Jos, pe malul Prutului,
La casele Vâlcului,
Vâlcul bea, se veseleşte,
Cu trei fete se-ndrăgeşte,
De holeră nici gândeşte;
Maică-sa grija-i ducea
Şi cu lacrimi îi zicea:
,,Dragul mamei Vâlcule,
Mândrule, voinicule!
Tu tot bei şi veseleşti,
De holeră nici gândeşti,
Lasă-mi-te de beţie
Şi de dalba veselie,
Că holera-i chiar la Prut
Şi chiar dincoace-a trecut!"
Vâlcul ei se supunea,
Patru boi la car punea
Şi pe cal încăleca,
Drumul la vale-apuca,
Apuca-n călătorie
Să facă negustorie.
Când la cotul Prutului,
Prin mijlocul câmpului,
El zarea, mări, vedea
O clonţată ce râdea,
O clonţată-nveninată,
Cu pielea pe trup uscată
Şi cu părul despletit
Tot cu şerpi împleticit.
Ea din loc în loc sărea,
Spini în urmă-i răsărea,
Iarba câmpului ardea
Şi oamenii morţi cădea!
,,Cale bună, măi drumeţ:
Unde mergi aşa sumeţ?"
,,Cale-ntoarsă, cloanţă fa,
Unde-alergi curând aşa?"
,,Merg la casa Vâlcului
De pe malul Prutului
Ca să-i ridic zilele,
Să mă duc cu dânsele."
,,Alei! iazmă călătoare,
Boală rea ş-ucigătoare!
Na-ţi calul şi armele,
De-mi lungeşte zilele,
Să-mi mai văd copilele
Că-mi sunt dragi ca soarele.
Na-ţi şi carul, na-ţi şi boi,
Numai te du de la noi!"
,,Nu vreau arme omeneşti,
Că eu am arme drăceşti.
Am trei coase nevăzute,
Cu ciocan de foc bătute:
Una pentru cei voinici,
Una pentru copii mici,
Una pentru fete mari
Şi neveste cu ştergari,
Nu vreau nici carul cu boi,
Ci vă vreau pe toţi pe voi,
Să vă umflu zilele,
Să mă duc cu dânsele."
Vâlcul biet se oţerea,
Holera la el sărea,
Oasele şi le-ntindea
Şi pe Vâlcu-l cuprindea.
Gură pe gură punea,
Buze pe buze lipea,
Zilele i se sorbea.
Apoi cloanţa iar râdea,
Cu zilele purcedea,
Şi voinicul mort cădea
Jos la cotul Prutului,
În mijlocul câmpului!

[1] Carul a fost adus în Dacia de coloniştii romani. Ei aveau deosebite trăsuri. Acea de care se serveau cetăţenii avuţi se numea biga. Trăsura matroanelor se chema carpentium şi era cu două roţi, însă la serbările publice ele se suiau în alte mai mari cu patru roţi, numite pilentum. Afară de acestea, romanii aveau pentru ţară o trăsură carruca. Vizitiul se numea carricarius, cărucier.

[2] Imagine antică. Furiile iadului, după mitologia romană, poartă plete de şerpi.

[3] Adeseori se văd în basmele românilor figurând arme şi unelte de foc. Îngerii au în mâna dreaptă sabie de foc: o calamitate publică e numită bici de foc; vânturile de la apus, ce sunt fierbinţi, sunt vânturi de foc etc.