07 апреля 2011, 10:38 views 8005
Назад views 8006 Просмотры
Негруци Костаке   | Переводы

Oscar D'Alva de George Gordon Byron

Cerul e senin. Pe dânsul străluceşte cu-ntristare
Palida nopţei candelă, răspândind lumina sa
Peste a Lorii pustii ţărmuri. Acolo cu îngâmfare
Vechile turnuri de Alva oarecând se înalţa,
Şi cu a lor ruginit creştet loc prin nouri îşi făcea;
Iar azi al armelor zgomot în ele nu s-auzea.

Câte ori a lunei raze au căzut cu mulţămire
Pe coifurile argintoase bravilor nebiruiţi,
Când în serile senine înainta cu mărire
Ieşind din castelul mândru d-arme grele coperiţi!

Câte ori a privit luna pe aceste stânci râpoase,
De ale cărora poale undele se sfărâma,
Rărind moartea cu a ei coasă rangurile numeroase
Bravilor ce cu a lor sânge pământul înroura!

Ochii lor perzând nădejdea de a mai videa vrodată
Strălucita stea a zilei ce-n războaie-i lumina
Se întorn cu întristare din câmpia sângerată
Ca să vad-a lunei luce pân a nu se-ntuneca!

Ei adeseori slăviră acea luce fericită
Căci atuncea pentru dânşii era flacără d-amor
Iar astăzi nu este altă decât torţie mâhnită
Care spânzură din ceruri ca un jalnic meteor!

Neamul domnilor de Alva s-a stâns cu desăvârşire,
Numai a cetăţei turnuri se mai văd încă-n picioare,
Îmbrăcate ca c-un giulgiu d-a anilor mucezire,
Iar eroii nu mai îmblă gonind cerbi şi căprioare,
Sau învingând pre vrăjmaşii ce venea asupra lor!

Vechiule castel de Alva! Cine au fost ai tăi stăpâni?
Pentru ce muşchiu învăleşte al tău zid în dărâmare?
Boltele nu mai răsună de a cornului strigare,
Numai crivăţul vuieşte prin curtea plină de spini;

Şi când vântul suflă tare zidurile zguduind,
Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind.

Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar;
Însă peana lui cea neagră nu se vede fâlfâind
P-aceste locuri acuma, şi nici steagul lui măcar!

Angus binecuvântase ziua de el mult dorită
Când Oscar văzu lumina. Era-ntâiul său născut,
Toţi vasalii s-adunară să serbeze acel minut
Cu stăpânul împreună, ospătând cu mulţămită.

Vânează cerbul din codri. Cornul sună cu putere ;
El e semnul de războaie ş-a muntenilor plăcere.

„Va veni o zi, strigară, ş-aceste straşnici fanfare
Vor fi călăuz de luptă junelui nostru stăpân,
Când va merge la izbânde p-a slavei naltă cărare;
Deci în a lui sănătate s-împlem cupele cu vin!“

Nu se împlinise anul, şi cerul binevoi
Bunului părinte Angus înc-un fiiu a-i dărui.

Angus îşi învaţă fiii a îmbla la vânătoare,
Îi deprinde a-ncujba arcul cu săgete omorâtoare;
Allan şi Oscar la fugă întrec iuţii lor ogari.

Copilandri fiind încă fac izbânde foarte mari,
Şi pentru a lor bravură sunt primiţi între ostaşi,
Căci ştiu a mânui lancea ş-a ucide pre vrăjmaşi.

Negrele lui Oscar coame vântul le învăluia,
Iar a lui Allan cosiţe încreţite se-mpletea,

Dar deşi faţa lui este d-o frumseţă-ncântătoare,
Fruntea-i e posomorâtă, palidă şi gânditoare.

Oscar avea suflet nobil cum se cade la viteaz,
Adevărul şi onurul strălucea p-al lui obraz.
Nu era însă ca dânsul şi fratele său Allan,
El păstra sub dulci cuvinte un cuget foarte viclean.

Ambi era vitezi şi lancea saxonilor o ştia,
Căci adese se sfarmase d-a lor oţelită zea.
Oscar nu cunoştea frica şi avea dulcea simţire
Ce amorul o insuflă inimelor cu iubire.

A lui Allan caracterul nu avea aceea blândeţă
Care foarte-mpodobeşte p-un erou adevărat
Şi arată ce înseamnă un suflet plin de nobleţă,
Spre vrăjmaşi el era aspru, crud şi neînduplecat,

Iat-o jună castelană frumoasă şi mândră fată
Veni de unde se-nalţă cetatea de Southanon;
Ţările de Kenneth toate era zestrea ei bogată,
Căci era unica fiică viteazului Glenalvon.

Oscar vrea s-o ia soţie. Angus nu se-mprotiveşte,
D-asemenea alianţă el foarte se mulţămeşte.

S-aude cântarea nunţei şi strigări veselitoare,
Iar echo rezice glasul coarnelor răsunătoare.

Coperiţi d-ale lor mante cu felurite coloare
Ostaşii vin în cetate încoifaţi cu pene roşi,
A Capului lor porunca aşteptând veseli, voioşi.

Însă nu-s chiemaţi la lupte, sunt poftiţi la veselie,
Cornul nu răsună astăzi cu acel ton de bătălie,
Plăceroasă-i e cântarea; nunta lui Oscar serbează?

Dar Oscar unde e oare? Pentru ce întârziază?
Nu se iartă unui mire s-întârzie acest fel;
Oaspeţi, dame, invitaţii s-adunară în castel,
Tot e gata, numai fraţii încă n-au venit acasă.

Allan vine şi se pune lângă tânăra mireasă.
„Pentru ce Oscar nu vine? Angus cu grijă întreabă,
Unde e? Ce face acuma? Nu cred să fi având vro treabă!“
Fratele răspunde: „Nu ştiu, în răd nu l-am întâlnit;

Poate gonind vre o capră prin păduri a rătăcit,
Poate ale mărei ape barca lui vor fi oprit,
Poate a uitat că se-nsoară şi aici e aşteptat.“

„Oh! nu, nu, zice cu frică părintele spăimântat,
Nici undele, nici vânatul nu opresc pre al meu fiiu,
El nu poate afrunta astfel pre logodnica lui. ştiu

Că p-Oscar al meu nimica a-l opri nu e în stare,
Nici a codrului desime, nici furtuna de pe mare.

Rogu-vă, ostaşi, prieteni, căutaţi pre fiiul meu!
Allan, mergi cu ei îndată să găsiţi p-al meu
Oscar, Să-l aflaţi de orişiunde, răspuns altul nu mai vreu;
Care va veni cu dânsul va priimi un scump dar.“

Vălmăşag şi turburare în cetate stăpânesc;
Răcnete sălbatici cheamă pre Oscar neâncetat,
Vântul murmur-al lui nume pân ce stelele lucesc,
Pân ce noaptea îşi întinde al său văl întunecat.

Chiotele şi strigarea şi prin tunece urmează,
Dar nimica nu răspunde decât echo liniştit,
Aurora se iveşte şi răsare a zilei rază,
Zadarnică este truda; Oscar tot nu s-a găsit.

În trei nopţi şi în trei zile domnul d-Alva n-odihneşte,
Toate măgurile îmbla şi toţi codrii colindează,
Îsă nu vede ispravă; de a plânge nu-ncetează,
Căruntul său păr alb smulge şi nădejdea-l părăseşte!

„Ah, Oscar, fiiu mult iubite! M-ai lăsat în chinuri grele!
Pre duiosul tău părinte cine-l va mai mângâia? Doamne!
Dă-mi fiiul ce este razem bătrâneţei mele,
Sau arată ucigaşul la dreaptă urgia mea!“

„Poate tristele lui oase zac pe vro stâncâ uitate,
Poate bătute de vânturi stau încă neângropate.
O, cer! te milostiveşte şi-mi dăruieşte să mor.
Pentru că numai atuncea voi găsi p-al meu fecior!“

„Poate c-a fi trăind încă. Desnădejdea să-mi alin.
Iartă, puternice Doamne! tânguiosul meu suspin,
Dacă glasul meu cutează soarte a-nvinovăţi“.

„Dar de e mort pentru mine şi razemul mi-am perdut,
Mor şi eu fără de cinste. Viaţa ce-mi poate-ndulci?
El îmi era mângâierea. Bucuria-mi s-a trecut!“

Astfel jalnicul părinte se-ntristează, plânge, geme,
Pân ce la urmă a durerei tămăduitoare vreme
Lacrimile îi usucă şi-i potoale măhniciunea,
Căci inima-i se deprinse a gusta amărăciunea.

Uneori blânda nădejde în secret îl amăgea
Că Oscar poate să vie; alteori parcă-i zicea
C-a perit, să nu-l aştepte. Atunci bătrânul plângea
Şi-n astă neliniştire acum d-un an petrecea.

Zilele urmează răpezi; soarele îmbla a lui cale
Şi Oscar tot nu mai vine să mângâie al său tată;
Angus, perzându-şi nădejdea nu mai avea acea jale,
Dureroasa lui tristeţă era acum alinată.

El avea pre Allan încă ce rămase mângâiere
Jalnicului său părinte, Mora-l videa cu plăcere,
Căci natura-l înzestrase c-o nespusă frumuseţâ,
Şi a ei inimă slabă îl iubea cu tinereţă.

„Oscar nu mai vine, zise; Allan este frumos foarte,
El mi-e rânduit pesemne ca să-mi fie soţ de soarte,
Frate-său, necredinciosul, trăieşte cu altă fecioară.“

„Lăsaţi un an, Angus zice; dacă tot nu s-a-nturna,
De n-oi avea bucuria a-l videa vrodinioară,
Ziua însoţirei voastre însumi eu voi însemna.“

Soseşte ziua dorită de Allan cu nerăbdare,
Mora va să-i fie soaţă. Rumeneala feciorească
Şi zâmbirea străluceşte p-a ei faţă îngerească,

S-aude cântarea nuntei şi strigări veselitoare,
Iar echo rezice glasul coarnelor răsunătoare.

Vasalii gătiţi de nuntă s-adună prin galerii,
Au uitat vremea trecută şi vorbesc de veselii.

Însă cine este oare acest trist necunoscut
Ce-n mijlocul bucuriei şede gânditor şi mut?
A lui aspră înfăţăşare face mai posomorâtă
Flacăra focului vânăt ce stă-n vatra potolită.

Învălit în neagră mantă, peana-i e roşă ca focul
Sau ca sângele cald încă. Al său glas spăimântător
Este semenea suflărei viforului tunător;
Paşii lui sunt uşuri parcă abia calcă ş-ating locul.

Veni ceasul mezii nopţei. Cupa-mpregiur circula,
Bea cu toţi în sănătatea junelui şi frumos mire,“
D-a lor glasuri zgomotoase boltele se răsuna
Când deşeartă cupa plină, urându-i cu fericire.

D-odată străinul sare; toţi îl privesc în tăcere,
Urarea moare pe buze fără glas, fără putere,
Angus s-a uimit d-aceasta, iar Mora s-a spăimântat.

„Cuvios bătrân, el strigă, toţi pentru miri au-nchinat,
Ai văzut că pentru fiu-ţi am băut cu voie bună;
Deci propun o sănătate să bem acum împreună.“

„Când toţi se bucură aice, serbând astă însoţire.
Fericind p-Allan viteazul şi urându-i norocire,
Pentru ce nici unul astăzi, nici tu, bătrâne, măcar
D-un fiiu nu-ţi aduci aminte şi uiţi pre bravul Oscar?“

„Vai mie! răspunde-n lacrimi părintele întristat,
Când Oscar mă lăsă singur inima-mi s-a sfărâmat!“

„De trei ani soarele îmbla a lui cale luminoasă,
De când fiiul meu să duse, de când nu l-am mai văzut,
Allan îmi rămase numai, iar pre Oscar l-am perdut.“ —

„Prea bine, zice străinul c-o zâmbire fioroasă,
Şi ochii lui plini de ură ca fulgerul scânteia,
Soarte ăstui vrednic tânăr aşi dori ca să o ştiu,
Poate n-a perit eroul, poate este încă viu.“

„Cine ştie dac-aice la ospăţ nu l-aţi vedea
Când acei ce scumpi îi fură al lui nume ar pomeni,
Acest brav ostaş şi june rătăcit poate va fi;
A lui mai foc pentru dânsul a s-aprinde încă poate ;

Bem într-a lui sănătate, cupele împle-se toate!“ —

„Bucuros, Angus răspunde, împlând cupa sa cu vin
Pân în vârf şi apoi zice: iată beu pentru al meu fiiu —
N-oi mai avea fiiu ca dânsul — de e mort sau de e viu,
Orişiunde se găseşte, sănătatea lui închin.“ —

„Bine, tată duios foarte; dar Allan de ce nu bea?
Pentru ce-i tremură mâna? Aide, frate al lui Oscar,
Fii statornic, nu te teme, şi înghite acest pahar;
Bea în pomenirea morţei, băutura nu e rea.“

Rumeneala din obrazii lui Allan pe loc peri,
A lui faţă mult frumoasă precum ceara-ngălbeni ;
Trupul lui tot se cuprinsă d-o înghieţată sudoare.
Tristă şi înfricoşată a morţei prevestitoare!

De trei ori atinge cupa d-a lui buzi tremurătoare,
Dar nu poate gusta vinul, înfiorare-l opreşte;
De trei ori a lui vedere p-a străinului tâlneşte
În ai căruia ochi straşnici focul urgiei priveşte.

„Ce! Allan pentru al tău frate nu ai nici pic de simţire?
Zice acel străin privindu-l. De ţi-e dragostea aşa,
Spune-ne cum să cunoaştem ura şi mânia ta?“—

Auzind, Allan se scoală şi ridică cupa-n sus:
„Să trăiască Oscar, zice, ce-l plângem de când s-a dus!
O! curând de s-ar întoarce, să-l vedem c-între noi şede;“
Zicând, fiori îl apucă, cupa scapă şi gios cade.

„ îi qunosc glasul! El este ucigaşul ticălos —
Strig-un fantom ce d-odată se iveşte fioros —
El m-a ucis fără milă!“ Frica pe toţi îi pătrunde ;
Se stârneşte vifor ager şi tunete-nfricoşate
Ucigaşul! ucigaşul! cu fiori echo răspunde,
Răsunând de astă vorbă boite, turnuri dărâmate.

A candelilor lumină iată s-a întunecat,
Ostaşi, oaspeţii, vasalii cu totul s-au spăimântat;
Străinul nu se mai vede; el ca visul a perit,
Un fantom s-arată numai c-o mantă verde-nvălit.

Groaznică e a lui faţă. O sabie atârnată
Luceşte pe a lui coastă; la coif poart-o neagră peana,
Peptul său deschis arată o rană mult sângerată,
Iar ochii săi reci ca moarte ţin plecată a lor geană.

De trei ori buzele mişcă c-o zâmbire-ngrozitoare,
Apoi merge de-ngenunchie l-ale lui Angus picioare,
Sprincenele lui se-ntoarnă cu fior şi-nspăimântare
Spre Allan care pe lespezi stă căzut fără suflare.

Vigilia se măreşte, tunetele bubuiesc,
Scârţâind p-a lor ţâţâne, porţile cetăţei ţipă
Şi nălucul se înalţă în norii ce clocotesc,
Fugind ca un duh de spaimă p-a furtunelor aripă.

Oaspeţii părăsesc masa, banchetul este curmat.
Cine sunt aceşti doi oameni care zac gios pe pământ?
Se silesc ca să deştepte pre bătrânul leşinat.

Dar p-Allan nu pot să-l scoale; silinţele-n zadar sunt,
El e mort. De acum ziua nu îl va mai lumina
Şi din somnul acest vecinic nu se va mai deştepta.

Într-un loc pustiu, sălbatic, pe vale de Glentanar
Acoló zvârlit fusese leşul bravului Oscar,
Negrul lui păr vântul aprig de pe capu-i ridică,
Săgeata lui Allan încă în sânu-i înfiptă stă.

Oare acest străin mult groznec de unde să fi venit?
Cine să fi fost el? Nimeni să o ştie n-a putut,
Însă vasalii ca toţi spunea că au cunoscut
C-acela era fantomul a lui Oscar omorât.

Ambiţia înarmase mâna lui Allan vrăjmaşă,
Zavistia cu a ei torţe ai săi paşi îi luminase,
Tot veninul ei scârbelnic în inimă-i strecurase,
Iar satan p-aripă duse săgeata cea ucigaşă.

Şuieră săgeata iute c-o aspră răpezeciunt,
Sângele lui Oscar curge. Capul său cade plecat,
Ale morţei umbre negre faţa i-au întunecat.

Mândra Morei frumuseţâ înfocase p-acel june,
Allan o iubea pre dânsa! O, durere! de ce oare
Ochii ce amor răsuflă şi frumseţa-ncântătoare
Aţâţă inima noastră la păcate-ngrozitoare!

Vedeţi acest mormânt jalnic, singuraric şi pustiu
Care stă mai într-o laturi lângâ a castelului zid
Aici zace cel din urmă şi tristul lui Angus fiiu,
Acesta e patul nunţei lui Allan cel fratucid!

Departe de el, departe de acest loc blăstemat,
Se înalţă cu mărire monumentul ce cuprinde
Familia sa întreagă. Steagul nu-i fu împlântat
Pe afurisita-i groapă, căci sângele l-a pătat.

Dac-a vrunui vechi bard calea pân aici se va întinde,
Sau vrun menestrel cu părul albit de ani va îmbla
P-aste locuri osândite, cuteza-vor a cânta
A lui Allan vitezie, p-a lor arpe armonioase?
(Care au fost şi sunt a slavei cununi cele mai frumoase)
Dar cine va putea oare p-un ucigaş a serba!

Iar de cumva menestrelul p-acest drum pustiu va trece,
Nu cuteze cu a lui cânturi a lăuda cest ostaş,
(Ce fu un fără de lege fratelui său ucigaş)
Nici o mină nu atingă acele tăcute coarde
Căci cugetului mustrarea ar seca mâna lui rece
Ş-a lui arpă n-ar produce decât jalnice acoarde.

De acuma nici d-o liră nu va mai fi pomenit
Numele lui; echo numai rezice acele blăsteme
A murindului părinte ş-a fratelui omorât
Ş-acel glas cu-nfiorare prin văzduh pare că geme.

В контексте запуска программы «Европейское село», какие насущные потребности имеются в вашем населенном пункте?

Населенные пункты Молдовы
Статус:
Село
Первое Упоминание:
1489
Население:
484 чел.

Лека (Leca) – село в составе коммуны Антонешть Кантемирского района. Село расположено на расстоянии 5 км от города Кантемир и 119 км от муниципия Кишинэу. По данным переписи 2004 года, в селе проживало 484 человека. Село Лека было впервые засвидетельствовано документально в 1489 году.

Библиотека
Электронная библиотека сайта www. moldovenii.md – содержит книги, документы, аудио и видео материалы по молдавской истории и культуре.