Odată, Cuza-vodă mergea singur, pe jos, îmbrăcat în haine nemţeşti, ca orice ciofligar, şi vede pe un ogor lung şi lat numai un singur moşneag, prăşind de zor. Pe alte ogoare erau mulţi oameni: femei, bărbaţi şi copii; tăţi prăşeau de-a valma, numai moşneagul acela, despre care am spus, lucra singur. După ce domnul întrebă pe fiecare cîte ceva, se dă în vorbă şi cu moşneagul stingher.

— Merge, moşule, merge ? Da cum se face de eşti numai singur ?

— Merge, domnişorule, merge cam greu, răspunse moşul ştergîndu-şi sudoarea de pe obraz cu mînica cămeşii. Dă, dacă ficiorii s-au dus în lume...

— Da de ce s-au dus în lume, moşule ? mai întreabă domnitorul.

— Ia, s-o ales nişte răi, domnişorule.

— Cum aşa ? făcu mirat Cuza.

— Păi, iaca cum. Unu-i hoţ, unu-i cerşător şi unu-i călău.

— Moşule, dumneata pari să fii om de treabă. Cum, ce fel de copii ai ? Cui au sămănat ?

— Iaca, am să te lămuresc îndată, zise moşul rîzînd şi clipind şiret din ochi. Hoţul îi cela care s-o făcut adivocat, că mereu înşală şi fură de la ochi paraua, în procesturi şi judecăţi. Cerşător îi cela care-i popă, că tătă zîua îmbla cu cerutu de pomană, în sat. Călăul îi cel mic, care taie şi spintecă tătă zîua la oamini, la spital; li faci opiraţie. El îi doftor mare la Ieşi.

— Ei, bată-te norocul, moşneguţule, că şugubăţ mai eşti ! zise Cuza făcînd mare haz.

— Da m-am întins prea mult la vorbă, şi iote cît mai am de prăşît. Mergi cu ghine, domnişorule, că ´neta nu-i fi avînd treabă, mai zise moşneagul prăşind.