie de pat, îngenuche, sărută mâna cea rece a lui vodă şi murmură cu capul plecat:
— Stăpâne! Peste un ceas, cel mult un ceas, Bogdan-vodă va fi dat jos şi poate chiar...
Ştefan s-a rădicat cu iuţeală, ca şi când ar fi încă plin de viaţă.
— Răsturnat? Cum? Unde? De cine?...
— Patru boieri, măria-ta, s-au hotărât astăzi, acum, pe Câmpul Dreptăţii, a striga: „Să trăiască Petru-vodă!“ Aceşti patru boieri sunt Ieremia Hudici, Filip Dajbogă, Gavrilă-Bucium şi... şi eu. Pe mine m-a biruit remuşcarea cugetului şi-i trădez pe tovarăşii mei. Fă ce ştii, stăpâne!...
Barbovski se sculă şi scoase din brâu un pumnar.
— Dar nici mişelul trădător nu trebui să trăiască!... Zicând aceasta, el îşi înfipse în inimă sâmceaua pumnarului şi căzu jos.
Era ca un trunchi de brad izbit de trăsnet. Auzind zgomotul, vro şase curteni intrară în odaie.
— Tu, Cujbă, adu îndată pe doftor să caute pe acest boier...
Unul din curteni se închină şi plecă.
— Tu, Păliţă, cheamă călăii...
Un al doilea curtean făcu ca şi cel dentăi.