A fost o dată,..demult, un cioban frumos şi tînăr ca un Făt-Frumos care trăia pe vîrful muntelui.. Şi voinic mai era, bată-l norocul, nevoie mare, cum nu se pomenise. Zi şi noapte era pătruns de dorul oilor, pe cari le păştea cu atîta drag, că n-ar fi schimbat viaţa lui păstorească, în ruptul capului, pentru nimic din astă lume.

Într-o zi, stînd ciobanul ăsta pe-o rînă lîngă turmă, cînta oiţelor din caval aşa cu foc, încît chiar păsările îl ascultau.

Dar nu departe de acest fericit cioban, Norocul se certa furcă cu Mintea.

- Eu sunt mai mare! - zicea Norocul supărat.

- Ba eu sunt! - răspundea Mintea necăjită.

Şi astfel, ba unul, ba altul, se tot ciorovăiau între ei, nevrînd nici unul să se lase.

- Să facem o încercare? zise Mintea.

- Să facem! - răspunse Norocul.

- Bine ! - adaose Mintea - atunci tu să te grămădeşti asupra ciobanului de lîngă noi, din al cărui cap eu voi ieşi cu totul.

- Prea bine, adăugise Norocul, care se şi grămădi asupra ciobanului cu totul (căci nu e mult în lume, d-abia vro trei dramuri).

Ciobanul nostru, cum se sculă de unde se odihnea şi păşi vro zece paşi, găsi grămadă de bani de aur, însă neavînd minte, îşi chemă oile ca să-l mănînce. Dar lor, sărmanele, le cerea inima iarbă, nu bani.

Văzînd ciobanul că oile nu mănîncă, pune mîna prin el şi auzind că sună zise:

- Ia să-mi prind berbecii mei şi să le atîrn de coarne vro cîţiva clopoţei d-ăştia galbeni şi frumoşi ca dovleacul copt. Zău... că de mult n-am mai mîncat dovleac, de cînd am trecut la munte cu oile prin oraşul din vale.

Tot vorbind aşa singur, scoase o sulă cu care îşi cîrpea opincile şi găurind vro cîţiva bani, îi înşiră pe o sforicică, prinse berbecii lui şi le înfăşură coarnele cu acele firicele şi apoi porni cu ei spre oraş ca să-i vîndă, zicîndu-şi în gînd:

- Hei ! Ce mai bani o să iau pe ăşti berbeci, şi ce dovleac o să cumpăr ! A coborît el în vale cu berbecii, şi numai iată-l fu întîlnit de-un negustor, care-i zise:

- Voinice, unde duci berbecii ?

- Unde să-i duc ? dacă nu la oraş, să-i vînd !

- Nu mi-i dai mie? întrebă negustorul.

- Cum de nu, numai de mi s-ar plăti ! grăi ciobanul.

- Şi cît o să ceri pe ei ?

- Ia să-mi dai o pîine, o bucată de dovleac şi să mă laşi să dorm la tine acasă.

- Bine, voinice, bine ! adăugise negustorul, care adunînd banii de la coarnele berbecilor, îi aşeză într-o geantă. Berbecii îi trimise la stăpînă unde negustorul îşi avea turmele iar ei amîndoi porniră către casă. Dar gîndul negustorului era la bani şi d-aia cică, din vorbă-n vorbă, aduse întrebarea şi despre clopoţeii de la coarnele berbecilor.

- Hei ! răspunse ciobanul - sunt mulţi de unde i-am luat şi dacă vrei să mergi îţi arăt, să iei cîţi ţi-o trebui; că poate vei fi avînd oi multe, nu ca mine, vreo şapte berbeci !

Negustorul primi bucuros şi a doua zi amîndoi erau la locul de unde luase banii.

După ce negustorul scoase banii din pămînt, luă pe cioban cu el şi porni către casă.

Ajungînd acasă, negustorul cumpără ciobanului un rînd de haine împărăteşti şi în fiecare zi se plimbau amîndoi prin curte. Trai pe cioban şi alt nimic, căci norocul tot noroc, ce să-i faci !...

Dar peste drum de casa acestui negustor era palatul unui împărat. Tot văzînd împăratul pe negustor plimbîndu-se cu acest străin, se hotărî să cerceteze cine e, de unde e, şi ce caută p-acolo. Zis şi făcut. Dar negustorul îi spuse că e fiu de împărat dintr-o ţară depărtată şi vrea să ceară în căsătorie pe fiica împăratului - căci avea fată împăratul - dar neştiind limba ce se vorbeşte aici, se căzneşte să înveţe.

Împăratul primi bucuros a da pe fiica sa ciobanului cu noroc, căci vorba cîntecului:

                          „Dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit

                           Şi mă mir ce m-a găsit.”

Şi s-a hotărît ziua de logodnă peste trei zile. În ziua hotărîtă ciobanul cu negustorul intrînd în palat rămase cu gura căscată, văzînd atîtea frumuseţi cum nu văzuse de cînd îl făcuse mumă-sa.

Lumea credea însă că pe la el n-or fi aşa lucruri şi d-aia poate s-o fi uitînd aşa lung prin casă.

După trei săptămîni nunta s-a sfîrşit cu chef ca la o nuntă de împărat.

Tinerii s-au dus în odaia lor, căci sosise noaptea.

Ciobanul luase într-un buzunar două cuie, pe cari le bătu în cîte un perete şi legă de ele în dreptul sobei - căci era iarnă şi foc la sobă - o sfoară pe care îşi puse ciorapii.

Fata împăratului tot aştepta să se vadă sărutată, căci doar de mult ducea dorul, însă ciobanul după ce se dezbrăcă, trînti hainele în mijlocul casei şi lungindu-se pe ele începu să fluiere ca la oi.

Aşteptă cît aşteptă fata împăratului, dar văzînd că nu vine să se culce, se duse la el, îl sărută, îl rugă să se culce, dar el îi grăi:

- Hei ! cînd eram la stînă cîte două trei săptămîni nu mă desculţam,.. şi unde începu să cînte dintr-un caval ce-l avea cu el.

Speriată, fata împăratului alergă la tată-său şi îi povesti de cele păţite cu bărbatu-său.

Auzind împăratul se supără foc şi într-o clipă fu la ginere-său, pe care îl găsi cîntînd din caval.

- Da ce ai, dragul meu? întrebă bietul împărat mîhnit pînă la suflet.

- Hei ! ce să am? nu mai am nimic, am avut vreo şapte berbeci dar nu mai ştiu de ei !

Nici una nici alta, împăratul hotărî să-l spînzure, ca să scape de urgia din casă. Poruncă împărătească şi alt nimic.

A doua zi, pe la prînzul mare, trecea prin mijlocul mulţimei la spînzurătoare ciobanul, ginerele împăratului. La locul hotărît slujitorii îi pun lanţul de gît. Dar el sta şi rîdea.

Cînd fu să-i dea drumul în lanţ veni şi Mintea în capul ciobanului dar fugi Norocul. În zadar se ruga ciobanul de iertare, căci nimeni nu-l auzea.

Văzînd că nu e chip de scăpat, cînd fu să-l dea vînt în lanţ, căscă gură cît un proţap şi se gîndi la Dumnezeu. De milă Dumnezeu îl făcu o floare aşa, ca o gură căscată, pe care noi o numim Stînjenel.

D-atunci şi pînă acuma, acel cioban şi ginere de împărat a rămas şi va rămînea multă vreme... Stînjenel.