Se zice că la început, penele vrabiei fuseseră zugrăvite de Dumnezeu, cu o culoare neagră-roşcată. Ei nu i-a plăcut acest veşmînt dar n-a îndrăznit să cîrtească în faţa Celui-Atotputernic.

Se întoarse în lumea pasărilor, aşa cum era. Dar cinteza, n-avea de lucru, începu s-o necăjească:

- Nu mai face pe supărata, că n-ai de ce. Prea-Măritul ţi-a dat o haină după inimă !

Atît i-a trebuit vrabiei ! Numaidecît i-a sărit ţandăra şi zbîrlită de furie, s-a năpustit asupra cintezei cu gălăgie mare. Ba a şi lovit-o de cîteva ori cu ciocul în cap, de i-a ridicat fulgii ţugui.

Dumnezeu, care vede şi ştie tot, a chemat pe împricinate la judecată.

Cinteza povesti întîmplarea, de-a fir a păr. Vrabia se zbîrlea şi o întrerupea la fiecare cuvînt.

Stăpînul-Lumii asculta cu răbdare. Cînd a încetat sfada, el a întrebat:

- E adevărat, vrăbiuţo, că nu eşti mulţumită de veşmîntul ce ţi-am dat ?

Vrabia răspunse cam cu jumătate de glas:

- D... Doamne ! Aşteptam şi eu unul mai frumos ! Dumnezeu, văzînd-o că e şi obraznică pe lîngă toate, o prinse de coadă şi o aruncă într-o ladă cu cenuşă. Vrabia ieşi de acolo, zbură pe un pom şi începu să-şi cureţe penele. Dar cenuşa se lipise bine de ele şi de aceea şi azi au culoarea cenuşie.

De atunci a rămas cinteza cu moţ şi vrabia cu pene cenuşii, împestriţate cu negru şi roşu.