I

Pentru a judeca şi a preţui meritul unui autor, trebuie a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul, prin care geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină.

Să vedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice şi pe Alexandru Lăpuşneanu, acest cap d-operă de stil energic şi de pictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atâta măiestrie Baladele lui V. Hugo şi a compus acea colecţie de Păcate ale tinereţilor, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada de frunte a literaţilor români.

A sosi pe lume într-o ţară liberă şi civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea ţară o limbă cultă şi avută, pentru a-şi exprima ideile şi simţirile, este un avantaj imens pentru acei chemaţi a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci când el posedă instrumente perfecţionate; un cultivator harnic şi priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic şi ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat şi perfecţionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoştinţă curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice şi a pregătit pământul pentru holdele viitorului? Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din România care a înzestrat patria lui cu produceri atât mai preţioase, că ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului.

Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a vieţuit, a luptat şi a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineri din generaţia actuală; însă mulţi sunt încă în viaţă care îl vor recunoaşte şi-l vor declara exact. Acel tablou arată societatea semiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primii paşi ai juneţii sale, el, ce avea o inimă fierbinte şi un spirit luminat de razele soarelui occidental.

II

În capul guvernului un domn ieşit din monstruoasa împreunare a suzeranităţii turceşti cu protectoratul rusesc, un soi de paşă purtând chiveră muscălească, puternic, despotic, dispunând de profunda supunere a locuitorilor ţării, înconjurat de o temere respectuoasă, şi însuşi tremurând dinaintea unui firman din Constantinopol, tremurând mai mult dinaintea unei simple note din Petersburg, tremurând încă şi mai mult dinaintea împărătescului consul al maiestăţii sale Nicolai Pavlovici.

Acel domn, deşi înfăşat pro forma în pelincile Reglementului Organic, deşi faţă cu o putere legiuitoare numită Obşteasca Obişnuită Adunare, semăna cu un arbor mehanic, de la care atârnau toate ramurile administrative, financiare, judecătoreşti şi chiar bisericeşti, ramuri destinate a hrăni trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele ţării. El făcea şi desfăcea mitropoliţi şi episcopi după cuviinţa sa; el numea funcţionarii statului pe termen de trei ani, în care aceştia aveau tacit învoirea de a se îmbogăţi prin orice mijloace; el da ultimul veto în materie de procese; el era cenzorul arbitrar a orice produceri intelectuale, a orice aspirări liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se încercau a răspândi gustul literaturii (presa politică fiind mărginită numai în dare de seamă a balurilor de la curte şi a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae).

El, în fine, stăvilea zborul gândirii după placul său, şi ades înfunda chiar pe gânditori la o mănăstire, fără nici o formă de proces alta decât prin o simplă poruncă verbală dată agăi de oraş. La picioarele tronului se înşira treptat o boierime împărţită în diferite clase.

Clasa I, poreclită greceşte protipenda, fiindcă era compusă de cinci ranguri înalte: logofeţi mari, vornici, hatmani, postelnici şi agi, care singuri aveau dreptul de a purta bărbi. Ea forma o bogată oligarhie de câteva familii greco-române, ce-şi atribuise de la sine calificarea de aristocraţie, calificare nebazată nici pe fapte glorioase, nici pe moştenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocrate din Europa occidentală. Totuşi în acea clasă şi numai în sânul ei domnul alegea consilierii săi şi funcţionarii mari ai statului. Astfel miniştrii, preşedinţii divanului domnesc, generalii miliţiei etc. nu puteau fi alţi boieri decât numai acei din protipenda şi chiar tinerele odrasle din tulpina evghenistă păşeau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să intre în posturile de ispravnici şi de vornici de aprozi.

Clasa II, formată de ranguri secundare, precum: spătari, bani, comişi, paharnici etc., era mult mai numeroasă, însă totodată şi mărginită în aspirările ambiţiei sale. Din corpul ei în adevăr ieşeau diacii de visterie, cei mai iscusiţi, cei mai cu bun condei; însă rareori, chiar după mulţi ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furişa în mândra protipenda, şi acolo sărmanul era supus la supliciul lui Tantal. Deşi acum era boier cu barbă, deşi tolerat în ecpaeaoa privileghiată, el făcea zâmbre, privind cu jale la jilţurile ministeriale; căci nu-i era permis să aspire decât la modestul scaun de şef de masă sau cel mult la scaunul de director de minister!

Clasa III, miluită cu cinuri (ranguri) de: slugeri, şătrari, medelniceri, ftori-vist, ftori-post etc., era mişină de cinovnici, funcţionari subalterni, care umpleau cancelariile şi mânjeau conţuri groase de hârtie vânătă cu docladuri, otnoşanii, anaforale etc., scrise cu slove încălecate unele deasupra altora; căci pe atunci literele latine erau tot aşa de cunoscute în neamul latin al românilor ca şi hieroglifele egiptene sau ca semnele alfabetului chinez. Clasa III visa la splendorile boierilor clasei II, neputând închipuirea ei să se ridice până la înălţimea olimpică a clasei I, şi izbutea din când în când a se acăţa de poalele anterielor boiereşti.

După boierime veneau breslele negustorilor şi ale meseriaşilor, lipsite de orice drept municipal, însă foarte exploatate de funcţionarii Agiei şi Eforiei. Singura prerogativă ce le mai rămăsese consista întru a prezenta domnului la Anul Nou o pâine mare şi sare.

Aceste bresle au dispărut sub vălul năvălitor al jidovilor, alungaţi din Rusia şi Austria.

În fine se pierdea în umbră, în părăsire, în ignoranţă poporul!... poporul şerbit boierescului, poporul pe capul căruia toţi erau stăpâni, toţi: vătavi, arendaşi, proprietari, slujitori, cenuşeri, ţârcovnici, revizori, sameşi, ispravnici, judecători, directori, miniştri, domn, sultan şi împărat!... poporul supus la beilicuri, supus la biruri, supus la dare de flăcăi la oaste, supus la bătaie cu biciul, supus la supliciul fumului prin temniţe, expus la toate capriciile crude ale soartei, la toate mizeriile morale şi fizice, plecat la toţi, fie indigeni sau străini, sărăcit, înjosit, cuprins de groază din copilărie până la moarte şi neapărat de lege nici măcar în contra crimelor!

Iar după acel popor român, în fundul tabloului rătăcea un neam de origine străină, căzut în robie, gol, nomad, batjocorit, dispreţuit: ţiganii număraţi pe suflete, proprietate monstruoasă a statului, a boierilor şi chiar a sfintei Biserici, îngenuncheaţi sub biciul plumbuit al nazârului, vânduţi la mezat ca pe vite, despărţiţi cu violenţă de părinţii şi de copiii lor, schingiuiţi crunt de unii proprietari ce se intitulau creştini cu frica lui Dumnezeu, puşi în obezi, în zgarde de fier cu coarne, purtând zurgalăi!... Ţiganii asupra cărora puternicii zilei exercitau dreptul arbitrar de viaţă şi de moarte; ţiganii care reprezentau spectacolul înfiorător al sclaviei negre, precum ţăranii români reprezentau şerbirea albă! Şi între clasele privilegiate şi acele dezmoştenite, un cler ignorant, superstiţios, îngrăşat cu mana averilor mănăstireşti, aplecat mai mult la plăcerile lumeşti decât la smerenia apostolească; un cler care, în loc de a căuta să apropie turmele între ele prin cuvinte de frăţie, în loc de a exercita un sacerdoţiu sacru şi mângâ ietor, conform moralei lui Cristos, prefăcuse sfântul potir în cupă de plăcere, şi talgerul de naforă în disc de parale.

Aşadar, în vârful scării sociale un domn cu topuzul în mână şi cu legea sub picioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurându-se de toate drepturile, până şi de ilegalităţi, şi scutită de orice îndatorire către ţară; alături cu acea boierime un cler ai cărui şefi, veniţi de la Fanar şi din bizuniile muntelui Athos, se desfătau într-o viaţă de lux trândavă şi scandaloasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub toate sarcinile! sus, puterea egoistă, jos, şerbirea şi mizeria fără protecţie, şi totul mişcându-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranţă, de superstiţii, de pretenţii, de lăcomie şi de frică.

III

După această repede ochire asupra întregului tablou, să examină m acum unele părţi în detail şi să studiem ţara în privirea morală, socială şi intelectuală.

Moralitatea pe la 1828 - 40 consista mai mult în observarea unor practici religioase, în îndeplinirea unor datorii de creştin, precum se înţelegeau atunci acele datorii, adică: în mergerea regulată la biserică duminicile şi zilele de sărbători, în dare de liturghii, în facere de paraclise prin case, în ofrande de pască şi ouă roşii în sâmbăta Paştilor, în trimitere de bucate şi băutură osândiţilor din închisori, la ajunul sărbătorii numită Moşi, şi mai cu seamă în împărtăşanii anuale. Însă adevăratele principii ale moralei lui Cristos erau destul de negrijite.

Mituirea, departe a fi considerată ca un delict sau ca un păcat, cum se zicea atunci, intrase adânc în obiceiuri, graţie corumperii de moravuri lăţite în ţară prin fatala domnire a fanarioţilor, şi producea, pe lângă lefi, venituri sigure şi permise funcţionarilor. Ea forma rodurile cele mai mănoase din ramurile administraţiei şi ale justiţiei, astfel că un slujbaş al statului care în trei ani de serviciu nu-şi făcea avere cădea sub dispreţul guvernului. Înşusi clerul se îndulcea de păcatul mituirii, prin fabricarea plătită de preoţi şi protopopi şi mai cu seamă prin înlesnirea despărţeniilor pronunţate de Dicasterie.

Schingiuirea ţăranilor şi a ţiganilor făcea parte din obiceiurile zilnice şi era o prerogativă a proprietarilor atât de absolută, încât dacă s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care au pierit în schingiuri aplicate lor făţiş, ne-am înspăimânta de acel nour de umbre sinistre ce au rămas nerăzbunate!

Şi însă... oamenii care comiteau acele delicte şi crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi, generoşi, iubitori de săraci; dar aveau dreptul de cruzime şi îl exercitau fără a avea conştiinţă de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de pedeapsă. Astfel era timpul, astfel era starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude!... Şi cum putea fi altfel, când pe străzile oraşelor se petrecea adeseori un spectacol ce era de natură a le împietri: un nenorocit, gol până la şale, legat cu o frânghie lungă şi mânat din urmă de Gavril călăul, precedat de un darabancic, înconjurat de slujitori cu săbiile scoase, tremurând, şovăind, oprit la toate răspântiile străzilor, lungit la pământ, bătut de Gavril cu un harapnic, apoi iară sculat pe picioare cu sila şi iară pornit pe străzi, pentru ca să fie iară bătut mai departe!

Laissez passer la justice du roi!

Lăsaţi să treacă dreptatea domnească!
Deschiderea cu plată a frontierelor ţării la năvălirea jidovilor, alungaţi din Rusia şi din Austria, devenise un izvor de

bogăţie, nu numai pentru funcţionarii subalterni de pe la hotare, dar şi pentru alte persoane, de pe treptele cele mai înalte ale societăţii: toleranţa acordată lor de a specula mizeria poporului, prin dezvoltarea fatală a patimii beţiei, era un al doilea izvor de înavuţire pentru autorităţile ţinutale, şi periodica exploatare făcută asupra lipitorilor străine, prin ameninţări de izgonire, un al treilea izvor care producea sume colosale oferite pe tablale de aur...

Desproprietărirea răzeşilor ajunsese o manie încurajată şi ajutată chiar de braţele puternice ale administraţiei şi justiţiei (?). Mulţime de procese se iscau din senin în contra acelor nenorociţi moşneni, se aduceau la împlinire prin măsuri arbitrare, caliceau mii de familii, pentru ca să îngraşe un vecin căftănit, şi produceau uneori scene foarte dramatice.

Un proprietar mare şi atotputernic avea alăturea cu moşia lui nişte răzeşi înteţiţi, care ţineau la pământurile lor, dreaptă avere întemeiată pe hrisoave domneşti. Orice propunere din parte-i pentru schimb sau vânzare rămăsese fără rezultat.

Ce se întâmplă? Într-o zi, ispravnicul ţinutului, însoţit de o ceată de slujitori, aduse un plug şi, urmând poruncilor ce primise de la Iaşi, ordonă a trage brazdă prin mijlocul pământului răzeşesc. Boii pornesc, fierul plugului începe a lăsa o brazdă neagră în urmă-i, când dintr-un rediu apropiat se iveşte o româncă naltă, ce purta un copilaş la sân. Ea vine sumeaţă în faţa ispravnicului, depune copilul dinaintea boilor şi zice: „De vreme ce aţi venit hoţeşte, ca să ne luaţi moşia strămoşească, na! trageţi brazda peste copilul meu, pentru ca să nu rămână pe lume pieritor de foame la uşile străinilor!“

Toţi stătură încremeniţi!... afară de ispravnic, care răcni înfuriat la slujitori să deie copilul în lături:

— Nu vă atingeţi de el, că-i amar de capul vostru! strigă românca, şi în adevăr deodată se văd ieşind din rediu vreo două sute de ţărani înarmaţi cu topoare şi coase. Ei veneau repede şi ameninţători către părintele ispravnic; dar acesta, negăsind de cuviinţă a-i aştepta, îşi luă ceata şi se făcu nevăzut: „La oarba! la oarba!“ strigau românii din urmă, râzând de spaima lui, şi astfel ei rămaseră stăpâni pe moşia lor... până la anul viitor.

De pe atunci s-a răspândit în ţară cântecul răzeşilor, ca un semn caracteristic al timpului:

Frunză verde de scumpie,
Ard-o focul răzeşie!
Eu chiteam că-i boierie,
Şi-i numai o sărăcie!
Etc., etc.

Legăturile de familie erau în genere strânse şi bazate pe simţirile de dragoste între soţi şi de respect din partea copiilor către părinţi. (Respect manifestat zilnic prin sărutatul mâinii şi prin multe mici nuanţe în obiceiuri casnice, dispărute astăzi din societate.) Căsătoria, considerată ca una din tainele cele mai sacre ale legii creştineşti, se consolida sub scutul credinţei, şi prin urmare multe menajuri erau adevărate modele de bună înţelegere, de bună purtare şi de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasă, cu care sfânta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfânta Biserică, a fost principala cauză a multor despărţenii din acea epocă. Alte două cauze nu mai puţin importante au contribuit a ajuta pe

Dicasterie în traficul său:

1 - căsătoriile silite, după placul părinţilor, fără nici o considerare pentru dorinţa copiilor;
2 - disproporţia de educaţie ce exista între generaţia femeiască şi acea bărbătească.

În adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societăţii de la 1828, care au fost înzestrate cu o frumuseţe proverbială). Ele mai întâi au primit o educaţie îngrijită în pensioanele din Iaşi şi chiar în institutele din străinătate, învăţând limbile franceză şi germană, studiind muzica, deprinzând manierele europene, adoptând costumele şi ideile noi şi simţindu-se, în fine, create pentru a fi regine, pentru a exercita o influenţă salutară în societate, pentru a păşi triumfal pe calea unei existenţe demne de calităţile lor fizice şi morale. Din contra, tinerii, meniţi a deveni consorţii lor, erau crescuţi la şcoalele greceşti a lui Govdala, Cuculi, Kirica, şcoale în care varga şi chiar falanga serveau de mijloc de emulaţie pentru învăţarea verbului tipto, tiptis. Simţul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenea elin desăvârşit.

Afară de câteva excepţii, acei tineri rămâneau în păturile neştiinţei, precum rămâneau în anteriele orientale şi nu erau în stare de a răspunde nici la visurile poetice, nici la aspirările sufleteşti ale gingaşelor soţioare ce se vedeau aruncate în braţele lor prin o absolută autoritate părintească. Din această nepotrivire de idei şi de simţiri năşteau o mie şi una de scene displăcute, pe care sfânta Decasterie le exploata în beneficiul ei. Despărţeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulţeau, şi au mers tot înmulţindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în ţară a tinerilor crescuţi în străinătate. Sub o aparenţă de imoralitate, societatea îşi lua nivelul său moral; căci inteligenţele dezvoltate prin o educaţie egală şi inimile deopotrivă simţitoare se apropiau, şi pe ruinele căsătoriilor silite formau noi, libere şi trainice legături.

IV

În privirea socială, spectacolul nu era mai puţin curios [...] Confortul consista în îmbelşugarea camarei şi a gerghirului cu feluri de mezelicuri, dulceţuri, vutce etc., toate fabricate în casă, sub privegherea cucoanelor gospodine; căci pe atunci gospodăria, deşi cuvânt slavon, exprima însă o calitate ce făcea gloria românilor. Luxul se manifesta prin mulţimea servitorilor, mai toţi ţigani, prin scumpetea blănurilor, a şalurilor turceşti şi a hainelor de mătase, prin frumuseţea cailor ieşiţi din hergheliile ţării, prin eleganţa echipajelor cu patru cai şi prin arnăuţii îmbrăcaţi în dulămi aurite, care din ostaşi domneşti ajunseseră a fi potiraşi, şi din potiraşi slugi de paradă, acăţate dindărătul caleştilor.

Atelajul cu patru cai, faleturi, părea însă a fi o prerogativă a clasei I, căci o cucoană din starea II, permiţându-şi într-o zi a ieşi la primblare cu faleturi, a produs un mare scandal şi a păţit o mare ruşine. I s-au tăiat hamurile de la caretă în mijlocul străzii.

După acest incident comic, se poate lesne întrevedea mulţimea nuanţelor distinctive ce existau între diferitele clase ale societăţii, nuanţe în gesturi şi întonări protectoare din partea celor mari către cei mai mici, nuanţe în alegerea locurilor şi a persoanelor la baluri, acei din starea I dănţuind împreună în fundul salonului, iar ceilalţi lângă uşă, în sunetul asurzitor al lăutarilor sau al muzicii militare; nuanţe în proprietatea lojilor de la teatru, boierii mari ocupând exclusiv rândul numit bel-étage; nuanţe comice, însă caracteristice chiar în purtarea, în convorbirea şi în corespondenţa unora către alţii.

Aşa, de pildă, un boierinaş de starea III săruta poala anteriului unui logofăt mare; boierul de starea II îi săruta pieptul, iar cei deopotrivă în ranguri se sărutau pe bărbi. Cel mic sta în picioare, cu giubeaua strânsă la piept şi într-o postură umilită dinaintea logofătului; altul, ceva mai căftănit, se punea cu sfială pe un colţ de scaun după mai multe îndemnări quasi poruncitoare; altul avea dreptul de a şedea pe jilţ, şi altul pe divan. Cel mic, adresându-se către puternicul zilei, îi zicea: milostive stăpâine, măria-ta, luminareata; altul întrebuinţa cuvintele greceşti: evghenestate, eclambrotate, file etc., la care magnatul răspundea: arhonda, frăţică, sau mon cher, după persoane. Cel mic scria celui coborât cu hârzobul din cer: sărutându-ţi tălpile, sunt al măriei-tale preaplecat şi supus rob şi i se răspundea cu un al d-tale gata; iar formula: al d-tale ca un frate se uzita numai între egali. Chiar damele aveau un vocabular ad-hoc, cele mai mici în ranguri dând celor mai mari titlul de cucoană şi primind în loc un simplu: kera mu.

Pe lângă aceste nuanţe, care împestriţau tabloul relaţiilor sociale, mai erau şi altele nu mai puţin comice şi ridicole, precum forma şi proporţiile calpacelor boiereşti, numite şlice sau işlice, precum prerogativa de a se închina pe la icoane şi a lua naforă la biserică înaintea tuturor (trufie grotescă chiar în locaşul lui Dumnezeu, unde toţi oamenii sunt deopotrivă), precum dreptul de a fi ras pe cap şi la ceafă de bărbier-başa, bărbierul domnesc, precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a sui scările, precum favoarea, adeseori scump plătită, de a lua dulceţi, de a bea cafea turcească şi de a fuma ciubuc la curte! etc. etc.

Mărimea şlicelor, care de-abia se ţineau în echilibru pe creştetul boierilor, arăta înălţimea rangurilor; aşa unii purtau calpace mici şi rotunde de pielicică de miel, alţii jumătăţi de şlicuri cu fund verde de postav; iar protipendiştii se coronau cu oboroace atât de colosale, încât nu se găsea în Iaşi rădvan destul de încăpător ca să conţină doi logofeţi mari în costumul lor de paradă. Când o pereche de postelnici se urca în aceeaşi caleaşcă, şlicele lor erau expuse a se turti sub desele caramboluri ce făceau între ele pe străzile podite cu grinzi de lemn, şi, pentru a le feri de o deformare inevitabilă, bieţii boieri se îndemnau a rămânea numai în fesuri, aşezând baloanele lor pe banca de dinainte a trăsurii.

Nimic nu putea fi mai comic decât acea sintrofie de capete fără şlice şi de şlice fără capete.

De pe timpul acela au rămas câteva fragmente de un cântec poporal:

Ciocoiaşul, boier mic,
Poartă şlic cât un mirtic.
Evghenistul oboroacă
Unde şoarecii se joacă... etc.

Precât dar damele societăţii prezentau aspectul unui buchet graţios, elegant, seducător, pe atât consorţii lor formau un grup, asupra cărui Orientul şi, mai bine zicând, fanariotismul suflase o ceaţă bizară. Precât ele, cu spiritul dezvoltat, cu inima plină de aspirări frumoase, străluceau de luciul civilizaţiei, pe atât ei rămăseseră acoperiţi de vechea rugină.

Crescuţi în idei de mândrie boierească, victime acelui sistem fanariot de corumpere, care avea drept ţel şi efect degenerarea românilor, nimicirea demnităţii personale şi stingerea simţului de patriotism în sânul lor, ei nu puteau înţelege progresul omenirii, decât ca o păşire pe calea averii şi a onoarelor. Trist rezultat al influenţei unui şir de guverne bastarde, care de un secol se abătuseră ca nişte corbi răpitori, ca nişte omizi otrăvitoare asupra ţărilor noastre. Orientul ne trimitea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai fatală decât toate epidemiile ucigătoare, şi din acea cangrenă se născu ciocoismul, se născu umilirea servilă, se născu ambiţia egoistă şi toate celelalte stafii funeste, care şi până astăzi există printre români, deşi însă acum tupilate şi ascunse.

Ciocoismul îndemna a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari; el avea obraz de săftian, după vorba românului; primea zâmbind insulte cât de grave şi chiar palme, fără a simţi nevoie de vreo satisfacere. Acele palme se spălau cu apă din ibric; căci duelul, introdus în societate de tinerii crescuţi în Germania şi Franţa, inspira o groază salutară ce nu-i da drept de împământenire.

Ciocoismul bine exercitat îşi da însuşi diplomă de ischiuzarlâc (dibăcie), servind de treaptă spre acăţare, şi atât de puternic el rodea sămânţa bună din inimă, cât devenise din înjosire o înălţare, din ruşine o fală. Mulţi erau care declarau în gura mare că sunt ciocoi de casa cutărui boier mare. . . şi mulţi îi pizmuiau!

Politica ciocoismului consista în ferventa adorare a numelui împăratului rus, în vizite dese la consulat, în ambiţia de a juca vistul sau preferanţul cu dl consul, spre a câştiga nu banii, ci protecţia lui. Iar mica opoziţie compusă de câţiva competitori la tron, adresa în taină memorii la Petersburg sau jalbe la Poartă, cerând intervenţii străine; zic în taină, căci, dacă manoperele sale parveneau la urechea domnească, întreaga opoziţie era trimisă la mănăstire spre pocăinţă. Servilitatea, ciocoismul, sub mască de fineţe diplomatică, făcuse din Camera deputaţilor anticamera domnului, compusă din reprezentanţi devotaţi orbeşte guvernului.

Aleşi prin varga magică a corumperii electorale, ieşiţi din urne prin un nămol de decrete de boierii, şi de rânduiri în slujbe, clociţi sub o atmosferă de intrigi, de promiteri, de ameninţări şi de hatâruri, ei deveneau umiliţii sateliţi ai tronului şi, bun sau rău, folositor sau păgubitor ţării, ei votau cu entuziasm tot ce li se prezenta de sus. Apoi, cuprinşi de recunoştinţă, adresau acte de mulţumire Părintelui Patriei, pentru patrioticeasca sa oblăduire, hărăzindu-i drept recompensă, pe lângă lista civilă, şi economiile bugetului anual, ofrandă depusă pe altarul Patriei!

Serbarea cea mai solemnă pentru ciocoism era ziua sf. Nicolae, ilustrată cu ceremonii la curte, vizite oficiale la consulat, Te-Deum la Mitropolie, sunări de muzică militară, descărcări de tun (exista numai unul), bal mare la palat şi luminaţie în oraş. Pe străzi se înălţau transparante cu portretul-caricatură al împăratului; iar primprejurul lui ardeau cu pălălaie balerci de păcură şi sunau din cobze bande de lăutari.

Cât pentru vreo serbare naţională nici nu se pomenea; căci simţul de naţionalitate, pentru cei mai mulţi, amorţise de tot, şi pentru un mic număr de patrioţi nu se întindea mai departe decât până la hotarele ţării. Stranie prefacere a lucrurilor, stranie schimbare a oamenilor! Cine ar crede, privind ţara de astăzi, că acum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simţirile şi principiile moderne, care au prins rădăcină adâncă în societatea noastră, erau litere moarte, ba chiar lipseau şi cuvintele din limbă pentru exprimarea lor, aşa:

Onestitatea nu găsea un substantiv analog în jargonul ce se vorbea, cuvântul omenie (om de omenie) fiind dispreţuit ca un termen uzitat printre ţărani. Un om onest se zicea pe greceşte timios sau om de treabă... de care treabă?

Amorul propriu era poreclit filotimie şi prin o bizarerie limbistică, mita sau ruşfetul rusesc se chema filotim.

Onorul... cinste!
Gloria... slavă!
Libertatea... slobozenie!

Românismul avea un înţeles insultător pentru tagma evghenistă, căci o apropia de clasa locuitorilor de la ţară: „Român e ţăranul, eu sunt boier moldovan“, declamau cu mândrie elevii lui Cuculi şi Chiriac.

Unirea?... Un vis nevisat încă de nime. Independenţa? Alt vis îngropat în mormintele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.

Egalitate, libertate? Utopii ieşite din sânul Goliei şi menite a duce pe utopişti iarăşi în Golia, dacă ar fi existat asemene vizionari. Şi precum sacrele principii de drepturile şi îndatoririle omului în societate zăceau sub pâcla ignoranţei, asemene şi limba, şi literatura, şi artele frumoase se resimţeau de influenţa pâclei. Barbaria turcească, corumperea grecească şi desele ocupări ruseşti lăsară urme deplorabile în moravurile şi în spiritul societăţii, şi caracterul ei român dispăruse precum dispare pământul sub zăpada iernii. Soarele României era palid şi fără căldură naţională! Limba, păstrată cu sfinţenie de străbunii noştri şi de popor, devenise un tutti frutti, împestriţat cu vorbe greceşti, turceşti, ruseşti şi franceze.

Sub domnirea paşalelor ea se corcise cu ogeaguri, cu calemgii, cu taclituri, cu muchelefuri, cu chefuri, cu temenele, cu huzmeturi etc.; sub fanarioţi se încuscrise cu evghenii, cu filotimii, cu takismata, cu englendisiri, cu aporii, cu filo to heri, cu istericale, cu baclavale, cu arhontologii, parigorii etc. În fine, studiul limbii franceze introdusese în biata limbă nenumărate cuvinte terminate în arisit: amorarisit, menajarisit, amuzarisit, pretindarisit, perfecţionarisit, constituţionalizarisit etc.

Un adevărat român rătăcit în societate pe atunci rămânea cu gura căscată şi se putea crede transportat într-o lume cu totul străină sau mai bine în turnul lui Babel. Ce putea fi dar literatura unui asemenea timp?

Pe la începutul secolului s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeţi, care au lăsat urme adânci în memoria contemporanilor.

Acea pleiadă compusă de: Tăutu, Conachi, Beldiman, Bălşucă, Pogor, Bucşănescu etc., toţi boieri şi feciori de boieri, erau înzestraţi cu învăţăturile clasice ale limbilor: elină, latină şi franceză. Ei se îngânaseră cu imaginile poetice ale mitologiei antice şi primiseră totodată reflectul depărtat al ideilor voltairiene, pe care revoluţia cea mare din 1793 le răspândise în Europa; însă distanţa nestrăbătută ce exista între patria lor şi izvorul acelor idei, precum şi mai cu seamă poziţia lor socială îi opriră de a se pătrunde de principiile radicale ale Franţei. Spiritul lor lua deci o altă direcţie; el se îndrepta cu tot focul tinereţii pe câmpul înflorit al poeziei, câmp ce îi ducea în templul amorului. În curând Moldova fu inundată de satire, cântece amoroase şi elegii, în care dumnezeii mitologici şi mai cu seamă Afrodita ocupau locul cel mai important, precum în poeziile franceze de la aceeaşi epocă. Acele stihuri descriau în cadenţe lungi jalnica stare a inimilor şi chiar, sub forma de acrostihuri indiscrete, publicau numele zânelor adorate.

Satirele erau foarte mult gustate, căci ele corespundeau cu natura spiritului râzător al românilor; dar, mai presus de toate, cântecele de lume erau bine primite, fiind cântate de lăutari la mese, nunţi, petreceri prin grădini şi vii.

Pe atunci breasla lăutarilor dobândise o mare însemnătate, căci fiecare boier ce poseda suflete de ţigani avea şi banda sa de muzicanţi deprinşi a suna din viori, din cobze şi din naiuri; iar diversele bande se întreceau care de care a compune melodii mai duioase pe versurile boiereşti şi a scoate din piepturi ahturi mai prelungite, mai pătrunzătoare în folosul dragostei stăpânilor.

lautarii serveau de tainici curieri ai inimilor, căci declarările de amor se făceau prin gurile lor; prin urmare un ah! sau un of! bine trăgănat plătea pungi de bani şi adeseori înstărea pe fericitul ţigan, care poseda piept sănătos şi răsuflare lungă.

Astfel era obiceiul! Să-l respectăm, ca unul ce a contribuit la fericirea părinţilor noştri şi a păstrat, în lipsă de tipar, producerile poetice ale generaţiei trecute. Acele produceri au patru caractere distincte şi se împart în: 1) Cântece de lume (poezii amoroase); 2) Epistole; 3) Satire şi 4) Meditaţii filozofice; însă mai putem adăuga câteva încercări de soiul epic şi câteva traduceri în versuri din autorii străini, precum:

Plângerea Moldovei sau Jalnica tragedie, poem compus de
Beldiman asupra revoluţiei greceşti de la 1821.
Orest, tragedie de Voltaire, tradusă de Beldiman.
Henriada lui Voltaire, poem tradus de Pogor.
O parte din poemul lui Pope, tradusă de Conachi.
Epistolele Eloisei către Abeilard, traduse din Baur Lormian, de Conachi... etc., etc.

Toate aceste scrieri au meritul lor în privirea versificării şi a limbii, ades mlădiată cu mult talent; dar nu au putut exercita vreo influenţă salutară asupra gustului pentru literatură în epoca de care vorbim, fiind nerăspândite în public. Ele probează că printre părinţii noştri existau spirite cultivate distinse, ce simţeau nevoia de a-şi lua zborul în sfera ideilor înalte, însă nu erau seduse de prestigiul gloriei; căci lipseau mijloacele publicităţii. Poeţii scriau pentru mulţumirea lor, precum diletanţii fac muzică în singurătate, şi nu se îngrijeau de soarta manuscriselor. Consecinţa inevitabilă a unei asemene nepăsări a fost pierderea multor din autografe, care după moartea autorilor au servit a acoperi gavanoasele cu dulceţuri.

Cămara se îmbogăţea cu paguba literaturii.

În adevăr, demnul de laudă Asachi se încercase a fonda o tipografie şi un jurnal: Albina românească, însă acea tipografie zăcea în nelucrare din cauza lipsei de materie şi biata Albină era condamnată a culege miere numai din florile grădinii domneşti. Îi era oprit de a deştepta opinia publică, care pe la 1840 se prezenta în ochii guvernului sub forma unui monstru ameninţător; dar îi era permis şi chiar impus a relata numai ceremoniile de la Curte şi de la consulatul rusesc.

În adevăr, Asachi publică din când în când câte o cărticică de învăţătură elementară pentru şcoale şi câte un calendar la începutul fiecărui an; dar şi în acele publicaţii inocente el se găsea constrâ ns de asprimea unei cenzuri neinteligente.

Foarfecele cenzurii ţineau locul spadei lui Damocles deasupra capului fiecărui autor.

Dezvoltarea ideilor şi purificarea gustului literar se resimţeau dar foarte amar de sistemul apăsător al guvernului, şi avântul scriitorilor îşi frângea aripile, lovindu-se de indiferenţa publică ca de o stâncă. Bătrânii nu citeau decât vieţile sfinţilor; iar tinerii nu citeau nimic, dispreţuind cărţile româneşti, şi printre acei tineri numai un Alexandru Hrisoverghi şi un Costache Negruzzi: rari nantes in gurgite vasto se băteau cu mâna pe frunte, zicând cu desperare ca Chénier în ora morţii lui: Et pourtant je sens que j’ai quelque chose là!

V

Tabloul de mai sus va părea poate depins cu culori cam mohorâte. Societatea este prezentată sub o lumină puţin favora– bilă; timpul este arătat cu un nămol de defecte şi de ridicole. E drept, prin urmare, să examinăm şi părţile avantajoase ale tablo– ului, pentru ca să ne facem o idee exactă de epoca părinţilor noştri, epocă interesantă, de care ne ţinem noi înşine prin legături intime.

Am pretins că până la 1840 şi chiar mai încoace cu câţiva ani, ideile şi principiile moderne înrădăcinate astăzi la noi nu pătrunseseră încă în ţară, că societatea purta sigiliul oriental, că spiritul şi inima se luptau şi amorţeau sub suflarea otrăvitoare a fanariotismului, că precum guvernul nu avea altă ambiţie decât aceea de a fi bine văzut la Petersburg, asemene boierimea nu avea altă preocupare decât a fi bine văzută şi protejată de guvern.

Am spus că generaţia stătută era înţelenită în vechile datini şi privilegii, fără nici o dorinţă de a ieşi vreodată din cercul lor; vom adăuga că tinerimea ce reprezenta viitorul ţării nu avea nici o însemnătate, nici o aspirare, nici o iniţiativă şi negreşit ea ar fi rămas pierdută în hăugaşul trecutului dacă unii din părinţii noştri nu ar fi avut ideea de a-şi trimite copiii la universităţile din Francia şi Germania. Această idee providenţială, acest act revoluţionar, putem zice, a deschis porţile României la toate reformele civilizatoare ce au năvălit la noi şi s-au împământenit cu o repejune fără exemplu în oricare altă parte a lumii. Să fim drepţi şi să ne închină m cu respect şi recunoştinţă dinaintea memoriei părinţilor. Ei prin traiul lor păreau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce în Patria lor un secol de progres şi de regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor.

Glorie şi onor părinţilor noştri! Ei au pregătit viitorul, un viitor plin de frumoase promiteri, care s-au realizat în parte şi din care se bucură generaţia de astăzi.

Acei oameni venerabili au undit în inima lor cea mai sublimă aspirare: căci ei păstrau cu sfinţenie în fundul inimii calităţile moştenite de la străbuni şi neatinse de cangrena fanariotismului. Pentru acei boieri demni, ţara, numită moşie, era cel mai scump odor, cea mai sacră avere strămoşească. Demnitatea lor personală îi ţinea pe picioare şi ameninţători în faţa puternicilor intriganţi de la Fanar, simţul lor de naţionalitate îi făcea a plânge, privind înjosirea Patriei lor, căzută din culmea gloriei la rangul de un simplu paşalâc. Respectul lor pentru persoana împăratului Rusiei era izvorât din recunoştinţă, căci Rusia pusese capăt domnirii fanarioţilor, ea reînviase tractatele vechi ale ţării cu Turcia şi dotase România cu o constituţie mult mai liberală decât ale imperiilor vecine. Ei au fost singurele coloane rămase al timpului naţionalităţ ii noastre; pe fruntea lor venerabilă aurora viitorului reflecta razele sale; însă amar de naturile alese, de inteligenţele nerăbdătoare care trăiau în aşteptarea acelui viitor depărtat! C. Negruzzi a fost una din acele naturi.

Crescut în ţară sub privegherea părintelui său, el îşi dezvoltă spiritul, îşi înmulţi cunoştinţele prin citirea autorilor clasici, atât eleni, cât şi francezi, şi de la sine se înfrăţi cu şcoala romantică, al cărei şef era Victor Hugo. O oprire destul de lungă în Basarabia şi Rusia de sud punându-l în relaţie cu vestitul poet Puşkin, gustul său pentru literatura modernă se afirmă încă mai mult şi, ca prin un efect magic, el se trezi deodată cu o avere bogată de idei noi, de poezii armonioase şi de stil curat românesc. Avea, sărmanul, o comoară, şi nu se putea bucura a o împărţi cu nimeni, căci împrejurul său nimeni nu era în stare să o preţuiască la adevărata ei valoare.

Efect curios al legii de contraste! efect natural al sistemului de opresie! Pe când stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme, francisme mirosea a birocraţie, modelându-se pe fraza stereotipă de aşa precum şi în urmarea celor mai sus pomenite; pe când poezia lâncezea în versuri trăgănate de 16 picioare şi şchiopăta sub forma de ode linguşitoare către ministru, domn şi împărat, C. Negruzzi traducea cu o măiestrie artistică baladele lui V. Hugo şi minunata poezie a lui Puşkin Şalul negru. Limba lui era corectă, versificarea armonioasă şi traducerea demnă de original.

Pe când clerul ţinea într-o mână discul drăgălaş şi în cealaltă fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi îndrăznea a scrie pe Toderică, jucătorul de cărţi şi să traducă, în colaborare cu A. Donici, Satirele prinţului Antioh Cantemir, în care se găsesc pasaje ca următorul:

De vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată,
Înfăşură-ţi trufia, îţi pune lanţ de aur,
Sub mitră strălucită ascunde-ţi capul tău
Şi sub o barbă lungă stomacul îmbuibat,
Diaconul să meargă cu cârja înainte.
Te-ntinde-ntr-o caretă şi tot blagosloveşte
În dreapta şi în stânga când eşti plin de venin etc.

Pe când tradiţiile istorice căzuseră în uitare şi faptele glorioase ale strămoşilor noştri se pierdeau în întunericul ignoranţei, C. Negruzzi avu nobila dorinţă de a deştepta simţul naţional prin poemul istoric Aprodul Purice. Acest mic poem cuprinde tablouri de o rară frumuseţe şi se deosebeşte atât prin armonia versurilor, cât şi prin o energie de stil necunoscută încă până la dânsul.

Începutul e pastoral şi încântător:

Ciocârlia cea voioasă prin văzduh se legăna
Şi-nturnarea primăverii cu dulci ciripiri serba,
Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat etc.

Iar cu cât poetul intră mai afund în sugetul său, versul devine oţelit, şi când descrie lupta de pe malul Siretului, între ostaşii lui Ştefan-vodă şi armia ungurească a lui Hroiot, poemul ajunge la înălţimea epică. În acel pasaj poezia descriptivă produce efecte de minune în ochii şi în auzul cititorilor prin nechezarea cailor, prin zângănitul armelor şi mai ales prin eroismul domnului. Se cunoaşte că nu fără intenţie Negruzzi colora atât de viu tabloul său; lui îi plăcea să puie în faţa tronului imaginea sublimă a lui Ştefan, ca un contrast amar; îi plăcea să arate boierilor degeneraţi din timpul său cum erau acei de pe timpurile vitejiei, care, în loc de a trăi în trândăvie, ştiau să moară cu sabia în mână pentru apărarea ţării.

Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios prezentului mişelit.

Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iară domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpuşneanu şi a spune boierilor un mare adevăr: „Poporul e mai puternic decât boierimea!“

„Proşti, dar mulţi!“ răspunde Lăpuşneanu vornicului Moţoc, în scena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poarta curţii striga: „Capul lui Moţoc vrem!“ Acel răspuns al domnului: ,,Proşti, dar mulţi!“ cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluţie socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, rău primită de boieri; însă ea îşi dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română, şi va rămânea totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate.

Nu mai enumăr celelalte păcate ale tinereţilor, toate spirituale, atrăgătoare şi plăcute ca păcatul; însă voi declara fără nici o părtinire de veche amicie că valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calităţile lor, se măreşte în proporţie colosală când gândirea mea se raportă la timpul de sterilitate în care ele au fost produse. În anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamă preţioase.

Bagajul literar al lui Negruzzi este mai puţin voluminos, precum a fost şi acel al lui Prosper Mérimée în Francia; însă câştigă în calitate ce-i lipseşte în câtime. El zicea: „Mai bine vreau un armăsar arăpesc decât o herghelie tătărească“ şi „decât un câmp de măcieşi, mai bine un singur trandafir“. Avea multă dreptate şi zicea un mare adevăr în limbajul său original: căci mai bucuroşi să fim de a poseda în bibliotecă un singur volum de păcatele lui Negruzzi decât o sută de tomuri ale unor literaţi păcătoşi.

Am asemănat pe Negruzzi cu Mérimée în privirea câtimii operelor; acea asemănare o găsim şi în natura talentului şi chiar a spiritului lor. Amândoi aveau condeie de oţel mlădios, cu care ştiau a cizela foarte fin limba de care se serveau. Ei aveau deopotrivă simţul estetic în producerile lor şi posedau acelaşi farmec de naraţie. Orice întâmplare zilnică, orice istorioară cât de neînsemnată, Negruzzi ştia să o prezinte sub forme interesante, şi atât convorbirea lui variată, cât şi tactul purtării, modestia şi blândeţea caracterului său l-au făcut a fi mult simpatic contemporanilor săi.

Ca om politic, deşi rolul lui nu a fost însemnat, e de ajuns să amintim aici că, fiind deputat sub domnia lui Sturza-vodă, el a fost exilat de două ori la moşia sa Trifeşti de pe malul Prutului, pentru crima neiertată că avea idei liberale şi făcea opoziţie guvernului. Însă şi diversele posturi ce a ocupat, de la simplu diac de visterie, post în care intrau întâi feciorii de boieri pe atunci, până la postul de ministru de finanţe, şi cariera politică erau contrare gustului şi tendinţelor sale literare.

În nămolul de dele, adunate împrejurul lui de şicana proceselor, în mijlocul lucrărilor seci de cancelarie, la care a fost condamnat o mare parte din viaţă, el găsea timp a comite plăcute păcate, colaborând la toate foile ce se iveau pe orizontul literar. Astfel: Curierul de ambe sexele al lui Heliad, Albina lui Asachi, Alăuta românească, Dacia lui Kogălniceanu, Progresul, România literară ale lui Alecsandri, Lumina lui Hasdeu şi chiar Convorbirile literare s-au ornat cu mărgăritare ieşite din şiragul său. Însuşi repertoriul teatrului naţional se îmbogăţi cu două piese originale, care au avut mare succes pe scenă: Doi ţărani şi cinci cârlani şi Muza de la Burdujeni; această muză a rămas un tip în panorama noastră socială. Aşadar, ca membru al societăţii, C. Negruzzi a fost o individualitate marcantă printre contemporanii săi.

Ca om politic, a fost liberal într-un timp unde liberalismul era periculos, căci îl ameninţa exilul.

Ca om de litere, a fost, este încă şi va fi mult timp în fruntea prozatorilor români.

Ca român, cu simţul de adevărată naţionalitate, să-l lăsăm însuşi a se exprima:
„Francez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut,
Pământul tău e bine-a nu uita,
Oricui e drag locul ce l-a născut;
Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta,
Nu mai găsesc ca dulcea Românie
De-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea,
Corci venetici! ... Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt român şi-mi place ţara mea.“

Mirceşti, ianuarie 1872