A doua zi de ziua în care lucrurile ce am povestit s-au petrecut, veni la baliful Hermann Guessler de Brouneig un trimis de la cavalerul Beringer de Landenberg şi îi spuse întâmplarea lui Melhtal şi răzbunarea lui Landenberg.

De abia sfârşise, când sosi un arcaş a domnului de Wolfranchiess.

El spuse moartea stăpânului său şi cu ce chip ucigaşul scăpase prin ajutorul unui om numit Wilhelm din Burglen, sat de subt cârmuirea lui Guessler. Baliful făgădui că să va pedepsi omul acela. Abia dase cuvântul său, când veni un soldat din garnizoana de Schwanau. Soldatul povesti că guvernorul, silnicind cinstea unei june fete de la Art, îl întâlniră la vânat doi fraţi a fetei şi îl omorâsără, pe urmă ucigaşii scăpaseră în munte, unde în zadar îi goniră pe urmă.

Atunci Guessler se sculă şi jură că dacă Melthal, care zdrobise braţul slugii lui Landenberg, dacă Conrad de Baumgarten, care omorâse pe domnul de Wolfranchiess în baia sa, daca tinerii ce uciseră pe guvernorul castelului de Schwanau vor cădea în mâinile sale să vor pedepsi cu moarte. Trimişii era să se ducă cu acest răspuns; dar Guessler i-a chemat să-l întovărăşească pe piaţa publică de la Altorf. Sosind acolo, porunci să împlânte în pământ o lungă prăjină şi în vârful ei îşi puse pălăria, a caria fund era împrejurat de corona ducală a Austriei, pe urmă puse să trâmbiţeze că oricine, nobil, orăşan sau ţăran, trecând dinaintea acestui semn a puterii conţilor de Habsburg, să se închine spre dovadă de credinţă şi închinare, apoi a dat drumul trimişilor, poruncindu-le să spuie aceea ce văzusără şi să îndemne pe acei ce-i trimisără să facă aseminea în respectivele lor cârmuiri, care era, adaogă el, cel mai bun mijloc de a cunoaşte pe vrăjmaşii Austriei; în sfârşit, lăsă o streajă de doisprezece arcaşi în piaţă şi le a poruncit să oprească pe orice om care nu se va supune poruncii ce dase.

Trei zile după aceasta, îl înştiinţară că se arestase un om pentru că nu voise să se închine coronei ducilor de Austria. Guessler încalecă îndată şi merse la Altorf, întovărăşit de strejarii săi. Vinovatul era legat de însuşi prăjina în vârful caria era pălăria guvernorului şi după haina sa de postav verde de Bala şi pălăria sa împodobită cu o pană de vultur, se vedea că e un vânător de munte. Sosind în dreptul lui, Guessler dete poruncă să-l deslege. Porunca împlinindu-să, vânătorul care ştia că n-a scăpat cu atâta numai, lăsă mâinile în jos şi să uită la guvernorul cu o simplicitate depărtată de slăbiciune şi de trufie.

— Adevărat e, îi zise Guessler, că nu ai voit a te închina la astă pălărie?

— Adevărat, domnul meu.

— Şi pentru ce?

— Pentru că părinţii noştri ne-au învăţat a nu ne închina decât lui Dumnezeu, bătrânilor şi împăratului.

— Dar corona aceasta înfăţoşază imperiul.

— Ai greşală, domnul meu, astă coronă e aceea a conţilor de Habsburg şi a ducilor de Austria; împlântă corona asta în piaţile Luţernii, Foburgului, Zugului şi ţării de Glaris, care sunt ale lor şi nu mă îndoiesc că lăcuitorii i se vor închina, dar noi carii am priimit de la împăratul Rodolf privilegiul de a ne numi judecători, de a fi guvernaţi de legile noastre şi de a atârna de imperiu, noi suntem datori a respecta toate coroanele, dar a ne închina numai coroanei împăratului.

— Dar împăratul Albert, suindu-să pe tronul roman, nu a întărit aceste slobozenii dăruite de părintele său.

— Rău a făcut, domnul meu, şi iată pentru ce Uri, Schwitz şi Unterwalden au făcut alianţă între ele şi s-au legat prin jurământ a-şi apăra împrotiva oricărui persoanele lor, familiile lor, averile lor, ajutându-se prin sfaturi şi prin arme.

— Şi tu crezi că îşi vor ţinea jurământul? zise zâmbind Guessler.

— O crez, răspunse cu linişte vânătorul.

— Şi că lăcuitorii mai degrabă vor muri, decât a-l călca?

— Până la cel mai de pe urmă.

— Să vedem.

— Zău, domnul meu, urmă vânătorul, bine ar fi împăratul să ia sama; nu e norocit în asfel de apucări, îşi va aduce aminte de asedia Bernei, unde împărătescul său steag fu luat, de Zurich în care n-a cutezat să intre, măcar ci toate porţile era deschise; şi încă cu aceste două cetăţi nu era treaba de slobozenie, ci de hotare; ştiu că şi-a răzbunat aceste două neizbândiri asupra Glarisului, dar Glaris era slab şi fu surprins fără apărare, în vreme ce noi, confederaţii, suntem preveniţi şi înarmaţi.

— Şi unde avuşi tu vremea a învăţa legile şi istoria, daca nu eşti decât un simplu vânător, cum s-ar putea socoti după costumul tău?

— Ştiu pravilile noastre, pentru că acesta e cel întâi lucru ce părinţii noştri ne învaţă a respecta şi a apăra;

Ştiu istoria pentru că sunt cam cler (clerc), fiind crescut în mănăstirea Maicei-Domnului-Ermiţilor, care face că am căpătat slujba de adunător veniturilor Fraumünsterului de Zurich. Cât pentru vânătorie, nu e starea, ci petrecerea mea, precum este acea a unui om slobod.

— Şi cum te cheamă?

— Wilhelm, din botez, şi Tell, din strămoşi.

— A! răspunse Guessler cu bucurie, nu eşti tu care ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten şi femeii lui la cel de pe urmă vifor?

— Am priimit în barca mea pe un om şi pe o femeie, pe care îi gonea, dar nu i-am întrebat cum îi cheamă.

— Nu eşti tu, iarăşi, de care spun că eşti cel mai iscusit vânător din toată Elveţia?

— E în stare să săgeteze la o sută cincizeci de paşi un măr de pe capul copilului său, zisă un glas ce să râdică din grămadă

— Dumnezeu să ierte pe cel ce a zis aşa vorbe! strigă Wilhelm; dar negreşit că acela nu e părinte.

— Tu ai copii? zise Guessler.

— Patru, trei băieţi şi o fată. Dumnezeu a binecuvântat casa mea.

— Şi pe care iubeşti mai mult?

— Pe toţi deopotrivă.

— Dar nu ai mai multă dragoste pentru vreunul?

— Poate că pentru cel mai tânăr, căci e şi cel mai slab, şi prin urmare acel ce are mai multă trebuinţă de mine, fiind abia de şapte ani.

— Şi cum îl cheamă?

— Walter.

Guessler se înturnă către unul din strejarii ce-l urmaseră călare.

— Aleargă la Burglen şi adă-mi pe micul Walter.

— Şi pentru ce, domnul meu?

Guessler făcu un semn, strejarul purcese în galop.

— O! ştiu că măria ta ai bune gânduri, domnul meu, dar ce vei să faci cu copilul meu?

— Vei vedea, zise Guessler, înturnându-se şi puindu-se la vorbă cu scutierii (écuyers) şi strejarii ce îl întovărăşea.

Wilhelm stătu pe locul unde era, cu fruntea plină de sudori, cu ochii holbaţi, cu pumnii închişi.

Până-n zece minute strejarul s-a întors aducând pe copil pe oblâncul sălii, pe urmă, ajungând lângă Guessler, l-a pus jos.

— Iată micul Walter, zise strejarul.

— Bine, răspunse guvernorul.

— Copilul meu, strigă Wilhelm. Copilul s-aruncă în braţele lui.

— Mă chemai, tată? zise copilul, bătând în palme de bucurie.

— Cum de te a lăsat maică-ta să vii? murmură Wilhelm.

— Ea nu era acasă, era numai fraţii şi soră-mea. O! lor le a fost tare ciudă; au zis că mă iubeşti mai mult decât pe dânşii.

Wilhelm oftă, strângându-l în braţe.

Guessler privea astă scenă cu ochi strălucinzi de bucurie şi de fierozitate; pe urmă, după ce dete vreme inimilor tatălui

Şi fiului să se deschiză:

— Legaţi copilul de cel copac, zisă el, arătând un stejar care era în ceealaltă margine a pieţii.

— Pentru ce? strigă Wilhelm, strângându-l la sân.

— Pentru ca să-ţi arăt că, pintre strejarii mei sunt arcaşi, care deşi nu au numele tău, ştiu îndrepta o săgeată.

Wilhelm deschise gura ca cum n-ar înţelege, măcar că gălbineala feţii lui şi picăturile de apă ce-i şiroia pe frunte arăta că pricepuse.

Guessler făcu un semn, oamenii de arme s-au apropiat.

— Să-mi legi copilul, ca să cerci iscusinţa soldaţilor tăi! Oh! nu ispiti aceasta, guvernorule, căci Dumnezeu nu te-a lăsa.

— Să vedem, zisă Guessler şi înnoi porunca.

Ochii lui Wilhelm străluciră ca ai unui leu, să uită împrejurul său ca să vază de nu era vro trecătoare deschisă pentru fugă, dar era încungiurat.

— Dar ce mă vor ei, tată? zise micul Walter speriat.

— Ce te vor fătul meu? ce te vor? Oh! tigri cu chip de om! Vor să te omoară.

— Şi pentru ce, tată? zisă copilul plângând, eu n-am făcut nimărui nici un rău.

— Călăi, tâlhari, ucigaşi, strigă Wilhem scrâşnind din dinţi.

— Aide, sfârşaşte! zise Guessler.

Soldaţii s-au aruncat pe el şi i-au smâncit copilul. Wilhelm s-aruncă la picioarele calului lui Guessler.

— Domnul meu, îi zise el, încleştând mâinile, domnul meu! Eu sunt care te-am ofensat apoi dar pe mine trebuie să mă pedepseşti, domnul meu, pedepseşte-mă, omoară-mă; dă pe acest copil maicei sale.

— Eu nu vreu să te omoare, strigă copilul, debătându-se în braţele arcaşilor.

— Domnul meu, urmă Wilhelm, femeia şi copiii mei vor lăsa Elveţia; îţi vor lăsa casa mea, ogoarele mele, se vor duce să cerşitorească din oraş în oraş, din casă în casă şi din colibă în colibă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruţă p-acest copil!

— Este un chip să-l scapi, zise Guessler.

— Care? strigă Tell, sculându-se. Oh! care? spune, spune degrabă, şi dacă aceea ce voieşti a cere de la mine este în puterea unui om, o voi face.

— Nu voi cere nimic care să fie peste putinţa ta.

— Ascult.

— Un glas zisă dinioarea, că tu erai un aşa iscusit vânător, încât ai putea săgeta la depărtarea de o sută cinzeci paşi un măr pe capul copilului tău.

— Oh! acela era un glas blestemat şi socoteam că numai Dumnezeu şi eu l-am fost auzit.

— E, bine! Wilhelm, urmă Guessler, daca te vei pleca a-mi da astă dovadă de adresă, te iert pentru că nu te ai supus poruncii mele, ca să te închini astei pălării.

— Nu se poate, domnul meu, nu se poate, cum să ispitim pe Dumnezeu?

— Apoi dar, îţi voi arăta că am arcaşi mai puţin fricoşi decât tine. Legaţi copilul!

— Aşteaptă, domnul meu, mai îngăduie; deşi acesta e un lucru foarte groaznic, foarte cumplit, foarte infam, lasă-mă să gândesc.

— Îţi dau cinci minute.

— Dă-mi încai pe fiiul meu în vremea asta.

— Daţi drumul băiatului, zise Guessler. Copilul alergă la tată-său.

— Ei ne-au iertat, tată? zise copilul, ştergându-şi ochii cu minutele, râzând şi plângând.

— Iertat? ştii tu ce vor? O, Dumnezeul meu! Cum poate veni un aşa gând în capul unui om?... Vor, ba nu, nu vor! Nu e cu putinţă să vrea un aşa lucru. Vor, sărace copile, ca la o sută cinzeci de paşi să iau cu săgeata un măr de pe capul tău.

— Şi pentru ce nu vrei tu, tată? răspunse copilul.

— Pentru ce? Dar de n-aş nemeri mărul, daca săgeata te ar lovi!.. .

— O! tu ştii bine că nu e primejdie, taică, zise copilul zâmbind.

— Wilhelm, strigă Guessler!

— Mai îngăduie, domnul meu, mai îngăduie nu sunt încă cinci minute.

— Ai greşală, vremea a trecut; Wilhelme, hotăraşte-te. Copilul făcu un semn de încurajare tatălui său.

— Aide! murmură Wilhelm cu jumătate de glas! Oh! nu! niciodată!

— Luaţi feciorul, strigă Guessler.

— Tata vrea, zisă copilul, şi se smulse însuşi din braţele lui Wilhelm ca să alerge la copac.

Wilhelm rămase nimicit, cu braţele în jos, cu capul plecat pe pept.

— Daţi-i un arc şi săgeţi, zise Guessler.

— Eu nu sunt arcaş, strigă Wilhelm, ieşind din ameţeala sa, nu sunt arcaş, sunt arbaletier.

— Adevărat, adevărat! strigă grămada.

Guessler se înturnă spre soldaţii ce oprisără pe Wilhelm, ca să-i întrebe.

— Aşa este, ziseră ei, avea o arbaletă.

— Şi ce s-a făcut cu ea?

— I s-a luat când l-am dezarmat.

— Să i-o dea, zise Guessler. S-au dus s-o caute şi au adus-o.

— Acum un măr, zise Guessler; i-au adus un paner plin. Guessler alese unul.

— O, nu pe acela! strigă Wilhelm, nu pe acela; în depărtare de o sută cinzeci paşi abia l-aş vedea; asta e o nemilostivire a-l alege atât de mic. Guessler luă pe cel mai mare.

— Aide, s-a pus la cale; măsuraţi locul.

— Aşteptaţi, zise Wilhelm suspinând; o măsură dreaptă, domnul meu, paşi de două picioare şi jumătate, nu mai mult, asta e măsura; aşa e, domni arcaşi, că asta este măsura de tras la ţintă?

— Să va face cum o cei. Arcaşii măsurară o sută cinzeci paşi de două picioare şi jumătate.

Wilhelm urmă pe acei ce măsura locul, îl măsură şi el de trei ori, apoi văzând că era drept, reveni la locul unde îi era arbaleta.

— Numai o săgeată, strigă Guessler.

— Lasă-mă s-o aleg măcar, zisă Tell, nu e puţin lucru alegerea săgeţii; aşa e, domni arcaşi, că sunt săgeţi, care fac sminteală, sau pentru că ferul e prea greu, sau pentru că au un ciot în lemn, sau pentru că sunt rău împănate.

— Aşa este, ziseră arcaşii.

— Alege-ţi dar, zisă Guessler, dar numai una, ai auzit?

— Bine, bine, murmură Wilhelm, ascunzând pe furiş o săgeată în sân: numai una.

Wilhelm căută toate săgeţile cu cea mai mare luare-aminte, le luă una după alta, le cercă pe arbaleta sa ca să vază de intră bine în răglăitura ei, le cumpăni pe degetul său ca să vază de nu atârnă ferul în vro parte care i-ar fi făcut să meargă lovirea mai jos. în sfârşit, găsi una potrivită, dar să făcu că încă tot caută pintre celelalte, ca să mai câştige vreme.

— Mult mai ai? zise Guessler cu nerăbdare.

— Iată-mă, domnul meu, răspunse Wilhelm; să-mi fac numai rugăciunea.

— Încă?

— Oh! încai dacă n-am găsit îndurare de la oameni, să cer milostivirea lui Dumnezeu! Aceasta e un lucru ce se dă şi osânditului pe eşafod.

— Roagă-te.

Wilhelm îngenuche şi să păru absorbit în ruga sa. în vremea aceasta pe copil îl lega de copac; vrură să-i lege ochii, dar el nu priimi.

— Pentru ce nu îi legaţi ochii, zise Wilhelm, curmându-şi rugăciunea.

— Cere să te vază, răspunseră arcaşii.

— Şi eu nu voi să mă vază, strigă Wilhelm; nu voi, m-auziţi? Sau daca nu, nu priimesc alcătuirea, el să va mişca văzând săgeata viind şi îmi voi omorâ copilul. Walter, lasă-te să-ţi lege ochii, te rog.

— Bine, zise copilul.

— Mulţumesc! zisă Wilhelm ştergându-şi fruntea şi uitându-se speriat împrejurul său, mulţumesc, tu eşti un bun băiat.

— Aide, curaj, tată! îi strigă Walter.

— Aşa, aşa, zise Wilhelm, puind un genuche în pământ şi întinzându-şi arbaleta; apoi, înturnându-să spre Guessler: Domnul meu, este încă vreme, cruţă-mă de un păcat şi pe măria ta de o bătaie a cugetului. Zi că toate au fost ca să mă pedepseşti, ca să mă cerci, şi că acum, după ce ai văzut cât am suferit, mă ierţi; aşa e, domnul meu, aşa e că mă ierţi? urmă el, târându-se pe genuchi; pentru numele Fecioarei Măriei, pentru numele tuturor sfinţilor, iertare! iertare.. .

— Aide, dă mai curând, zise Guessler, şi nu mă scoate din răbdare; n-a fost aşa vorba? Să te văz, vânătorule, arată-ţi iscusinţa.

— Doamne, Dumnezeul meu, fie-ţi milă de mine! murmură Wilhelm, înălţând ochii spre cer. Pe urmă, luându-şi arbaleta, puse săgeata, răzimă condacul de umăr, rădică câtinel vârful; apoi, sosind la înălţarea căzută, omul acest, tremurând dinioarea ca o frunză clătită de vânt, se făcu nemişcat ca un arcaş de piatră. Nici un suflet nu se auzea. Toate răsuflările era prinse, toţi ochii aţintaţi. Săgeata zbură, un strigăt de bucurie răsună, mărul era pironit în stejar şi copilul neatins. Wilhelm vru să se scoale, dar aligni, scăpă arbaleta şi căzu ameţit. Când îşi veni în sine, era în braţele copilului său. După ce îl sărută de o mie de ori, să înturnă spre guvernorul şi întâmpină ochii lui scânteinzi de mânie.

— Făcut-am precum mi-ai poruncit, domnul meu? zise el.

— Dar, răspunse Guessler, şi tu eşti un viteaz arcaş. Pentru aceasta te iert precum ţi-am făgăduit, că nu ai respectat poruncile mele.

— Şi eu domnul meu zisă Wilhelm, te iert pentru chinurile cele de părinte care am tras.

— Dar mai avem încă o socoteală de răfuit amândoi. Tu ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten, care e un ucigaş şi un rău, şi tu trebuieşti pedepsit ca un tovarăş al lui.

Wilhelm se uită împrejurul său ca un om ce nebuneşte.

— Duceţi pe acest om în temniţă, flăcăi, trebuie o judecată în formă pentru a pedepsi uciderea şi nalta trădare.

— Oh! trebuie să fie o dreptate în cer, zise Tell, ducându-se la închisoarea sa.

Copilul însă fu trimis la maică-sa.