Noroc bun!... Pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri!
Boi plăvani în câte şease trag, se opintesc în juguri!
Braţul gol apasă-n coarne; ferul taie brazde lungi
Ce se-nşiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi.

Treptat câmpul se umbreşte sub a brazdelor desime;
El răsună-n mare zgomot de voioasa argăţime,
Iar pe lanul ce în soare se zvântează fumegând,
Cocostârcii cu largi pasuri calcă rar şi meditând.

Acum soarele-i l-ameazi; la pământ omul se-ntinde;
Cârd de fete şi neveste de la sat aduc merinde;
Plugul zace-n lan pe coaste, iar un mândru flăcăoaş
Mână boii la izvoare şi îi paşte la imaş.

Sfântă muncă de la ţară, izvor sacru de rodire,
Tu legi omul cu pământul în o dulce înfrăţire!...
Dar lumina amurgeşte, şi plugarii cătră sat,
Hăulind pe lângă juguri, se întorc de la arat.