Cât e ţara ungurească,
Cât e ţara românească,
Nu e floare pământeancă
Ca fetiţa ardeleancă!
Ea-i năltuţă, mlădioară,
Ca o verde trestioară,
Şi-i frumoasă, vorbitoare
Şi de suflet iubitoare.
Când văd sânu-i rotunjor
Mă ajunge foc de dor,[1]
Când văd păru-i de mătasă,
Cumplit dorul mă apasă
Când văd faţa-i rumeoară,
Dorul aprig mă omoară.
Iar când trece şi zâmbeşte,
Câmpu-n faţă-i înfloreşte
Şi când ea se prinde-n joc,
Se tot leagănă în loc
Şi-n feciori aruncă foc.