Astfel cum şedea pe scaunul lui, plecat cu pieptul înainte, fiindcă scaunul n-avea spate şi sprijoane, cu mâinile căzute cruciş peste genunchi, fruntea lui puternic lucrată căpătă prin acea poză aplecată un fel de arătare adâncită, părul prin poziţia asta era urcat în sus, parte cădea fără ordine peste tâmple unele viţe umpleau fruntea cu argintul lor mătăsos, parte se mai ţinea urcat, dară înfoiat în vechea lui ordine. Ochii, adânciţi în boltiturile lor, păreau a fixa un punct sub încreţitele sprâncene, buzele gurii se umflase creţe în meditaţiune, iară barba îndoită de aplecarea pieptului îşi răstea în sus capătul stufos şi argintiu, dând întregii feţe o arătare nemulţumită şi rebelă. Lumânarea subţire şi încolăcită de ceară arămie care sta lipită de masa plină cu cărţi deschise întindea mucul negru şi crestat şi lumina roşie şi turbure în cămară, abia ajungând icoanele călugăreşti de pe pereţi, adâncind umbrele din faţa visătorului zahastru şi îngălbenind părul său cel alb şi trăsurile cele bătrâne a feţei. Mâna mică şi păroasă întorcea, cu degetul muiat, paginile unse aăleî unui manuscript grecesc de astrologie zugrăvit cu cercuri şi figuri geometrice roşii. Literele începătoare ale fiecărui capitol erau ca de tipar şi roşii... Ce căta el în acea carte? Adesea nimerea între foi zăloage de mătase cadrilată ori verde, acolo-şi oprea privirea mai multă vreme, apoi iar întorcea şi scria cifre pe o hârtie, însă bisericeşte — adică cu slove; o tăcere adâncă era în cămară şi numai pana cea veche de gâscă scrâşnea pe hârtia vânătă şi grunzuroasă ori suna izbită de călămările pline c-o cerneală cleioasă şi oţetită. În urmă el închise manuscriptul vechi, plin de note marginale scrise foarte mic şi legat în pergament; îl aruncă cu nemulţumire peste o claie de cărţi şi-şi netezi barba cu expresia unei profunde neîndestulări cu sine însuşi.

Moş Iosif avea un defect foarte mare. Cu o măiestrie rară el ştia să se înşele pe sine însuşi. Toate dezlegările pe care i le-nsufla mintea lui sănătoasă şi ageră el gândea că provin numai din combinările astrologice, în care el încifra ceea ce nu era în ele. Unde mintea lui proprie nu-i da o dezlegare, acolo nici astrologia cea grecească n-o putea face nemijlocit. Ea aproba numai aposteriori ceea ce el pusese în calculele sale apriori.

Adesea-i venea greu de viaţă, nu pentru că trăise prea mult, ci pentru că ajunsese cu capătul pân' într-o vreme a cărei înţelegere-i lipsea. Nu că doar ar fi preţuit pe oamenii moderni, ori ar fi crezut în superioritatea lor spirituală. Cu drept cuvânt presupunea cum că ei nu au decât lustrul exterior al unei culturi pe care nici n-o înţeleg, nici nu ştiu s-o reprezinte — toţi aceşti oameni tineri erau atât de deşerţi, atât de lipsiţi de cunoştinţe, încât i-ar fi fost lesne să-i ruşineze prin întrebările sale, de natură mireană chiar. El era un polihistor considerabil, dar miile de cunoştinţe grămădite în capul ăsăuî se cristalizează împrejurul unui singur sâmbure, mai presus de orice îndoială: Biblia. El avea destule cunoştinţe astronomice spre a şti că stelele nu sunt scântei semănate pe bolta cerului numai spre plăcerea oamenilor, dar locul din Biblie pentru el avea un înţeles adânc. După el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirii, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii. Fiecare, după ideea lui, este numărat de ochiul Domnului şi neapărat în existenţa sa: să piară şi unul din lume şi toată lumea se turbură şi cade. De aici consecvenţa că tot omul poate fi influenţat de o steauă, adică că o lume întreagă, cu popoarele ei, cu viaţa ei poate influenţa asupra unui individ omenesc, precum, iarăşi, cine ştie dacă pământul nu ăpoateî influenţa asupra unei persoane însemnate a unui glob depărtat. Aceasta era legătura dintre cunoştinţele lui pozitive şi-ntre astrologia lui.

El nu găsea nici o contrazicere în Biblie, unde toată lumea se zice a fi creată pentru bunul plac al oamenilor. Dacă lumea-i nemărginită, fiecare punct îi tot aşa de bine centrul ei ca şi cele ce-l înconjură, aşadar lumea-i făcută pentru plăcerea fiecărui din centrele sale în aceeaşi măsură, fiecare zice că numai pentru el, şi drept, căci el e tot în lume, dacă ar muri cu desăvârşire, lumea ar fi moartă pentru vecie. Cu deosebire naturile bogate trebuiau, după părerea lui, să fie în legătură cu o stea. Căci de ce nu sunt toţi oamenii înţelepţi şi mari, gândea el, căci altfel sunt toţi tot asemenea? Prin aceea se deosebesc pentru că unii au în ei o rază cerească care-i face să fie pătrunşi de puterea suprafirii a unei stele iară ceilalţi, născuţi din lut şi nefiind în legătură decât cu coaja pământului, sunt robi cu duhul şi fericiţi numai atunci dacă oamenii insuflaţi prin mişcarea stelelor de Dumnezeu însuşi se pun în fruntea lor şi le prescriu destinele.

Să nu creadă cineva cum că, în urma explicărilor vechilor teologi, el era geocentrist. Este drept cum că pământul a fost creat înaintea soarelui, zicea el. Tocmai aşa cum un ceasornic ar face şi pune pe rând toate rotiţele şi pana ceasornicului, aşa D-zeu mai întâi pământul l-a făcut ca o roată neînsemnată şi după aceea abia a făcut roata cea mare şi, mijlocul sistemei, soarele. Istoria veche era pentru el o pregătire la creştinism, evul mediu era plantarea lui, iară vremile viitoare vor face din pământ grădina Domnului. Astfel Biblia era sâmburul întregii manieri de a privi lumea şi a cugetărilor lui. Ştiinţa pozitivă o ştia s-o împreune cu învăţăturile Bibliei foarte uşor şi cu multă isteţie
— nu aşa însă ideile speculative ale celor noi. Acestea erau pentru el erezii păgâneşti. El zicea că învăţăturile a nici unei ştiinţe pozitive nu dau omului dreptul şi pretextul de a se îndoi de Biblie. El nu afla nici o ruptură între aflările celor noi, de câte auzea şi el, şi-ntre cartea cărţilor, dar o găsea între Biblie şi-ntre ceea ce mulţi din oameni se sileau, după el, a găsi în aceste experienţe.

Aceste fundamente a caracterului său sufletesc era acuma, la bătrâneţe, rădăcina unei nemulţumiri pe care el nu ştia să ş-o explice. Oricând venea în contact cu vun om tânăr de care se lipise ideile Apusului, el se simţea lovit de o lume cu totului nouă în toate ale ei, o lume nu mai bună, nu mai frumoasă, dar cu totului alta. Şi ceea ce-l jena mai mult era că această lume contrazicea în curentul ei curentului aceluia pe care el şi-l pusese ca ţinta istoriei omeneşti. El citise încă-n tinereţe scrieri de-ale enciclopediştilor, dar ei-i insuflase apatie. Dovezile lor îi păreau silite, căci se-ndreptau toate contra unei axiome pe care el nu permitea nimănui s-o nege: atotputernicia lui Dumnezeu. El îşi închipuia că un om trebuie să fie bolnav sau foarte nenorocit pentru ca să compuie cărţi contra Bibliei. De aceea mirarea lui era mare când vedea că pe zi ce merge tocmai aceste idei se lăţesc pe care el le credea ca un pas înapoi al lumii, iar nu unul înainte. De aceea el se-ndoia dacă lumea aceea înaintată la care semenii lui îşi trimiteau copiii era într-adevăr înaintată. Aceste îndoieli apoi îl făceau să consulte astrologia dar, fiindcă el singur nu ştia ce să-şi răspundă, de aceea astrologia răspundea lucruri a căror înţeles obscur el nu-l pricepea. Dacă răspunsul ar fi fost latent în el, dacă el l-ar fi presupus înainte de a întreba cartea lui, atunci desigur că ar fi ştiut să puie sensul tocmai cel voit fără să ştie în spusele obscure a Sibilei lui, astfel însă, adesea în deplină nesiguranţă în privinţa celor ce întreba, el se simţea neliniştit şi se-ndoia adesea de mintea sa proprie.