În oraş, la Bucureşti,
Tot să stai şi să priveşti
Pe cei şapte voinicei,
Mândri puişori de zmei,
Şapte fraţi ca şapte brazi,
Toţi de-ai lui Mogoş cumnaţi.
Ei în capul podului,
În fruntea norodului,
Aşteptau pe sora lor
Şi pe mândru-i soţior,
Mogoş, vornicul bogat,
Ce glumeşte ne-ncetat.
Ei la umbră se culcau,
Beau voios şi ospătau,
Cu ploscuţa închina
De cinci vedre ş-o oca,
Vadra Ţarigradului,
Măsura-mpăratului.
Iar fratele cel mai mare
(Că-i mai mare, minte n-are)
Pe drum ochii-şi alerga
Şi cu glas dogit striga:
,,Zăriţi voi ce zăresc eu?
Iată vine ca un zmeu,
Vine Mogoş vornicul,
Călare pe galbenul."
Fraţii toţi mi se sculau,
Peste câmpuri se uitau,
Şi vedeau, mări, vedeau
Cum venea Mogoş, venea:
,,Bună ziua, şapte fraţi,
Şapte fraţi ca şapte brazi!"
,,Bun sosit, frate cumnate,
Ai venit pe neaşteptate.
Dar unde ţi-e soţioara?
Ce ne-ai făcut surioara?
Ori poate c-ai şi uitat
Către noi că te-ai legat
Când pe Stanca ne-ai luat,
S-o aduci la frăţiori.
Pe iarnă de nouă ori,
Că-s mai multe sărbători:
Pe vară de patru ori,
Că-s mai multe lucrători?"
,,Ba, măi fraţi, eu n-am uitat
Către voi că m-am legat,
Şi cu Stanca am plecat
S-o aduc la desfătat,
Dar în drumul părăsit
Turci, tătari ne-au întâlnit
Şi pe Stanca mi-au răpit."
,,Pe Stăncuţa ne-au răpit
Şi tu, Mogoş, ai fugit?
Cu cei furi nu te-ai luptat,
După ei nu te-ai luat,
Nouă ani să-i tot alungi
Şi cu moartea să-i ajungi?
Mori dar, câine blestemat!
Că ţie nu ţi-a fost dat
Ca să fii vrednic cumnat
Cu-ai Stăncuţei şapte fraţi,
Şapte fraţi ca şapte brazi!"
Şi cu toţii crunt turbau
Paloşele ridicau.
Iar fratele cel mai mare
(Că-i mai mare, minte n-are)
Paloşul mi-l învârtea,
În Mogoş îl azvârlea,
Dar nici că mi-l nimerea.
Paloşu-n vânt vâjâia,
De-un zid mare se lovea
Şi-ndărăt se întorcea,
Lângă Mogoş de cădea
Şi-n pământ se îngropa
Şi până în mănunchi intra.
Iar fratele cel mai mic
(Că-i mai mic, e mai voinic)
Paloşul mi-l învârtea,
În Mogoş îl azvârlea,
Şi prin inimă-l junghea!
Când deodată ce vedea,
Ce vedea şi nu credea?
O teleagă zugrăvită,
Pe dinuntru poleită
Cu doisprezece telegari,
Telegari cu coame mari,
Şi-n teleagă sora lor
Înflorind ca un bujor!
,,Bună ziua, fraţii mei.
Şapte puişori de zmei!
Dar unde vi-i cumnatul?
Ce mi-aţi făcut bărbatul?"
,,L-am trimis în iad de-a drept
Cu şapte paloşe-n piept,
Că nu-i vrednic să trăiască
Şi cu noi să se rudească
Cine-n oardă păgânească
Nu ştie să vitejească
Şi nevasta să-şi păzească!"
,,Vai de mine! ce-aţi făcut?
Vai de voi! n-aţi priceput
Cum că Mogoş a glumit
Când de mine v-a grăit?"
Bine vorba nu sfârşea,
Lacrimi din ochi îi ieşea,
Lângă Mogoş ea cădea,
Cu braţele-l cuprindea,
Îl bocea, îl dezmierda,
Apoi sufletul şi-l da
În capătul podului,
În ochii norodului![1]

1.    ↑ Poate că legenda raportată aice să fie izvorul de unde se trage numele podului Mogoşoaiei din Bucureşti.