Satira VIII
Ferice de acela ce stând pe un picior
Compune două sute de versuri într-un ceas,
Mânjind o jumătate de conţ pe toată ziua;
Ce scrie cum îi vine, fără să-şi bată capul
Să afle din ce parte afară suflă vânt.
Pre mine, însă, soarta cumplit mă osândi
Să scriu cu îngrijire, cu trudă şi cu număr.
Când voi s-apuc condeiul, mă-ntreb întâi pre sine:
De nu silit de patimi doresc a fi autor?
Nu oare fala slavei la care aş privi,
Sau pizma ori mânia, dorinţa clevetirii,
Îmi predomnesc în minte? Căci oricât de cinstită
O faptă e în sine, dar poate fi prea rea,
Când scopul ei se trage din vicios izvor.
De văd că al meu cuget nimică nu-mi impută,
Atunci întorc privirea şi cercetez năravuri,
Mă sârguiesc din rele s-aleg ce-i de folos;
Eu laud ce e bine şi râd de ce e rău.
Găsind un sujet vrednic de mica mea putere,
Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frâu
Nu mă lenesc a şterge de scriu puţin sau mult.
Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun-simţ
Orice voiesc a zice, şi versurile mele
Să aibă o măsură, stând unde se cuvine;
Să nu slăbesc ideea, nici de prisos să-nşir,
În sunete deşerte, un grai neînţeles.
Iar mai vârtos iau sama să nu jignesc pre nime
Cu vrun cuvânt obraznic ieşit din a mea pană,
Ca nu defăimând aspru năravul acel rău,
Să dezvelesc că însumi sunt rău şi pătimaş.
Văzut-aţi vreodată un chirurg când sânge
Sloboade unui bolnav? Cu ce luare-aminte
La mâna cea legată tot pipăie cercând
Să afle unde-i vâna; apoi loveşte-ncet
Păzind cu scumpătate ca rana să nu fie
Mai mare decât trebui? Această îngrijire
Şi eu când scriu la versuri întocmai imitez;
Îmi pare că iau sânge la demoralizaţi.
Cum am sfârşit lucrarea, o strâng, o dau uitării;
Apoi o cioplesc iarăşi, ş-având mai multă trudă
Decât mai înainte pre sine nu mă cruţ;
Dar versurile mele tot nu cutez s-arăt.
Ne-ncrederea de sine, ruşinea, ne-ndrăzneala,
În mine sunt sădite sau de-a naturii mână,
Sau din copilărie de sfatul părintesc;
Iar dreapta judecată când vream a fi sumeţ
M-ameninţa îndată cu chinuri, ostenele:
De-atunce până astăzi urmez a ei povaţă.
Cred orişicând că faţa ce priimeşte-ades
Colorul ruşinării, se face îndoit
Mai vie, mai frumoasă, dând semne vederate
De nevinovăţie; că limba cea uşoară
Când slobodă aleargă, se-mpiedică curând;
Că îndrăzneala este atunci de lăudat,
Când ne slujeşte-n lupta cu relele năravuri;
Când smulgem de la duşman cu dreptul biruinţa;
Când clevetiri urâte văzând le înfruntăm,
Sau apărăm dreptatea unui nevinovat.
Cred iarăşi că acela ce se socoate-n sine
Mai mult decât oricare, de laudă nu-i vrednic;
Văd însă cu-ntristare c-asemene plecări
Îmi sunt vătămătoare, dar nu pot să le las.
Şi nu mă strică numai că-mi fac împiedicare
Să scriu sumeţ la versuri, şi singur să mă laud,
Ades prilejuri bune din mână am scăpat,
Căci mi-a lipsit curajul de-a le putea ţinea.
Ades şi a minciunii am suferit urâtul;
M-am chinuit în sine, şi ca o cloşcă mută
N-am zis măcar: iubite, mai cruţă-al meu auz!
Când dimpotrivă altul ce-a zeilor favor
I-a dat obraz de-aramă ca orice legi să calce,
Ruşinea, sentimentul să le dispreţuiască,
Să nu-şi mai schimbe faţa în galben sau în roş
La toată uşa bate, se-nchină tuturor,
Spinarea îşi îndoaie, şi de refuz nu-i pasă;
Supărăcios, obraznic, din casă dat afară,
De-o sută de ori iarăşi se-ntoarce înapoi,
Uitând că şi stăpânul şi slugile-l urăsc.
Aşa din treaptă-n treaptă norocul îl ridică,
Căci vrând de el să scape îi împlinesc ce cere.
Când eu oftând zadarnic pierd vreme de cinci ani
Pe lângă frumuşele, un altul îndrăzneţ
Întru o zi îşi vede nădejdea-ncununată;
Neam, minte, vrednicie din gură nu-i mai iese;
Isprăvile străine le dă de ale lui;
Defaimă orice lucru, şi vrea prin adunări
El numai să vorbească, iar ceilalţi să tacă,
Făcându-i fără voie de dânsul să se mire.
Sunt rari aceia care ştiu cumpeni pre om
Din greutate vorbei, şi bine înţeleg
Ce creieri pot produce cuvintele rostite.
Mulţi mintea ne măsoară chiar după limbuţie,
Şi cred că nerozia e dată la tăcuţi.
Ades aud aceste: Arist e om cinstit,
E delicat, şi poate să fie bun prieten,
Dar într-un ceas o vorbă nu poţi de la el scoate.
Cuvântul de pe buze-i se trage lin şi scurt;
Cu dânsul totdeauna îmi vine a căsca,
Şi iată ce mă face să cred că duh nu are.
Virtutea din vechie sta purure în mijloc
Între acele margini ce patimile nasc;
În vremea noastră însă aceasta s-a schimbat.
Şi cine având oare venituri măsurate,
Nu se sileşte încă să-şi mai mărească starea?
Cu dreptul sau cu strâmbul s-adune aur mult?
E leneş acel care se poate mărgini;
E neplăcut acela ce-şi cumpăneşte vorba,
Şi este mic de suflet acel ce-şi chibzuieşte --
A sale interese cu cugetul curat.
Neruşinaţi, obraznici, noi slava alungăm,
Pe-o cale unde-a slavei nu este nici o urmă,
Şi ne-amăgim pre sine cu măguliri deşerte.
Când oare ochii noştri se vor mai curăţi
De pâcla rătăcirii în care ne aflăm?
Mai străluci-va oare de adăvăr vro rază?
Zadarnică nădejde! Iubim a noastre vicii
Ce numai defăimare ş-ocară ne aduc,
Deşi a lor plăcere nu ţine îndelung!
Mustrarea conştiinţei, urâtul, îngrijirea,
Pe urma lor urmează, şi chinul este mare!
De-a pune în mirare pre oameni, ce folos?
Când ei sunt nestatornici în socotinţa lor,
Şi ce-au lăudat astăzi, mâni iarăşi ei defăimă?
Privind a noastre rele şi necinstite fapte,
Ades se ruşinează bărbatul înţelept.
Într-un cuvânt, acela ce nu e virtuos
Nu poate sta aproape de tronul unde ANNA,
Prietena virtuţii ocârmuieşte astăzi.
Cu dânsa în unire ea ştie osebi
Şi răsplăti cum trebui pe-ai binelui urmaşi;
Iar demoralizaţii şi rău cugetătorii
Nu pot să-ngăduiască a ochilor ei raze,
Cum nu pot agarenii şi schiţii suferi
Înfricoşatul trăsnet de braţu-i repezit.
В контексте запуска программы «Европейское село», какие насущные потребности имеются в вашем населенном пункте?
- Статус:
- Село
- Первое Упоминание:
- 1830
- Население:
- 114 чел.
Лазо (Lazo) — село в составе коммуны Алава Штефан-Водского района. Расположено в 18 км от города Штефан-Водэ и 108 км от Кишинева. По данным переписи 2004 года, в селе проживают 114 человек. Первое документальное упоминание о Лазо датируется 1830 годом. Тогда населенный пункт фигурировал под названием Якобсталь.