Pe podelele reci de cărămidă

1

Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniţei se desemna în fâşii crucişate gratiile de fier din fereasta înaltă şi boltită, luna 'nota pe nouri fugitori cari purtau corpul ei de aur. Un singur stâlp alb purta boltirea înaltă a temniţei şi, răzimată de stâlp , se vedea o figură naltă de femeie, albă ca varul, cu ochii turbaţi şi fixi — ea-şi frângea mânile ei în lanţuri şi din când în când îşi netezea părul ei desfăcut, ce cădea pînă la şolduri în viţe şi 'ncovoituri cumplite. La picioarele ei era cadavrul ca de var al unui copil gol pus pe paie — un cadavru slab pe care bătea luna, legat la gât cu o cordeluţă roşie.

Femeia răzimată de stâlp era atît de albă încât părea o statuă şi una cu stâlpul.

Apoi deodată şezu. Luă copilul în poală şi buzele ei vinete surâseră — ea [îi] vorbea lin cu glasul încet, uimit şi nebun :

— O, steaua mea, îngerulmeu, frumosul meu înger, ascultă, ascultă. Pentru templul Sionului căzut în ruină, pentru zidirile 11 Ierusalimului p[e] 12 cari le-au dărâmat , pentru mărirea poporului lui Israil , pentru regii lui pe cari - i despreţuiră —stau în singurătate şi plâng . Dară veni-va ziua în care se va ridica un erou care-a aduce nouă mărire şi nouă putere. Şi tu eşti acel erou. Tu eşti Messia , îngerul meu! Tatăl tău poartă coroană, mama ta e sclavă. Copil de sclavă—copil de rege să te 'ncoron . Ea-şi desprinse de la gât un cerc de aur şi-l apăsă pe fruntea copilului.

— Unde este acum tatăl tău, acel om palid, frumos , o, prea frumos, nalt, în haina lui neagră, cu coroana scumpă pe frunte, să te vadă pe tine în leagăn — Împărat al lumei întregi. Surâzi , surâzi cu gura ta cea mică... îngerii vorbesc cu tine ? îngerii îţi arată mantia, tronul, sceptrul tău... Visezi! visezi ce ai să fii... dulcele meu Domn!

Deodată ea se ridică. Umbra ei se - aruncă pe părete. Ea-şi întinse mâna slabă şi fină spre umbră, cu cealaltă îşi răsfoi părul de pe frunte şi zise cu bucurie:

— Tu eşti... Ştefane... Ce frumos eşti tu, Doamne! Dulce Doamne! Adu - ţi aminte de acea noapte ...O! Tu ştii acea noapte, când în patul tău te-am cuprins pentru întâia oară în braţele mele... când mi-am mlădiat corpul de corpul tău ― ***!... Şi vezi-o! floarea amorului nostru... Doamne!... Dormi, dormi, amorul meu, floarea amorului meu!
Luna se strecura încet şi umbrele zăbrelelor şi a stâlpului se mutau din ce în ce pe podeaua umedă şi pe murul sur.

2

Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta uliţa jidovească a Sucevei în lună. Şiruri de case sărace, peticite, când uniforme ca legile Pentateuchului, când pestriţi şi mestecate ca hainele rupte şi lucrurile vechi din desacul unui jidov. În fereşti, bucăţi de sticlă colorată, lipite cu hârtii sfâşiate din Gemara, pe care se coc colacii de sărbătoare. Perdele de atlaz roş înşirate pe-un fir de aţă şi singurul spectator, luna, privea când într-o casă, când într-alta, în toate deodată şi pe rând. El văzu cărţi vechi, în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau la pământ, caftane de atlas şi caftane sărace. Astfel lumina le revedea pe rând aceste odăi de-o pestriţă diferenţă, deşi casele păreau uniforme. În mijlocul mahalalei adormite, templul sur ― Sionul ruinat ― de jur împrejur proptit de bârne de stejar şi, înaintea casei cahalului, un bou junghiat ca spre jertfă. Era un aspect trist ca o viziune a lui Isaia, ca o tânguire a lui Iezechil. Sur era templul pe dinafar ă, tăcut înăuntru, legea pe balustrada de mijloc, hainele albe pe bănci. Grilajul de la corul femeilor zugrăvea în perete o mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scrişi cu stele... Nu era aceasta cu bolţi mândre nalţate, cu icoane luminoase pe ele, cu şiruri de stâlpi sfinţiţi de cântări melodioase ― era o arhitectură ţapănă, rece, goală ― era atât de pustiu de frumuseţe ca pieptul unui om mort...

Sub murii acelei havre se strecura încet, c-un sac în spinare, un evreu tânăr. Trecuse miază-noapte. Luna poleia pietrişul uliţei ce-l puteai număra, şi umbra evreului, lipită pe pereţi, îl urma parecă... Într-o căsuţă mică se vedea prin fereasta colbăită şi afumată arzând un muc. El s-apropie şi bătu încet. Un bătrân cu barba sură şi lungă apăru în prag. Erau Ruben şi Levy.

― Le-ai adus, zise el încet, şi ce face Hagar a mea, ginere? zise el încet, Hagar cea frumoasă!

― Hagar? Mă numeşti ginere şi-ntrebi ce face Hagar? întrebă cel tânăr oţărât.

― Şi de ce nu, ginere? Pentru c-am vândut pe Hagar creştinului? Ţi-oi plăti pentru c-am vândut femeia ta ― şi nu este Hagar a mea în turn? Sărmana Hagar!

― Şi de ce nu mi-a trimis-o înapoi creştinul? zise cel tânăr şi o lacrimă îi udă ochii, aş fi primit-o înapoi... N-aş fi fost supărat. Eu sunt un evreu sărac şi mi-era dragă... Ce-mi pasă mie că ea câştigă bani şi altfel, numai să fie şi a mea... Să mi-o [fi] vândut pe jumătate preţ, ca o haină veche, aş fi cumpărat-o napoi... De ce s-o închidă...

― Pentru că-i a lui... a cumpărat-o, îi sătul de ea... a închis-o... I-o ţii de rău, Ruben? Sărmana fată, cum va fi plângând ea-n pustiu şi mă va fi blăstemând, căci eu am jertfit-o pe Hagar a mea ca Iepth sin Gibud... Dar taci... să tăcem, zise bătrânul netezindu-şi barba, să-mpărţim aurul ce mi l-a dat creştinul, treizeci galbeni venetici, să-i împărţim ca rude de sânge.

El îşi ridică poala caftanului şi scoase o pungă veche de piele, o puse pe masă, trase un scaun şi şezu.

― Mi-au dat treizeci... capeţi tu cincisprezece. ― Dă-ncoace, zise Ruben pe jumătate îngenuncheat şi cu capul între mâini.

Bătrânul numără pân-în cincisprezece. Ruben îi cumpăni o vreme în palmă. Apoi zise apăsat:

— Cincisprezece capăt numai ? Oare fata nu era întreagă a mea ? Levy băgă încet punga cu restul în buzunar.

— Nu-ţi las banii ceilalţi . . . dă-mi cei cincisprezece, căci sunt ai mei. Levy nu răspunse un cuvânt . El se uită la mucul de lumânare fix şi neclintit, apoi trase saltarul de la masa veche, neagră şi negeluită , se uită la lumină, pe care-n vremea număratului o împinsese2 - ntr-o parte . . .

— Nu-ţi las banii, zise Ruben cu glas mai tare 3. Destul am stat ş-am plâns nopţi întregi, mi-am întors picioarele la căp[ătâi *] pentru Hagar — ş' acum nu vrei să-mi dai preţul întreg ? Bătrânul se uita ciudat. Lampa era pe stinse.

— Lumina se stinge, zise Ruben, pîn' a nu se stinge lumina, numără-mi banii.. . Levy scoase un cuţit din sertar şi juca cu ascuţişul lui în lumina lampei. Lumina pâlpâia mai tare.

— Ţi-o jur pe D-zeul Sionului, noaptea aceasta nu va trece fără să am banii toţi. Eşti surd, bătrânule , n' auzi ?

— Lumina încă arde, zise Levy.

— Am spus, lumina între tine şi mine — iată, zise, Ruben, ş-o răsturnă la pământ . Se stinse, numai sfeştila mai licărea.

El îşi 'ntinse mânile peste masă şi-l apucă pe bătrân de barbă. Bătrânul nu zise nimic. C-o mână-şi strânse brâul, cu cealaltă lovi cu cuţitul pe contrariul lui şi-i străpunse gâtul, încât sângele-i împroşcă obrazul. Tânărul se răsturnă cu scaun cu tot şi sângele-i curgea şiroi pe podeaua acoperită înadins cu mult năsip. Aurul lui căzuse la pământ şi se 'mprăştiase prin balta de sânge . Nepreocupat de cel tânăr, Levy culegea galben cu galben, îi curăţea de sânge şi năsip şi-i punea în punga lui veche... Apoi stătu mult în tăcere, părea a socoti ceva.

Apoi sări de pe scaun şi luă sacul pe care Ruben l-adusese, îl dezlegă la gură, scoase şi distinse pe masă ce era în el... erau straie purtate de Domn, cari odată de mare preţ or fi fost. Levy murmură 11 în barba pe care şi-o ridica[se] cu mâna la buze.

Pe uliţă nu era nimeni. Luna apusese, părea că inima nopţii îşi scursese sângele luminos, căci era întuneric .. . Cercă dacă uşa-i bine închisă, întinse o cergă veche peste mort şi se culcă. Dar numai aţipea şi nu putea dormi. El se zvârcolea în pat şi din când în când îşi bătea cu pumnul în cap. Începu să ofteze şi să geamă, se sculă din pat, lung şi slab, şi pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese 15 hainele de Domn.

— Trebuie să mă duc la Hagar în turn, şopti el monoton, Hagar ! Hagar ! Şi nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniţei, căci duşmanii ei au săcat apa din urcior. Începu să se schimbe în hainele de Domn. Hainele atârnau pe corpul lui slab, curelele de sabie şi le 'nchiasă pe dos şi în teacă băgă un *** vechi. Arăta ciudat acest Domn. Îşi puse o cucă veche pe cap şi se uită în oglindă. El se sperie.

„M-am făcut Domn, unsul goimilor, el căruia * i-am vândut fata, D-zeu mă ierte. Îmi trebuiau banii ca să mă duc la Ieruşalaim , căci sunt bătrân şi Rabbin . Acuma m-am făcut singur Domn, mi-am spurcat copilul meu ca Lot în beţie. Şi m-am făcut Domn ! M-ai uns, Doamne, cu untdelemnul l7 tronului din Sion. Şi Hagar a mea în turn, m-oi duce la ea ş-oi cânta un psalm al pruncilor lui Assaph si o voi bucura cu cântecul arfei Sionului”.

El era nebun. Luă un urcior plin cu apă în mână şi merse pe uliţele strâmte ale mahalalei jidovilor . Dar drumul nu şi-l greşi . Ajunse la un loc gol, între murii cetăţii Sucevei şi murii închisorii. În acest loc nu puteai ajunge decât prin cărăruşi strâmte şi treceri printre case, de puţini cunoscute.

3

Luna apusese şi tânăra evreică şedea în fereastă şi se uita în noaptea neagră, umbra urieşas [c]ă a închisorii ei dispăruse şi lumina de stele era slabă. Faţa ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestei 2 închisorii. Veni bătrânul în ornatul lui... El era şi mai ciudat şi mai fantastic ca mai înainte. Bonetul îi sta strâmb pe cap, părul lui lung şi sur flutura în vânt. Când evreica-l văzu începu să râdă cu chicot de bucurie.

— Ai sfârşit palatul tău cel nou ? întrebă ea. Cu odăi frumoase îmbracate 'n mătase roşie, cu oglinzi nalte de şapte coţi în care să mă văd goală din creştet pân-în călcâie . . . Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ştefane? Ea-i întinse mâna slabă, mică, fină pin gratii.

— Ştefane! Vezi tu regele evreilor ! Gătitu-i-ai scaun împărătesc şi schiptru pentru mânile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul ? Dar ai slăbit, tânărul meu amic, zise ea întristată privindu-1 din nou, şi pare c-ai îmbătrânit tare ... de ce posteşti, să nu posteşti , făt-frumos ce eşti. Dar deodată ea păru a-l recunoaşte.

— Nu eşti tu cumva Levy Canaan? esclamă ea. Halila! departe de mine. Ea-şi smulse mâna -[ n]dărăt , pe care bătrânul o apăsase pe mâna lui.

— Sunt Levy Canaan ! zise bătrânul sughiţând. Păgânii au lăsat să sece izvorul de apă. Eu am adus un urcior plin şi am venit la Hagar a mea în turn.

— Vai, Ştefane, zise ea încet, te-ai făcut urât acum. Ai lipsit multă vreme de la mine şi de la copilul meu, ţi-ai lăsat barbă de supărare, n-ai tuns-o, de mult lucru ce-ai avut la palatul nostru cel nou . . . Şi erai aşa de frumos, Ştefane, şi sărutarea gurei tale era ca vinul de Chipru , şi ochii tăi — ca ochii de hulub .

— Hagar, Hagar a mea . . . Eu sunt Levy Canaan, evreul cel bogat.

— Tu eşti Levy Canaan, evreul cel bogat ? Halila ! Departe de mine ! . . . Dar vezi tu, scumpe Ştefane, copilul amorului tău  ? Mi-ai dat să beau vin dulce şi-ai lăsat să afume cu smirnă şi miresme în palatul tău şi mi-ai sărutat buzele mele.

Dar ia-mă, ia-mă numai, palatul cel nou va fi şi mai frumos decât cel vechi. Bătrânul îi întinse urciorul.

—— Halila ! departe de mine. Ley scăpă urciorul pe pietre de se facu hârburi . Ochii lui se cascară — el se uita ţintă la fereastă şi scutura cu mânile grilagiul. Bonetul îi căzu de pe cap şi el alături.

— Ai adormit, frumosul meu mire, zise Hagar, ai adormit în palatul tău, în perini de purpură, în polog aurit. Ea-şi întinse mâna cu dorinţă la bătrânul căzut, apoi îngână încet, ca şi când ar fi vrut s-adoarmă copilu-i :

— Dormi dulce, amorul meu, dormi dulce !

După această întâmplare minunată...

... După această întâmplare minunată, Cavalerul meu îşi grăbi calul spre măgura unui deal departat, ca să treacă bălţile şi mlaştinele periculoase ale Bugeagului . Dar abia isprăvise jumătatea drumului şi drumuri multe veneau în cruce şi oriîncotro se 'ntorcea nu vedea în zare decât ponor , ponor pustiu şi sur îl înconjura şi nici mai ştia încotro s-o apuce.Îl apucă noaptea. Era una din acele nopţi negre în care luna pluteşte ca o pată abia văzută pe cer. Numai din când în când ea reînvia deodată în toată puterea ei, pentru a lumina şesul sur şi pustiu, pentru a dispărea iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hârtopuri şi gropi, calul era obosit, lui însuşi îi venea să cadă din şea. Se dădu jos de pe cal şi-şi puse urechea la pământ . Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot . . . el tresări. Îşi în toarse ochii de unde i se păru c' auzise sunet şi văzu o lumină turbure şi pâlpâitoare pare că. Apucă atunci calul de frâu şi 'ncepu să meargă în pas iuţit * — deşi abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un şanţ pe care 9 -l împluse trestia şi buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina — şi, când luna ieşi pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche şi mare, cu cîte un turn la fie care colţ şi cu o poartă uriaşă în mijlocul zidului . Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe - alocurea, murii păreau a se înclina neproptiţi , ferestele sparte, lemnăria putredă şi năruită . Un podeţ mişcător, mai mult putregăit, ducea peste şanţ la curtea castelului. El merse 'năuntru . Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu, parecă purtată pin tot castelul, pe lângă toate ferestele şi dispăru. În aceeaşi vreme luna se cufundă după un nour negru, nelăsând nici o urmă de pală măcar şi era un întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală . . . Cavalerul îşi legă calul de stîlpul unui fel de şură, s-apropie de casă şi merse 'n faţă-i cu paşi lini şi abia auziţi . Era linişte 15 ca-n mormânt . El se uita pin fereştile de jos, dar îşi fixa ochii într-un 16 întuneric nepătruns şi nu putu cunoaşte nimica. După un scurt monolog || merse la poartă, de-a cărei uşcior era atârnat , de-un lanţ, un ciocan greu. El îl ridică, se răzgândi, apoi bătu o dată tare. Toată vizuina răsună a deşert, apoi iar tăcere. El repetă bătaia—iar un ecou surd şi adânc , apoi iar tăcere mortală. Bătu a treia oară, nici o mişcare de fiinţă vie. Se dete câţiva paşi îndărăt, ca să vadă de n-a zări cumva lumină în vro parte a castelului . . . Lumina apăru tot în locul unde apăruse şi mai înainte, dar dispăru tot atît de iute. Totodată căzu o lovitură tâmpă şi adâncă din turn. Inima cavalerului făcu o pauză cumplită . . . Stătu mai multă vreme neclintit, apoi voi să facă câţiva paşi spre cal, dar ruşinea că i-ar fi frică-l reţinu ; onoarea şi o irezistibilă dorinţă de-a duce 21 aventura la un sfârşit îl readuse la poartă. Prinse inimă, se 'mbărbătă , scoase sabia cu o mână , cu cealaltă ridică clanţa de la poartă. Uşa grea trăsnea în ţâţâne şi se da cu greu împinsă, el sili din răsputeri, deodată îi scăpă din mâni, el se opinti înăuntru şi poarta recăzu în urmă-i închisă. Un fior rece îl trecu din creştet pân-în tălpi, se 'ntoarse să găsească uşa şi trecu mult pân-o găsi, pipăind , dar cu toată opintirea puterilor n-o mai putu deschide. După mai multe încercări zadarnice, el începu să privească împrejuru-i şi văzu în fund pe o scară, încolăcită asemenea coajei unui culbeci, o pară palid - albăstrie , ca o lumină de candelă, a cărei zare tremura pe murii negri de piatră ... era cât un sâmbure de mac. El se 'ntremă înc' o dată, merse pe pipăite spre pară, dar ea fugea dinainte-i. El veni pân jos la scară şi dup-o clipă de răzgândire începu s-o urce 'ncet răzimându-se c-o mână de părete. El văzu flacăra tot depărtându-se dinainte-i pân' ce ajunse într-un coridor larg şi lung ... Flacăra parcă plutea în aer departe în coridor , purtată ca de o mână nevăzută . . . el o urmă tiptil numai în vârful picioarelor, căci se spăimânta de zgomotul paşilor lui proprii. Flama-l conduse pân-la suişul unei alte scări, aici dispăru. În acelaş moment răsună iar clopotul din turn ... ca un gemet ***. Îi trecu prin oase şi măduvă acest sunet răguşit, evlavios, plângător . Era în întuneric total . Îşi întinse mânile şi începu să suie şi această scară ... O mână rece ca a unui mort îi apucă stânga şi-l trase după sine . . . cercă a o smulge, dar nu putu, dete cu spada dinainte-şi , auzi un ţipet cumplit şi mâna rece rămase fără putere într-a lui ... El o lăsă să cadă la pământ şi merse c-o hotărîre desperată înainte. Scara scundă , încolăcită, strâmtă era plină de năruituri şi găuri. Treptele erau tot mai înguste şi mai înguste, pân' ce dădu de un grilagiu de fier. || El îl lovi cu piciorul şi-l deschise. Ducea într-un coridor întortocheat şi în unghiuri, abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mânile şi picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se ştia * îl lumina într-atât încât îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adâncă , deşartă s' auzi pin bolţile coridorului , din depărtare. El merse mereu înainte şi zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare şi spaţioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier şi armat pe deplin care, cu faţa sinistră şi cumplită, ridica cu o mână sabia şi-şi arata cealaltă, truncheată şi sângerândă. Cavalerul sări cu curagiu la ea, dar ea dispăru deodată, lăsând să-i cadă o cheie grea de fier. Flacăra rămase suspendată asupra aripelor unei uşi mari la sfârşitul galeriei. Cavalerul înaintă spre ea, băgă cheia în broasca cea grea de fier, o întoarse cu putere, aripele uşii săriră în amândouă părţile şi [se] arătă o sală mare şi largă în a cărei adâncime era un sicriu înălţat pe un catafalc şi de jur împrejur ardeau în sfeşnice nalte făclii de ceară albă. De-a lungul murilor salei stăteau, în şiruri lungi, statui urieşeşti de marmură neagră, îmbrăcaţi ca mauri * şi cu săbii mari în mâni . Când cavalerul înaintă, toţi ridicară sabiile şi-şi puseră un picior înainte. Flacăra mică plutea mereu nainte-i, el o urma mereu, până ce mai era şase paşi departe de sicriu ; în momentul acela capacul sări de pe sicriu, clopotul sună a alarmă . . . o damă în giulgiu a[l]b şi lung, de moartă, cu un văl negru pe faţă, se ridică încet din sicriu şi-şi întinse braţele spre el. în acelaş moment statuele sunară din săbii şi se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii şi s 'anina de gâtul ei, ea-şi dădu vălul într-o parte şi-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură şi se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler 18 îl apucă un leşin la inimă parecă şi el căzu la pământ . . . Când îşi reveni în fire, el se găsi culcat pe un pat de catifea într-o odaie, cea mai splendidă şi bogată ce o văzuse în viaţa lui, luminată de lumini aşezate în candelabre de cristal. O masă încărcată 21 cu fel de fel de bunătăţi era în mijlocul odăiei ... O muzică lină îşi zugrăvea armonia în aer, uşile se dădură 'n laturi şi o femeie de o nespusă frumuseţe, încărcată 22 de haine strălucite şi podoabe scumpe, intră în ea, urmată de alte femei, tot frumoase, dar departe de ea. Ea veni lângă cavaler, îngenunche lângă el şi-i sărută mânile . Fetele cele tinere aduseră o cunună de laur şi i-o aşezară pe frunte, ea-1 luă de mâni şi-l duse în capul mesei, unde şezu de-a stânga lui.

— Angela ! murmură el uimit. Oricât de 'ncet ar fi spus-o, ea auzi, îşi plecă ochii cuvioşi şi surâse .

Servitorii intrară spre a servi la masă — o muzică fermecătoare le mângâia auzul. El era mut de mirare şi răspundea prin înclinări * şi mine politicoase . După ce se ridicară toţi de la masă, toate fetele se-mprăştiară 1 , afară de Angela, care-l duse iar la sofa, i se puse în braţe, i 'nconjură gâtul cu braţul ei gol, fin, marmoreu, îşi apropie buzele de gura lui şi-cepu să-i vorbească, gură 'n gură, într-astfel.......

Fondalul acestei scenerii sălbatece

Fondalul acestei scenerii sălbatece încărcate de codri şi ponoară o forma ruinele unui castel înăsprit în arătare-i de lumina palidă a cornului lunei. Chipuri înfăşurate în măntale lungi şi negre se furişau pe lângă ziduri şi se adunau în grupe.

Feţele lor erau mascate. Deodată s' auzi un corn sunând şi trezind văile. Unul s-apropie fugind în vârful picioarelor. Princesa e aici . . . în depărtare s' apropiau câţiva oameni cu făclii de răşină, în mijlocul lor o femeie voalată . .. Ei s' apropiară . . . se născu o pauză lungă, toţi făcură cu respect loc femeiei — deodată ea dădu vălul într-o parte şi arăta divina sa frumuseţe . . . Toţi şi 'ndreptară ochii spre ea.

Noaptea era întunecoasă

Noaptea era întunecoasă de tot şi câmpia se 'ngâna doar a alb în tăcerea întunericului şi cavalerul îşi mai da zor calul [ului ] pe câmpia ce trăsnea ca gheaţa, pieptarul de oţel îi părea greu şi mantia neagră era aruncată cu uşurinţă şi volnicie peste umărul stâng, de-l înfăşa, lăsându-i liber[ă ] numai partea de sus a pieptului. Coiful strălucea slab şi calul se poticnea din când în când din genunchii lui subţiri. Hi! şi parecă rabla se opintea din şele, cu urechile pleoştite îndărăt, să-şi grăbească paşii, iar picioarele cavalerului atârnau afară de scări, ostenite, de-a lu [n]gul pântecelui calului său. „ Dracu să te ia, gândi el [în] sine, nu mai ajungem în astănoapte şi m-a apucat întunericul în mijlocul drumului, sub cerul gol". Câmpia era cu desăvârşire şeasă, cam lunecoasă şi ninsoarea se 'ntindea netedă. El îi da mereu înainte. Vrînd nevrînd trebuia s-ajungă undeva şi ar fi deschiat din curele îmbrăcămintea de fier, dar ce ştia unde va ajunge. Îi era şi de cal. El trosni * cu palma peste frunte, parec' ar fi vrut să-şi aducă aminte sau ş-ar fi adus de ceva. Astfel a mers într-una fără popas, obosit, pe un plai ce părea a nu mai avea sfârşit . ,,Ce pustiu, gândi el, îşi bate drumul joc de mine ! || Eu am mai fost pe locurile astea, dar nu mi s-a părut niciodată astfel. Afară de-aceea* trebuie să fie pe la cântători şi eu încă tot nu văd nici sat, nici casă, nici zare de foc, nimic, phiu*" Hi ! cal . . . Deodată dădu ca d-un vad, calul se opinti şi-l trecu, apoi i păru că vede o pată alburie de departe . . . El merse spre ea, se dete jos de pe cal ca să-şi mai încălzească picioarele amorţite şi, trăgând după el calul de căpăstru , mergea mereu spre pată, care i se zugrăvea dinaintea ochilor. Deodată dădu cu nasul de ceva rece ca oţelul. Aceasta era pata de lumină : era o fereastă brumată, da de la ce nici ştia ; el suflă 'n geam până făcu o roată rotundă şi se uită. Văzu o masă în întuneric, c-o hârtie albă parcă şi nişte degete subţiri întinse pe-un condei şi condeiul *** ; alta nu văzu nimic, căci întuneric era afară şi încă * pe atâta înăuntru. El bătu cu degetul în fereastă. Mâna stătu din scris*, condeiul rămase|| ridicat deasupra hârtiei , dar nici un sunet. El bătu încă o dată. Mâna dispăru. El simţi că cineva-i smulge frâul calului din mâni, se uită 'napoi, nu era nime. Dar nici calul nu mai era. Apoi simţi o mână mică şi dulce punându-se într-a lui. El voi să vorbească. şşt* ! Tăcu. Se lăsă dus. Intră într-o odaie în care era un fel de semiîntuneric sau întuneric mai de tot, cu toate astea vedeai de jur împrejur. Parcă era lumină de lună în casă, fără ca această lumină să intre pe fereastă. Din contra, în fereastă întuneric [ul] e[r]a crunt. Într-un colţ al casei mari *, de jur împrejur pe lângă pereţi cu laiţe , el văzu aceeaşi mână umblând pe masă peste o hârtie şi acum distinse un bătrân cu capul aplecat peste masă, a cărui barbă sură atingea hârtia . El simţi cum mânile mici îi îmblă peste trup şi descheie toate curelele de la armura lui, îi iau casca din cap, îi scot încălţămintele — dar era foarte îngheţat. În sfârşit , fără greutatea armelor şi dezbrăcat, el căzu pe patul alb pe care şedea, o căldură dulce-l cuprinse şi adormi. || Dar dormi puţin. Trezit, el observă că era acoperit bine, că-i era cald şi bine; îşi deschise [ochii], se uită * : în casă [era] o lumină mai clară. Bătrânul îmbla prin casă. El era îmbrăcat în negru, avea o faţă mare şi o frunte, naltă şi o barbă pân-în brâu . El îmbla prin casă, dar nu i se auzeau paşii şi ochii-i păreau închişi. El voi să vorbească, dar îşi simţi gura astupată. Atunci simţi abia că este cineva lângă el. Tăcu, îşi întinse numai braţul stâng şi cuprinse corpul mlădiosului său companion de pat. Era un corp fin şi dulce. El pipăi două glo [b ]uri cu mânile şi nu se mai îndoi că e o femeie, ....