Mormântul se încungiură
De noaptea mult temută
Şi cu văl negru acopere
O ţară neştiută.

A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea şi bună.

A duioşiei bocetul
Mormânturi nu străbate,
Şi în darn de plângere
Sunt ţărânile-i udate.

Omul oriunde caută
Alt loc ş-o altă soartă,
De-a trece cătră linişte
Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Când curmă să mai bată.

Însă din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Că după moarte sufletul
Acelui bun nu piere!