Plutind în întuneric pe cale rătăcită,
Căci nu vă-ntoarceţi ochii spre cel ce este-n cer?
Atei fără de minte! Părerea amăgită
Lăsaţi, şi mânaţi vasul spre ţărm de adevăr.
Pre Dumnezeu cunoaşteţi acel ce cârmuieşte
Făptura plăsmuită cu însăşi mâna sa.
El cerurile-ntinse în care străluceşte
Înflăcăratul soare pre toţi a lumina.
Planetelor şi lunii El zice să-mprumute
Lumina lor din soare; şi el a poruncit
A se aprinde noaptea făclii de stele sute
În aer să lucească când soarele au sfinţit.
Cu naltă-nţelepciune a timpului măsură
A cumpănit, şi toate păzesc regula lor,
El zice ca să cadă a rouăi picătură
Pământul să adape spre hrana tuturor.
Şi toate sunt lăsate spre vecinica Lui slavă
Şi cerul şi pământul pre Dânsul îl măresc,
Câmpia, şesul, floarea şi vesela dumbravă,
Ici valea, colo dealul natura-mpodobesc.
Când marea se răscoală mugind cu-nfuriere,
În slab nisip o ţine în marginile ei.
El vânturilor zice să sufle cu putere,
Văzduhul să-nnoiască gonind nourii grei.
El este creatorul a orice vietate.
Jivina ce trăieşte în ape, pe pământ,
Şi pasărea ce-n aer cu aripa străbate;
Tot ce viază-n lume a Lui făptură sunt.
Apoi ca un puternic şi milostiv părinte
Pre om cu însăşi mâna-i din lut a plăsmuit
L-a dăruit cu semnu-i, l-a înzestrat cu minte,
Cu dânsa dintre alte făpturi l-au osebit.
El nourul cel negru despică cu-al său tunet,
Săgeata arzătoare răzbate-n orice loc;
Se tulbură tot omul de acel puternic sunet
Înfricoşat şi iute, ce poartă-n sine foc.
Pre cei smeriţi înalţă, pre cei înalţi smereşte.
De munţi de se atinge ei fumegă-ngroziţi,
De-a lui privire lumea se mişcă, se clăteşte,
Noroadelor şi neamuri, cântaţi-l şi-l măriţi.