Adeseori când stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, când mă uit în ochiul ei cel roş, când deschid câte-o carte bătrână plină de nerozii bătrâne, de credinţele unei lumi cu capete îndealtfel ca şi a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde şi veche şi mă uit sub cojocirocul ei, când fâlfâie fantastic, ca şi când i-ar fi dor de tavan. Când privesc vis-a-vis de mine, în peretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung şi căciula peste ochi, şi-mi fixez ochii la ea şi cuget... cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înţelege şi-mi răspunde tot în gândiri lungi şi deşirate la ceea ce-o întrebasem, fără ca să mă mulţumească acele răspunsuri, căci nu vorbesc în gând decât eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat! Această despărţire a individualităţii mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru şi lung umbra mea, astfel încât ea, jenată de-atâta căutătură, prindea încet, încet conture pe perete până ce deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei, apoi se îngroşă plastic din perete afară, astfel încât sări din cadru jos şi mă salută surâzând, ridicându-şi căciula din cap.

— Sara bună, domnul meu, zisei eu, şi-i întinsei mâna, dar dădeam în vânt, căci umbra, deşi îmbrăcată, deşi frumoasă, nu era totuşi alta decât umbră. Îi oferii un scaun şi ea şezu.

— Eşti nemulţumit cu lumea, zise surâzând.
— Da, răspund eu asemenea surâzând. Se-nţelege că acum n-am făcut decât a răsuci firul cugetărilor şi a sta de vorbă cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenirii.

— Ştii ceva, îi zic eu, te las pe pământ în locul meu, în împrejurările mele, şi eu mă duc de-aicea să-mi petrec câtăva vreme în lună. Unde nu-s oameni, nu poate fi ură, şi de-aceea am decis de-a-mi petrece undeva singur, fericit, fără grijă, iar tu să petreci pe pământ în locul meu, cu simpla îndatorire de-a însemna în ziarul tău tot ce ţi se va petrece — memorii pe care le voi citi şi eu.

Lampa ardea între el şi mine, cartea sta deschisă, în care un pedant dedese curs cugetărilor sale asupra lumii, orologiul zbârnâia răguşit 12 ore, umbra mea se culcă pe patul de scândură acoperit c-un păier, iar eu îmi luai mantaua de-a umere, mă uitai, ieşind din casă, prin borta uşii la fata stăpânei din casă care tocmai se dezbrăca ca să se culce şi ea, apoi pe vârful degetelor trecui prin bucătărie, prin tindă şi, când ăieşiiî afară, închisei uşa după mine şi începui a merge încet, încet în lumina lunii, pe stradele largi ale oraşului cu ferestre şi porţi închise, cu ziduri albe şi gălbenite de lună, cu perdelele lăsate, cu câte un păzitor de noapte cu mustaţa-nfundată în gulerul şi gluga mantalei şi c-o prăjină subsuori, în fine, o linişte somnoroasă, un aer cald de vară, o lună strălucită, stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori, case nalte a căror streşini de cărămidă se uitau în lună — iată tabloul. Fetele ce dormeau în budoarele lor profumate, mângâiate de-un roi de visuri de aur, studenţi care dormeau cu capul pe cărţi visând ministerii, dandi visând vânări şi cai, proşti nevisând nimica — ce îmi păsa mie de lumea asta ce dormea, pe care o uram şi o părăseam spre a nu reveni poate în ea? Pasurile mele grele pocneau în pietrele pătrate ale stradelor, eu mă-ănîfăşasem înfundat în manta cu pălăria peste ochi şi mergeam astfel pe luminatele strade, fără ca luna să îmi facă vo umbră pe ziduri, căci pe-a mea o lăsasem acasă, astfel încât eu însumi nu păream a fi decât o umbră neîncăpută ce fugea pe murii caselor înşirate pe rând. Cam la finea oraşului era o casă galbenă, cu ferestrele lucii argintate de lună, cu perdele albe. Bătui încet în ea.

— Tu eşti? răspunse o voce dragă şi molatecă ca de copilă.
— Eu, deschide fereastra, nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, ş-apoi chiar de te-ar vedea...

Fereastra se deschise încet, perdeaua se dede într-o parte şi dintre creţii perdelei apăru, frumos şi palid, capul blond al unui înger. Luna ardea drept în faţă, astfel încât ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui. Sub alba haină de noapte, de la gât în jos, se trădau boureii sânilor, iar mânuţele şi braţele ei albe şi goale până în umeri mi se întinseră şi eu le inundai cu sărutări.

Un moment şi eu sărisem în fereastră şi-i cuprinsesem cu mâinile gâtul ei gol, apoi îi luai faţa în mâini ş-o sărutam cu-atâta ardoare, o strângeam cu-atâta foc, încât îmi părea c-o să-i beau viaţa toată din gura ei.

— Onde! zisei eu încet, netezindu-i părul ei de aur. Onde, ştii tu ceva, vino cu mine în lună, vom trăi aşa de fericiţi acolo, neconturbaţi de nimeni, tu pentru mine, eu pentru tine, din visurile noastre vom face castele, din cugetările noastre — mări cu miliarde de unde, din zilele noastre — veacuri de fericire şi de amor. Hai în lună! Lasă-ţi umbra ta acasă, culc-o în pat, iar tu vino cu mine prin ninsori de stele şi prin ploi de raze, până ce, departe de acest pământ nenorocit şi negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne avem în minte decât pe noi.

— Haide dar, zise ea încunjurând gâtul meu cu braţele ei albe şi punându-şi gura pe gura mea.

Sărutarea mă umpluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea mănta peste umerii ei albi, i-nconjurai talia c-un braţ, strângând-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne ridicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunii, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze -până ce ajunserăm în lună. Călătoria noastră nu fuse decât o sărutare lungă. O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde şi strălucit, şi mă-ntorsei pe pământ şi, vrăjindu-l, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur şi mărgăritarul îl aruncai în fundul unei mări. Mărimea fiind numai relativă, astfel încât ceea ce nouă ni-i mare altora li se pare mic, se-nţelege că atomii microscopici din acel mărgăritar a cărui margini le era cerul, stropii -stele şi lună şi soare, acei pitici aveau regii lor, purtau războaie, se urau mereu, închipuindu-şi diferite bazaconii despre închipuita lor mărime. Eu, uitându-mă c-un microscop prin coaja cea subţire a mărgăritarului, toată întunecata lor lucrare ăeraî astfel încât, oricât volumul lor devenea de mic, ura lor era tot aceeaşi, încât mărgăritarul trebuia să crape de ură. Îl aruncai în mare şi mă-ntorsei la iubita mea din lună, căreiaă-iî povestii toate ce făcusem.

Iubitei mele îi făcui haina de-un gaz albastru, deşi străveziu ca aerul, prin care se ridica ea în albeaţa cea strălucită a rotundelor sale membre; în părul ei blond aşezasem o citadelă de diamante, sânul ieşea vergin, rotund şi mic din haina decoltată — astfel ne primblam, eu cu mâna în jurul gâtului ei, prin umbroasele şi balsamatele dumbrăvi ale lunii, pe lângă adormitele lacuri, pe lângă plângândele izvoare, şi numai privighetori cu glas de argint zburau cântând din creangă-n creangă şi umpleau aerul de note divine. Când ne aşezam în luntre, valurile ascultătoare mânau neporuncite, după gândirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam. Acest amor pacific şi dulce ca ideea eternităţii, fără nici o cugetare orăiî o dorinţă nevergină, acest amor era aerul vieţii noastre, sărutarea copilărească, dulce, profumată a gurilor noastre, împletirea angelică a braţelor noastre — un amoriu sunt! Lumea mea nu era decât icoana ei strălucită, lumea ei — faţa mea cea palidă încadrată de păr negru. Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. Acolo era, între dumbrăvi verzi şi între stânci cenuşii, şi un lac cu apă de aur. Când ne scăldam acolo râzând şi sub privirea cea înamorată a lunilor, stropeam unul în altul cu lungi şiroaie şi stropi de stele care, rămâind pe sânul ei, străluceau pe albul ei corp până ce, uscându-se într-un cerşaf ţesut din argint, corpul ei alb era şi mai neted, şi mai dulce, şi mai strălucit.

Adesea ea se prefăcea că se supără şi se ascundea prin tufişele labirinticei grădini. Deşi o strigam, ea nu răspundea până ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare, astfel încât, plângând dureros prin frunze, o vedeam cum vine în extaz şi cu ochii umezi, până ce o prindeam în braţe şi o mângâiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă!

Ca să petrecem făcurăm un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi erau toţi chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă nu aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fieştecare frunte de val reflecta o stea... Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mâna din fiecare frunte de val câte o stea, ca şi când ar fi prins albine de aur, apoi punându-le în poale le aduse în casă şi le vărsă pe masă. Astfel jucam cărţi pe o frumoasă masă de marmură, şi jocul nostru era o poveste lungă şi încurcată, căreia nu-i mai dam de capăt până ce nu încetam, beţi de somn.

Dar somnul nostru! Braţe în braţe, tologiţi în perini de mătase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amândoi unul şi acelaşi vis, care nu era decât o repetare magică a vieţii noastre fără dorinţe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint şi cu săli întinse prin care pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de culorile curcubeului şi-ncinşi în brâie de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, şi ochii albaştri se plecau timizi şi mari, şi pleoape şi gene lungi. Portale cu stâlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a sălilor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor; numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, şi deasupra ochiului — un proverb în literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu — proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre.

Când ne deşteptam din somn, aurora celor doi sori, în haine roz, culegea mărgăritarele de argint de prin grădinile noastre şi, râzând cu glasul ei de ciocârlie, ni le arunca din poalele ei pe faţă ăşi înî patul nostru.

Roua rece cădea pe sânul verginei mele iubite şi ea se trezea cu frig şi, ţinându-şi ochii închişi, îşi strângea împrejurul umerilor ei goi plapoma ţesută din argint şi din culori de curcubeu. Când însă îşi deschidea ochii, sorii răsăreau calzi şi frumoşi, iar noi ne sculam râzând, somnoroşi, unul de altul, apoi, spălându-ne feţele în basin de marmură, ieşeam afară în aerul cald şi strălucit al fericitei noastre lumi. Şi viaţa se-ncepea din nou, fericită şi lină, o eternă repetiţiune a fericirii de ieri.