I

La gura Siretului,
Prin postul Sân-Petrului,
Ian, mări, că s-a ivit
Un caic lung, poleit,
Cu postav verde-nvelit.[1]
Dar în el cine-mi era?
Era Soliman Aga
Cu cincizeci de ieniceri[2]
Care poartă-n brâu hamgeri.
Ei veneau încet, încet
De la Dunărea-n Siret,
Vadurile străbătând,
Malurile cercetând
De-un Vulcan, de-un căpitan,
Duşmanul lui Soliman.
Iată, mări, cum venea,
Că pe-un mal se întâlnea
Cu trei fete moldovence
Floricele dunărence,
Vorbitoare, cântătoare,
Şi de pânzi înălbitoare.[3]
,,Bună vremea la trei fete!
De nu sunteţi voi şirete,
Spuneţi nouă de Vulcan,
Unde-i aprigul bogdan?[4]
Dacă-ţi spune voi cu drept,
Răsări-v-ar flori la piept,
Flori cu faţă de bujori
Şi cu ochi de pruncuşori.
Lucrul vostru să sporească,
Pânzele să se-nălbească
Cum e coala de hârtie
Şi floarea de iasomie.
Iar de nu-ti grăi cu drept,
Arde-v-ar dorul în piept,
Lucrul să nu vă sporească,
Pânzele să nu albească,
Ci la soare să-nnegrească
Şi la vânt să putrezească."
Cele fete moldovence
Floricele dunărence,
De la mal se depărtau
Şi din gură cuvântau:
,,Atunce s-ajungeţi voi
Când îţi afla de la noi
Unde-i badea cel iubit
Şi de turci nebiruit!"
Turcii se posomorau,
Pe mal verde coborau
Şi de mers nu se opreau
Pân' ce-n cale nu zăreau
O sălcică rămurată
Pe-un izvor rece culcată;
Lângă salcie o bătrână
Cu trei caftane-ntr-o mână[5]
De sânge spălându-le,
De pietre bătându-le;
Iar sub salcIe-un căpitan,
Şoimul ager de Vulcan,
Stând la umbră şi dormind
De-a lui viaţă ne-ngrijind,
Că de pază mi-l păzeşte
Şi la capu-i străjuieşte
Pandelaş, un grec voinic
Cu pistoale sub ilic,
Slugă veche şi iubită
De stăpânu-i dăruită.
Soliman s-apropia
Şi din gură-aşa grăia:
,,Bre Pandele! de vrei bani
Să nu-i poţi mânca doi ani,
Dă-ne pe Vulcan legat,
Că-i peşcheş de împărat."
Grecul lacom răspundea:
,,Daţi-mi banii ş-om vedea."
Soliman se bucura,
Bani-n poală-i număra,
Zece pungi de irmilici,
Opt de rubiele mici[6]
Şi vro trei de venetici.
Iar Pandele ce făcea?
La stăpânu-i se ducea
Şi cu brâu-i de mătasă,
Brâu cu ţesătura deasă
Îi lega braţele-n cruci
Şi-l dăruia rob la turci.

II

Lângă malul ridicat
Sta Vulcanul răsturnat
Ca stejarul cel frunzos
În pădure-aruncat jos.
Împrejuru-i adunaţi
Şedeau turcii înarmaţi
Şi pe rând se întreba
Ca ce moarte i-ar afla?
Unii ziceau să-l omoare
Cu laţ de spânzurătoare,
Alţii să-l cufunde-n apă,
Alţii să-l înfigă-n ţeapă,
Alţii să-l taie pe loc,
Alţii să-l arunce-n foc.
Iar Pandele-i asculta
Şi la rându-i cuvânta:
,,La cea moară părăsită,
De stăpânul meu clădită,
Este-o piatră de râşnit
Care încă n-a slujit,
Şi e bună de-aninat
De un gât de vinovat
Şi-n Siret de cufundat."
Turcii toţi evet ziceau.[7]
Pe Vulcan iute-l duceau
Şi de piatră mi-l legau
Şi-n Siret îl aruncau.
Apele se deschideau
Şi pe loc se închideau
Cum se-nchide pe-un mormânt
Gura negrului pământ.
Apoi turcii purcedeau,
La Galaţi ei se duceau,
Lăsând îndărătul lor
Pe luciul apelor
Vălurele uşurele
Şi vârteje-n cercurele.
Iar Vulcan se cufunda
Până ce de fund el da.
Când în fund el ce făcea?
Brâul cu dinţii-l rodea.
Mână dreaptă-şi desfăcea,
Din picioare s-opintea
La lumină de ieşea.
Apoi greu el înota
Şi din gură cuvânta:
,,Sărăcuţ, amar de mine!
Căci un ajutor nu-mi vine
Să mă scoată de la greu,
Să-mi lungească veacul meu!"
Iată, mări, că deodată,
Îi răspunde-un glas de fată:
,,Voinicele, ţine bine,
Că eu vin, alerg la tine."
Copiliţa sprintenică
Sărea într-o luntricică
Şi cu mâinile vâslea,
Pe Vulcan de mi-l scăpa,
Iar Vulcan o săruta
Şi cu drag îi cuvânta:
,,Fire-ai, dragă, fericită!
Că tu eşti a mea ursită,[8]
Ca lumina de iubită.
Mergi acum la tine-acasă
Şi-ţi ia haine de mireasă
Şi m-aşteaptă bucuroasă.
Că eu dacă-oi izbândi
Cu tine m-oi logodi,
Ş-om face casa-mpreună,
Să trăim viată bună."

III

El la târg se îndrepta,
Mamei lui se arăta,
Iar bătrâna lăcrima
Şi cu jale cuvânta:
,,Alei! dragă, de eşti viu,
Spune mamei ca s-o ştiu,
Iar de nu, să te bocesc[9]
Trupul să ţi-l pânzuiesc,
Podurile să-ţi gătesc.[10]
,,Nu sunt mort, nu mă boci,
Nici în pânzi nu mă-nveli,
Ci în stremţe mă-nveleşte
De mă schimbă caliceşte."
Făcea mă-sa cum zicea,
În calic îl prefăcea.
El pe uliţe apuca,
Crâşmele de le cerca,
Cerca una, cerca două,
Pân-împlinea câte nouă...
Când a fost l-a nouălea,
El înuntru năvălea,
Că-nlăuntru el văzuse
Pe Pandeli ce-l vânduse.
Vânzătorul sta culcat
Tocma-n fund pe un macat,
Lăudându-şi faptele
Şi bându-şi păcatele.
,,Noroc bun şi veselie
Celor ce-s în avuţie,
Să-mi faceţi parte şi mie!
Căpitane Pandelaş,
Tu, ce eşti un bogătaş!
Dă-mi o frântă de leţcaie
Că foamea cumplit mă taie
Şi pân' la pământ mă-ndoaie."
,,Măi străine, măi sărace!
De ţi-e foame, n-am ce-ţi face
Că mă ţin greu înşelat
De toţi banii ce i-am dat
Pe ist paloş oţelit,
Cu mănunchiul poleit."
,,Dă-l încoace, fătul meu,
Ca să-l cercetez şi eu,
Şi să-ţi spun adevărat
Dac-ai fost tu înşelat."
Grecul beat paloşu-i da,
Iar Vulcan cum îl lua,
Ochii-n sânge-şi încrunta
Ş-apoi aspru cuvânta:
,,Alelei! fecior de lele!
Vânzător zilelor mele!
Nu te ţinea înşelat
De câţi bani pe el ai dat,
Dar te ţine înşelat
Într-a cui mână l-ai dat
Alei! fiară veninoasă!
Litfă rea, necredincioasă![11]
Ce rău, spune, ţi-am făcut,
Turcilor de m-ai vândut?
Ori la mine n-ai avut
De mâncat şi de băut?
Haine bune de-mbrăcat?
Cal frumos de-ncălecat?
Ai vroit tu să mor eu,
Dar n-a vroit Dumnezeu,
Că de moarte m-a scăpat,
Să te curăţ de păcat!"
Cum zicea se şi izbea,
Capul grecului tăia,
Apoi trupu-i târâia
Fără popă, nici prohod
Pân la capra unui pod,
Şi podeaua ridica
Şi sub pod îl arunca.
Apoi iar se întorcea,
Iar pe uliţi purcedea
Şi din turci el căsăpea
Câţi pe mână-i încăpea.
Apoi iute alerga
Şi voios se cununa
Cu cea fată moldoveancă,
Floricică dunăreancă,
Care-n haine de mireasă
L-aştepta de mult acasă.
Spusu-v-am cântec bătrân
Şi mai am vro două-n sân.
De-ţi avea suflete bune,
Şi pe-acele vi le-oi spune.

1.    ↑ Colorul verde e purtat la osmani numai de persoanele ce au un caracter sacru, precum hogii, dervişii, imamii, fiindcă stindardul lui Mohamed, sangeacul, e de culoare verde.
2.    ↑ Miliţia ienicerilor a fost instituită la 1362, sub sultanul Amurat, de către marele vizir Kara Halil Başa. Ea era compusă de robi luaţi în războaie după ce Ornus Beglerberg de la Rumelia luă Ipsala şi Malgara. După formarea acestei vestite miliţii, un şeic, anume Hagi Bektaş o binecuvântă, zicând: ,,Numele vostru să fie ienghişehri (cuvânt compus din enghi, nou, şi chehri, soldat); înfăţişarea voastră sa fie vie şi mândră; mâna voastră să fie învingătoare; sabia voastră ascuţită, lancea voastră totdeauna gata de a lovi capul duşmanului, şi oriunde veţi merge să vă întoarceţi cu chipul înflorit de sănătate".
3.    ↑ Viaţa patriarhală a familiilor române impune femeilor datoria de a ţese în case pânza trebuitoare pentru îmbrăcămintea bărbaţilor şi a copiilor. Ele au perfecţionat această industrie şi au ajuns a face meneşterguri şi ştergare foarte frumoase. Femeile de la munte poartă ştergare de mătase lucrate de dânsele, ce se deosebesc prin dibăcia ţesăturilor.
4.    ↑ Turcii dau Moldovei denumirea de Bogdania, după numele lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, ce a închinat ţara sub suzeranitatea sultanilor. Ei le zic moldovenilor: bogdani.
5.    ↑ Caftanul e o haină orientală ce servea înainte ca un semn de onor. Domnii când primeau domnia, şi boierii când primeau boieria, erau învestiţi cu caftane.
6.    ↑ Monedă turcească de aur.
7.    ↑ Evet, cuvânt turcesc ce însemnează: aşa.
8.    ↑ Ursitul sau ursita însemnează mirele sau mireasa hotărâţi de soartă. Flăcăii şi fetele cred că norocul se ocupă de viitorul lor. Fetele mai cu seamă sunt în plecare de a-şi căta ursiţii în faţa apei de prin fântâni, în lucirea misterioasă a stelelor, în forma copacilor de prin păduri etc.
9.    ↑ Bocitul e un obicei ce există la români de pe timpul vechilor romani. Ca şi în epoca lui Traian, se află între femei bocitoare, care merg de bocesc morţii pe la case, şi pomenesc cu un ton plângător, de toate meritele lor.
10.    ↑ Când este a se face vreo înmormântare, obiceiul antic cere de a se aşeza poduri în calea mortului. Se întinde pe pragul porţii casei o pânză albă peste care trece cortegiul. A doua pânză se pune asemenea la jumătatea drumului, şi a treia pe pragul porţii de la biserică. Acele pânze se dau pe urmă de pomană la săraci împreună cu lumânările de ceară şi cu monedele aruncate pe ele. Aceste poduri alegorice închipuiesc punţile ce are a trece sufletul răposatului ca să ajungă la uşa raiului, iar monedele slujesc a plăti vămile pe astă lume (?). Afară de zisele monede se mai pune şi câte o monedă mică în mâna mortului, pentru ca să aibă cu ce plăti pe ceea lume barca lui Caron. Românii însă au uitat şi pe Caron şi râul Stix şi Câmpii Elisei din mitologia strămoşească, de când hristianismul a înlocuit religia păgânismului.
11.    ↑ Cuvântul litfă, care la început servea a denumi pe polonii din Litfania, a ajuns a însemna neam rău şi fără credinţă. Prin urmare, el se aplică de români la orice popor care i-au făcut daune rele.