Frunză verde de mălai,
Cine merge sus la rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.
Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!
(Fragm. de cântic poporal)

I

Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic
În peşteră de stâncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dând viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Aşa şi el apus-a din zile mari şi bune!
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum priveşte
O tainică fantasmă ce-n zare s-adânceşte,
Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi
Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneţi,
Şi zice: Timpul rece apasă-umărul meu
Şi cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!
O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!
Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!
Apoi el pleacă fruntea şi cade în visare,
Iar munţii, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare.

Ai timpilor eroici imagine augustă,
Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău!
El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Şi mult iubea când ţara striga: La luptă, Dane!
Să vânture ca pleava oştirile duşmane.
Atunci a lui mânie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna şi fulgera,
Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroşi,
În care luceau noaptea oţeluri şi ochi roşi,
Şi dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blândeţe îl dezmierda grăind:
N-aibi grijă, măi şoimane! eu am şi duc cu mine
O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine.
Şi murgu-şi lua calea în linişte deplină
Prin codri fără drumuri şi fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ
Făceau un cortegi falnic eroului drumeţ.

Încrederea-nfloreşte în inimile mari!

II

Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ş-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte.
O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte
Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste şoapte!...
E sabie în ţară! au năvălit tătarii!
Ş-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii!
Aşa! răspunde altul, colo în depărtare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare!
Ard satele române! ard holdele-n câmpii!
Ard codrii!... Sub robie cad fete şi copii.
Şi-n fumul ce se nalţă cu larme zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!
Bătrânul Dan aude, suspină şi nu crede!
Dar iată că pe ceruri din patru părţi el vede
Trecând un stol de vulturi urmaţi de uli gramadă,
Atraşi în orizonturi de-a morţii rece pradă.

Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
La luptă, Dane! ţara-i în jac, ţara-i în foc!
Bătrânul Dan desprinde un paloş vechi din cui,
Şi paloşul luceşte voios în mâna lui.
Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână
Şi simte că tot bate o inimă română.
El zice cu mândrie, nălţând privirea-n sus:
Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus.
O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Pân ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!
Fă tu să-mi parâ numai atunci paloşul greu,
Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu,
Ş-atunci inima numai de-a bate să încete
Când voi culca sub ţărnă a duşmanilor cete!
Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i şale,
Îşi face-o cruce, pleacă şi se coboară-n vale.

III

În scurtele răstimpuri când soarele declină
Şi noaptea-şi pune stema feerică, stelină,
E un moment de pace în care, neoprit,
Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit.
Atunci zăreşte ochiul minunile din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite
Cu mantii lungi şi albe de-a lungul învelite.
Aşa apare-n şesuri măreţul om de munte,
Călcând cu paşi gigantici pe urme mai mărunte!
Nu ştiu de el copacii tineri, crescuţi pe maluri,
Dar râul îl cunoaşte şi scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Şi astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă
Pân ce soseşte-n seară la casa lui Ursan.

Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat,
Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toţi care ştiu de dânsul spun multe, dar şoptind,
Şi cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deşi-i place să crească sirepe herghelii,
Răzleţe pe întinsul câmpiilor pustii.

Pe vremea lui, sub ochii lui Ştefan, domn cel mare,
Intrând în duşmani singur ca vieru-n stuhul tare,
A prins pe hanul Mârza din fugă cu arcanul;
Iar Ştefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,
I-a zis: Ursane frate! să-ţi faci ochirea roată,
Şi cât îi vedea zare, a ta să fie toată![1]
De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei
Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

Drumeţul intră, zice: Bine-am găsit, Ursane!...
Un aspru glas răspunde: Bine-ai venit, moş Dane!
Ce vânt te-aduse-aice?
Vânt rău şi de jelire!
Ne calc păgânii, frate, şi ţara-i la pieire!
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său.
Dan zice: De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem.
Dar! să mergem! adaugă Ursan
Şi mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă şi buciumă în vânt.

IV

Deodată se aude un tropot pe pământ,
Un tropot de copite, potop rotopitor!

Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Şi văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburând o herghelie de armăsari zmeioşi,
Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioşi,
Şi-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare,
Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocneşte
Şi ca un şarpe negru prin aer se-nvârteşte.
Ursan le-aţine calea şi caii stau în loc.
Apoi către voinicul ce poartă busuioc
El zice: Fulgo! prinde-mi pe murgul cel ţintat,
Moş Dan şi eu la Nistru ne ducem pe luptat!
Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?
Tu să rămâi aice ca să-mi păzeşti averea.

Frumos odor e Fulga! şi naltă-i e făptura!
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Şi părul său de aur în creţuri lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de matase.
El are glas puternic în gură rumeoară
Şi mers cu legănare de gingaşă fecioară.
Oricine-l vede-n soare cu peliţa lui albă,
Purtând la brâu un paloş şi pe grumaji o salbă,
Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?
Iar când pe sub altiţa cămăşii înfirată
Zăreşte la lumină doi crini ieşiţi în undă,
Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!...

Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneţ
Şi merge drept la murgul sălbatic şi răzleţ,
Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povăţuiele:
Moş Dane! tu cu-a tale şi eu cu ale mele!

Sirepul o zăreşte, ridică narea-n vânt,
Încruntă ochiul, bate copita de pământ,
Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte;
Dar Fulga zvârle laţul, de gât îl arcăneşte
Şi repede ca gândul, s-aruncă uşurel,
Îi pune mâna-n coamă şi-ncalecă pe el.
Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoare
Şi-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spaţiu şi spintecă amurgul...
Dar când steluţa lunii apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Şi zice: Iată calul! El ştie-acum de frâu
Ca paloşul de mijloc şi mijlocul de brâu.
Ursan cu drag răspunde: Aibi parte de noroc!
Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc,
Încalecă şi-n umbră dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmăreşte cu sufletul în dor.

V

E noaptea înstelată, e caldă, liniştită!
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Pluteşte-o lină, dulce, divină îndurare,
Dar ea nu poate stinge avântul de turbare
Ce duce călăreţii pe-ntinderea pustie,
Precum doi spectri gemeni mânaţi de-o vijelie.
Ei zbor tăcuţi sub ochii steluţelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe şi-i înghite.
S-afund mereu în taina nopţii; dar gândul lor
De mult e cu tătarii în luptă de omor.
O ţintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea creşte, se înalţă pe zare ca o roată
Şi umple de văpaie cereştile abisuri.
Păduri, movile, râuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte şi vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sânge decât Moldova-n jale.
E roşie luna! zice din doi cel mai bătrân.
E luna însetată de sânge de păgân!
Răspunde cel mai aspru... Şi puii lor de zmei
Se duc trăgând doi spectri de umbră după ei.
Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie,
Se duc pân ce-a lor umbră întinsă pe câmpie
Le trece înainte şi pân ce se lovesc
În ochi cu faptul zilei... Atunce se opresc.

Şi iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori!
Ei lasă jos pe coastă să pască armăsarii
Şi stau privind în vale cum fac pârjol tătarii.
Cinci sate ard în flăcări pe câmp, şi fumul lor
Se-ntinde ca o apă, pluteşte ca un nor
De-a lung pe şesul umed, şi zboară sus în aer,
Ducând cu el un vuiet de larmă şi de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,
Copii mărunţi, şi mame, şi fete despletite,
Şi cai scăpaţi în fugă, şi câini, şi boi în turme,
Goniţi de tătărimea ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleştate,
Mişcări de braţe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte pătate roş cu sânge
Pe care-o rază vie din soare se răsfrânge.

Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
Se-mprăştie cu grabă, lăsând cadavre-n soare!
Iar lângă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.

Dan zice: Măi Ursane! acolo e de noi!
Acolo râde moartea în crâncenul război.
Acolo să dăm proaşcă, sub ochiul cel de sus,
Tu dinspre faptul zilei, şi eu dinspre apus,
Şi cale să deschidem prin aprigul duşman...
La lucru-acum, fârtate! la lucru, măi Ursan!
Amin şi Doamne-ajută! Ursan voios răspunde,
Şi-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.

VI

Ursan năval s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pârte largă prin deasa ei mulţime.
Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire,
Ca un balaur face în juru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
Sărmanu-nchide ochii şi soarele-i s-a stins!

În lături, înainte, în urmă-i totul moare!
Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Şi-n urmă, şi-mpregiuru-i, şi-n lături semănate
Zac sute de cadavre cu capete sfărmate.
Şi astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează,
Şi spre apus prin sânge mereu înaintează.
Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit,
Tot vine după paloş spre mândrul răsărit.
El intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă
Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă,
Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stânga şi taie-n carne vie...
Fug toţi şi pier din cale-i!... El strigă: Steie faţă
Cui place vitejia, cui s-a urât de viaţă!
Dar nime nu-ndrăzneşte la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stâlp de pară,
Şi cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalţă din apus.
Şi astfel ambii oaspeţi ai morţii ne-mpăcate
Cosesc la vieţi în floare pe straturi sângerate
Ş-ajung ei faţă-n faţă prin apriga furtună,
Şi armele lor ude cruciş le împreună.
Noroc ţie, Ursane!
Şi ţie, tot noroc!
Dar n-a sfârşit cuvântul Ursan şi cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc.
El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc
Şi greu se prăbuşeşte c-un geamăt de pe cal.

Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval!
În lături, litfe! strigă la ei viteazul Dan,
Punându-se de pază la capul lui Ursan.
Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă,
Ameninţând cu ochii tătarii, mi-i aşteaptă
Precum aşteaptă zimbrul de lupi înconjurat
Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat.
Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el,
Căci paloşu-i năprasnic e vultur de oţel.
Retraşi în jur deoparte, nemernici, sperieţi,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi,

Şi Dan, lovit în coaste, şopteşte cu oftare:
Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!
Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mână
Şi paloşul lui ţine în loc ceata păgână.

O! Dane căpitane! puterile-ţi slăbesc
Şi norii pe deasupră-ţi trecând se învârtesc.
Tu mori! şi tătărimea s-apropie de tine!

Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vine
Şi trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.
E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu,
Voinic, în brâu cu paloş şi pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă
Şi grabnic pe-al ei tată răpeşte din grămadă,
Apoi cu el dispare ca şoimul cu-a sa pradă.

Alah! răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă...
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă?
Ei văd curgând pe dealuri arcaşii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinşi ca nişte zmei!
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Şi toţi pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzleţul ce-n urma lor rămâne!
Şi cade, mic sau mare, pe mâinile române!
În faţă cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare.
O ştiu de mult tătarii, o ştiu de la bătrâni
Şi fug, nevrând s-asculte de şefi, de-ai lor stăpâni.
Tot omul vede moartea ş-aleargă-nspăimântat.
Cel viu uită şi lasă pe mortul ne-ngropat
Şi făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân,
Că-n umbra fiecărui s-avântă un român!

Iar hanu-şi smulge barba, îşi rupe şalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte
Apar grămezi de leşuri, grămezi de arme rupte,
De cai ucişi, de care, de corturi risipite,
Şi tuiurile oastei de oaste părăsite!

O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme!

VII

Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său,
Luând pe Dan rănitul ca pradă şi trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.
Trei zile, trei nopţi hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,
Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul.

Deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră românul!
Ghiaur! zice tătarul cu inima haină,
Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?
Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul!

Ghirai cade pe gânduri, lăsându-şi capu-n piept,
Şi, îmblânzindu-şi glasul: O! Dan, om înţelept!
Te ştiu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulţi tătari cuprins-ai de-ai morţii reci fiori!
Acum îţi veni rândul şi ţie ca să mori.
Priveşte! lângă uşă călăul te pândeşte
Cu ştreangul şi cu pala ce-n mână-i zângăneşte.
Un semn, şi capu-ţi zboară la câini şi la vultúri,
Şi sufletu-ţi se pierde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani şi de-a ta minte,
Gândind la bătrâneţea ce-apasă-al meu părinte,
Şi vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!

Creştinul Dan, bătrânul cu suflet luminos,
Înalţă-a lui statură şi zice maiestos:
Ceahlăul sub furtună nu scade muşuroi!
Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.
Deci, nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată,
Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.
Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un vierme ce mănâncă albeaţa din obraz.
Cui place să roşească, roşească... eu nu vreu
Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc
Şi vreau cu faţa albă senin să mă sfârşesc,
Ca după-o viaţă lungă, ferită de ruşine,
Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine!
Aşa m-a deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie!
La trai fără mustrare şi fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine!... mai drept e ca să mor!...
Iar dacă ai tu cuget şi-ţi pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morţii grele
Să mai sărut o dată pământul ţării mele!

Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanţ ce-l leagă cu strânse noduri sute,
Şi zice grabnic: Tată, ia calul meu şi du-te!

Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Şi-n aerul Moldovei se umflă pieptu-i rece,
Şi inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale.
Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,
Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce
Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte
Pământul ce tresare şi care-l recunoaşte...
Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort,
Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!
Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere:
O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Având o viaţă verde în timpul tinereţii
Şi albă ca zapada în iarna bătrâneţii!...