I

Ioan Vestimie nici nu era predispus să fie vrun om mare, nici pretindea să fie. Se poate însă că era mai lipsit de invidie decât alţii, că recunoştea cu multă uşurinţă meritele altora şi nemeritele sale, din care cauză lumea-i zicea că e un spirit observator, deşi nu ştim ca fineţa de observaţiune şi reumatismul unit cu bătaie de inimă să fi stat vrodată în legătură. Avem cu toate acestea să ajungem la halul moral în care justiţia pur şi simplu a vederii să treacă drept spirit de observaţie... dar nu e vorba de asta.

Vorba e d[e] Ioan al nostru, care-n toate zilele îşi urma regulat drumul de la căsuţa lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colţ, unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulaţiune a mersului său să se 'ntâmple vro întrerupere sau iregularitate, pe când, din contra, în pulsaţiunea şi în bătăile inimei sale se 'ntâmplau foarte des iregularităţi .

Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace Ioan, care avuse o memorie splendidă, începu s-o piardă încetul cu-ncetul. Astfel s-a 'ntîmplat că 'ntr-o seară, voind să scrie o epistolă unei fetiţe blonde, pe care o iubea cu credinţă de 16 ani şi mai bine, să-i uite cu totul numele fetei. A deschis un dicţionar de nume proprii, a alăturat terminaţii de nume femeieşti la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a rămas uitat.

Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de-o afazie parţială, c-a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele craniului ar fi căpătat o umflătură care-i apasă creierul şi multe idei ipocondriace îi veniră lui Ioan Vestimie. Opinia noastră este însă că Ioan închisese prea de timpuriu cahla de la sobă şi că-1 durea poate capul.

Dar aceasta nu era, se vede, ideea lui. El se culcase şi 'ncepu a simţi o stranie amorţeală în braţul drept. Deşi era hotărâtor treaz, nu-i era cu putinţă să mişte acel braţ. Apoi urmă amorţirea piciorului stâng , apoi adormi în sfârşit.

Dar mult n-a ţinut somnul lui. El s-a sculat foarte uşor şi atît de sănătos din patul lui precum nu se simţise nicicând; inima lui îi bătea cu vioiciune şi căldură, pasul era uşor ca acela a unei ciute. Erau 10 ceasuri înaintea miezului nopţii. El se 'mbrăcă repede şi plecă în oraş, intră în cafeneaua sa obicinuită şi 'ncepu să răsfoiască jurnalele .

Ceea ce i se părea ciudat din cale-afară e că stâlpii de cafenele îi luau jurnalele din mână fără ca să-l mai întrebe, mulţi din ei nici păreau a-l vedea, numai unii, şi anume aceia cari se deosebeau prin fineţa palorii lor sau prin ochii prea adânciţi în cap, se uitau la dânsul şi suspinau. De ce aceşti oameni îi erau cu deosebire simpatici nu ştia nici el.

La apropierea miezului nopţii el simţi o uşoară nelinişte. Plecând din cafenea, unde prin excepţie nu avuse nici cafeaua lui neagră, el îşi aruncă privirea pe unul din jurnalele de seară şi văzu cu mirare următorul lucru :

Aflăm ca astăzi, la 7 ore de seară, d. Ioan Vestimie a încetat din viaţă în urma unei violente bătăi de inimă. Nu putem decât să deplângem moartea prematură a unui tânăr care, pe lângă un caracter solid şi demn de toată încrederea, mai avea un spirit fin de observaţie şi multă dreaptă judecată.

El nu-şi putea explica cine-i jucase festa ca să-l anunţe drept mort prin ziare. Ieşind pe uliţă, o lună plină de toată frumuseţea împânzea cu razele ei turburi - străvezii oriunde găsea loc prin întunerecul uliţelor. Ici bătea într-o firmă de croitor, dincolo prin fereştile închise a unui salon deşert, într-alt loc pe zidurile lungi şi albe a unei curţi de biserică, curat o frumuseţe de lună.

El se mira şi de această lumină nepomenit de dulce, dar şi de uşurinţa cu care îmbla el, până ce în sfârşit ajunse acasă şi se culcă. Se vede că 'ncepuse a miji de ziuă, căci cucoşii cântau şi el adormi adânc, foarte adânc, de astă dată fără să-i pese de cancelaria lui de mâni sau de alte treburi. În somnul lui cel adânc auzea însă mormăind primprejurul [său] ca nişte roiuri de albine, dar foarte trist, foarte melancolic. De mai multe [ori] voise să-şi scuture capul, ş-atunci, încordându-şi vederea, zărea o mulţime de lumini aprinse, dar apoi recădea repede în somnul lui adânc şi nu mai pricepea nimic [din] acel murmur misterios si tânguitor de roi.

II

Când se trezi a doua zi văzu că era târziu seara, iar nişte prieteni de-ai lui jucau cărţi la o masă.

El dete "bună seară" c-un glas cam răguşit şi ei deodată răsăriră toţi şi se uitară uimiţi unul la altul.

Numai unul, care era mai obraznic dintre ei, Alexandru, zise:

— Măi hoţule! stai acolo şi dormi, doar n-ai poftă să ne strici landsquenetul .

Ceilalţi începură a râde, ba unul îl trase de picior.

Ioan nu ştia de ce, dar purtarea aceasta era atît [de] supărătoare pentru el încât se sculă şi ieşi tăcând din casă. Ceea ce-l mira era însă că se culcase dezbrăcat şi se trezise îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, negre. Astfel ieşi pe uliţă. Căzuse cea dendâi ninsoare şi pe zidurile de-a lungul uliţelor el văzu pe ici, colo cîte un copilaş îmbrăcat bine, făcând bulgări de omăt şi aruncînd unu 'ntr-altul . Erau veseli şi râdeau copiii.

— Măi băiete, cum te cheamă? îl întrebă el pe unul.

— N-am nume, n-am fost botezat, zise copilul râzând.

Acelaşi răspuns i-l dete al doilea copil.

Astă-seară el nu mai merse la cafenea, dar s' aşeză în portalul teatrului, ca să admire femeile cele frumoase cari ieşeau după spectacol.

În curând văzu ieşind, roşie ca o roză şi blondă ca un caier, cu un capuşon alb-vânăt în cap, princesa B., una din frumuseţile marelui oraş. Lui îi plăcuse de mult acea princesă înaltă şi barbată, tânără şi frumoasă, puternică şi dulce totodată. Dar de unde şi până unde ajunge el la cutezarea de-a se sui alături cu ea în cupe, a-i pune braţul pe după gât şi a o săruta?

— Şezi binişor, zise ea zâmbind şi prefăcându-se a se apăra.

Curând ajunseră la palatul frumos al damei, el îi dete braţul şi se urcă cu ea pe scări în sus; prinţul îi văzu şi nu rămase deloc scandalizat, ba ea îl ţinu de mână pe bietul băiat şi-l trase după sine în budoarul ei, îmbrăcat în vioriu şi alb. Fără nici o jenă ea 'ncepu să se dezbrace şi, când el îi încunjura grumazul gol şi alb cu braţele, ea zâmbea şi se uita în ochii lui atît de adânc şi cu atâta nespusă fericire şi dragoste ca şi când l-ar fi cunoscut de zeci de ani...

Dar lui însuşi purtarea aceasta nu-i părea deloc ciudată. Trupul cel dulce şi alb ca zăpada a acestei minunate femei i se părea atît de sfânt, de atâta îngerească curăţie, încât i-ar fi fost ciudă dacă ea s-ar fi ruşinat de-a i-l arăta cu atâta libertate. Ea se uită în oglindă, apoi se uită lung şi visător la dânsul, ca şi când ar fi fixat un punct în părete, şi-i zise:

— Haide vino, vino de dormi lângă mine!

O candelă cu lumină trandafirie răspândea raze slabe pe vioriul părete ornat cu flori de argint, pe cerul violet al patului garnit cu broderii albe şi fine; frumoasa statuă vie se urcă în patul ei ca Susana în baie şi bietul băiat se aşeză lângă ea sorbind-o cu ochii şi mângâindu-i sânul. Ea zâmbea mereu, cuprinsă ca de un vis ceresc, se 'ntindea leneş în patul ei moale şi-i şoptea foarte încet:

— Ce băiat cuminte şi dulce eşti tu şi cum te-am iubit din momentul în care m-ai privit cu ochii tăi cei suferitori. Şi ce dulce e dragostea când n-o ştie nimeni, nimeni în lume. Tu nici visezi cât te iubesc eu, nu-i aşa? Nici visez [i] că suspin după tine ca turturelele noaptea, ba nici ai cuteza de a visa. Dar pare că tu ai ştiut vreo dată ce frumos eşti şi că te prăpădeam din ochi de drag ce-mi erai? Numai nu fi nebun, nu te lua după mine ca să te vază alţii... Aşa... în taina buduarului, când nimeni nu mă ştie, când sunt numai eu şi cu mine, singură, atunci te iubesc mult, mult... Ea-şi subţie buzele şi Ioan o sărută cu foc. Ea îl [ţinea] la piept şi-l strângea, până ce adormi în braţele lui.

Sub candela cu lumină trandafirie el dezveli încet acea figură cerească, de-o curăţie şi de-o fineţă ca marmura, îi sărută picioarele ei în ciorapi a jour şi se uită ceasuri întregi la ea, cum dormea atît de lin, încât nu i se auzea răsuflarea de loc şi numai ridicarea regulată a sânului şi o uşoară îmflare a nărilor fine dovedea că ea trăieşte.

Dar, cum sosi miezul nopţii, îl apucă un frig în spate. El se plecă înc' o dată peste faţa ei ş-o sărută lung, lung până ce i se păru că buzele sângerau, apoi se ridică repede şi plecă acasă. Ajungând acolo văzu pe amicii lui adormiţi cu cărţile în mână. El se culcă şi adormi iarăşi repede.

III

A treia zi un murmur într-adevăr foarte tare auzea împrejurul capului, ba i se păru chiar că-l poartă oameni pe sus. Cu toate astea, cu toată voinţa din parte-i, nu putea mişca nici braţul din acea cumplită amorţeală, nici piciorul; ceea ce simţea însă în suflet era o estremă mulţumire, un sentiment de uşurare a inimei.

Când se trezi acuma, se trezi nu acasă, ci 'ntr-o grădină mare şi frumoasă, pe arborii căreia atârna omăt. Vro câţiva copii se jucau cu bulgări de zăpadă şi fugeau repede prin grădină, iar într-alt loc văzu o fată tânără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă la faţă şi cu ochii pe jumătate deschişi numai. El s-apropie de ea, iar ea-i zâmbi şi-i întinse mâna.

— Mergem amândoi în oraş, nu-i aşa?

— Desigur, răspunse Ioan, deşi or să râză oamenii de noi.

— Las' să râză, zise ea. Acuma râsul lor n-are nici un înţeles. Alaltăieri încă aveau drept să râdă şi râsul şi vorbele lor mă dureau, azi...

— Ai dreptate, dar unde mergem?

— Ce fel? Tu nu ştii încă? Dar voi să-l mai văz o dată; el doarme acuma şi visează la mine şi sufletul lui mă atrage, mă atrage ca un magnet...

Ciudat era că Ioan nu se prea mira de întâmplările lui. Mai întâi avea sentimentul că-şi pierduse în parte memoria, apoi sentimentul că cu uşurinţă poate intra oriunde voieşte, poate face tot ce voieşte, al treilea sentiment, dar cel mai energic din toate, era că toate acestea se petrec într-un vis aievea, a cărui raţiune fiziologică este o durere uşoară la tâmpla dreaptă. De astă dată el se duse întâi acasă. Alexandru dormea horăind în patul lui. Măi Alexandre, scoală-te, zise el. Alexandru se sculă speriat şi dibui prin întuneric după un chibrit.

— Ce cauţi chibrit, nu vezi destul de bine?

— Ba văd, dar trebuie să-mi ţin mâna la ochi.

Pe Ioan îl trecu atunci un fior de bucurie. El ştia prin inspiraţie că, dacă va şopti acum trei cuvinte magice, pe care le ştia cine ştie de unde, Alexandru are [să] devie ca el.

— Îţi ghicesc gândul, zise Alexandru, dar te 'nşeli. În soare trebuie să mă uit, cu mâna la ochi, pentru ca tu să mă poţi face...

Cel din urmă cuvânt Ioan nu-l auzi, căci glasul iubitei lui îl chema. Ea sosise c-o trăsură la scară.

— Hai la bal, hai la bal, zise ea, toată seara am să gândesc numai la tine. El se sui alături cu ea, îi cuprinse strâns talia şi văzu că ea plânge.

— De ce plângi, Anna? întrebă el.

— Doamne, mă mir cum mai întrebi, sărmanul meu amic. Tu nu ştii că eu am aflat?

— Ce-ai aflat?

— şut! să n 'auză nimeni, căci nimeni nu ştie.

El intră în sala de bal. Cântece, vuiet, danţ... dar mai ciudat i se părea că orice femeie îi zâmbea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai ruşinoase nu se jenau de loc de el. Dacă una ajunsese până a-l ruga să-i încheie calţaveta, şi cu toate acestea, deşi era cea mai veselă, era însă foarte de treabă.

Când muzica reîncepu, el o acompanie cu glasul, mai întâi încet, apoi tot mai tare. Lumea era răpită, dănţuitorii de vals zburau răpiţi şi fermecaţi, muzicanţii îşi mânuiau c-o demonică măiestrie instrumentele, iar el cânta, cânta, când încet, când tare, ca un glas de vânt trecând prin arfa lui Eol.

Şi cu toate acestea nimeni nu băga de seamă că el cânta. Din contra, toată lumea se uita la un violonist beţiv si ofticos, a cărui [vioară] s-auzea într-adevăr ca un melodios ţipet de durere care inspira şi celelalte instrumente.