O tabără de care mergea la târg cu oale
A unui neguţător.
El însuşi cu-ngrijire le conducea în cale,
Sperând de Moşi s-adune folos însemnător;
Dar trebuia să treacă o renumită vale,
La care cărăuşii-ndată ce-au sosit,

Aşa s-au sfătuit:
Ca să pogoare valea, pe rând, încet, cu minte;
Iar carul după urmă să facă înainte,

Căci boii ce-l purtau,
Deprinşi fiind şi maturi, mai vrednici s-arătau;

Şi în adevăr, carul mergea încet, ca gândul
Cel încercat de grije şi frământat de ani.

Dar o pereche de juncani
A căror venea rândul,
Pe boii bine învăţaţi
Îi criticau de moarte:
— Uitaţi-vă, boi lăudaţi!

Vedeţi — ziceau — neghiobii, un car nu ştiu să poarte,
Ia uite la Boţolan!
Se târâie ca broasca... Ia vezi alde Prian
În jug cum tot se lasă;
Ar vrea din el să iasă.
O, Doamne! Şi ce boi!
Cu ce renume mare!
Mai bine ar căra gunoi,

Sau ar şedea la bragă, pe somn şi pe mâncare...
Ia să ne vadă şi pe noi!..
Cu-aşa ocări, juncanii pornesc cu carul lor;
Dar greutatea îi apasă;
Ei să oprească vor,
Şi-n dreapta se cam lasă;

Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc,
O culcă drept pe fugă, cât le lua piciorul,
Răstoarnă oalele... şi în râpă se opresc...

Încât neguţătorul,
Cu mâinile crucişe, la hârburi se uita
Şi foarte greu ofta.

Eu nu ştiu cum s-a întâmplat,
Ţiu mult cu viitorul,
Căci de trecut m-am săturat
Şi nu-i păstrez amorul;

Dar vreau s-arăt la unii noi,
Cum ei în timpuri grele
La alţii văd numai noroi
Şi numai fapte rele;
Iar când s-apucă singuri ei
De trebi, ca oameni grei,
Răstoarnă carul drept de râpă
Şi tot încă mai ţipă.