A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpînea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrîn şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

Ana, cea mai în vîrstă dintre surori, era frumoasă, încît oile încetau a paşte cînd o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încît lupii păzeau turma cînd o vedeau pe dînsa stăpînă; iară Lăptiţa, cea mai tînără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lîna mieluşeilor, era frumoasă - mai frumoasă decît surorile sale împreună - frumoasă cum numai dînsa era.

Într-o zi de vară, cînd razele soarelui erau mai stîmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor.

Pe cînd ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi cînd ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vînat.

Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie ?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stîmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, pînă ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

- Auzi tu, soră, grăi Ana către sora sa mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aş frămînta o pîine din care mîncînd s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decît toţi voinicii din lume.

- Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă pe care, îmbrăcînd-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecînd prin apă fără ca să se ude, trecînd prin foc fără ca să se ardă.

- Iară eu, grăi Lăptiţa, cea mai tînără soră, dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori.

Cînd trec pe lîngă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii şi ascultă cu urechile. Ascultînd, ei auziră, auzind, înţeleseră, iar înţelegînd, ei suciră frînele şi săriră la fete.

- Sfîntă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat ! grăi feciorul de împărat ridicînd la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşune cu tot.

- Şi tu a mea ! grăi cel dintîi voinic către Stana, făcînd şi el precum a văzut pe stăpînul său.

- Şi tu a mea ! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicînd-o şi pe ea în şa.

Făcînd aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească.

În ziua următoare se făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăţie răsuna de veselia oaspeţilor...

Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţară că Ana şi-a făcut pîinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frămîntat şi a copt pîinea precum a fost zis la culesul de căpşune.

Încă de trei ori cîte trei zile şi de trei ori cîte trei nopţi trecură şi o nouă veste merse în ţară, că Stana şi-a făcut cămaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut pînză şi a cusut cămaşa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de căpşune.

Numai a Lăptiţei vorbă nu s-a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea.

Cînd se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea de întîi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor şi celorlalţi curteni ai săi cu faţa veselă şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blîndă şi mai îndurătoare decît pînă acuma, dînd de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să stea zi şi noapte lîngă soţia sa. Era adecă să se întîmple - din îndurarea lui Dumnezeu - precum a grăit Lăptiţa la cules de căpşune... Şi lumea, şi ţara, şi întreaga împărăţie se bucurau aşteptînd să se vadă ce nu s-a mai văzut încă.

Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe !

S-a întîmplat adecă, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, avînd-o de la cel dintîi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii !

După gîndul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpînă peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar.

Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gîndul vitrigei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi ! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartă gîndul cel bun.

Era acuma în gîndul vitrigei ca întîmplîndu-se după cum a fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis.

Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stetea de-a pururea, zi şi noapte, lîngă soţia lui. Îşi puse dar de gînd ca, cu una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămînînd Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip.

Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vînt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mîine-poimîine, şi feciorul de împărat nu se depărta de lîngă soţia sa.

Cînd vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse peatră pe inimă şi trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război.

Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar.

Feciorul de împărat sări cuc de mînie cînd îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie adecă, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi !

Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decît să facă ce e de făcut.

Aşa sunt feciorii de împărat! Oricît de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricît de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, cînd aud de bătaie, li se zvîrcoleşte inima în trup, li se frămîntă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vîntul la război...

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, cînd în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stîmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor nestîmpărat să ştie ce e şi cum, de cînd s-a dus !

Hei ! dar ce-auzi ? ce văzu ? îmi vine nici să nu mai povestesc cînd văd atîta răutate, atîta suflet fără milă, şi urîtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încît nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu !

Adecă a fost aşa: în clipita cînd stelele se sting pe cer, cînd feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a coborît darul lui Dumnezeu și s-a întîmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte.

Dar era ca lumea să nu-i vadă!

Vitrega, rea precum era în gîndul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului.

Cînd feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, şi asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămase decît să-şi ajungă pedeapsa.

Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în pămînt pînă la sînişori, rămîind aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea cînd cineva cutează să înşele pe un fecior de împărat.

Într-altă zi, apoi se făcu pe gîndul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei zile şi trei nopţi.

Hei ! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă !

Cei doi feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pămînt. În locul în care erau îngropaţi crescură doi paltini frumoşi. Cînd vitrega îi văzu crescînd, porunci ca să-i stîrpească din rădăcină.

- Lăsaţi-i să crească ! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră ! Aşa paltini n-am văzut încă.

Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, cînd se strîng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mîndri şi nalţi, ridicîndu-se cu crengile lor pînă la fereastra împăratului. Şi apoi, cînd adia vîntul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plîngere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.

Vitrega simţi, însă, ce e şi cum. Îşi puse de gînd ca, cu orice preţ, să stîrpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din peatră zăr. Vicleşugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase.

Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut pînă la ruptul firului, dar în sfîrşit... şi împăraţii sunt tot oameni.

- Bine ! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să stîrpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.

Împărăteasa se mulţumi cu atîta.

Paltinii fură tăiaţi, şi nici nu se înnoptă bine pînă ce paturile erau făcute şi puse în casa împăratului.

Cînd feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decît pînă acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărătesei i se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini, încît toată noaptea nu putu dormi.

După ce împăratul adormi, paturile începură să scîrţîie. Şi din aceste scîrţîituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decît numai dînsa.

- Ţi-e greu, frăţioare ? întrebă unul dintre paturi.

- Ba ! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată !

- Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un suflet rău !

Şi tot aşa vorbiră paturile în auzul împărătesei pînă în crepetul zorilor.

Cînd se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gînd să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, cînd împăratul merse la vînat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc pînă la cea mai mică scîndură.

Focul ardea: iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput.

După ce paturile arseră, încît nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vînt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle.

Ea n-a văzut însă că tocmai atunci cînd focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scîntei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scîntei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atît de frumos ca şi cellalt, tocmai atît de blînd, cu lîna tocmai atît de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie !

Cînd împărăteasa văzu mieluşeii păscînd pe sub ferestrele împăratului, sări plină de bucurie la dînşii, îi luă în braţe pe amîndoi şi-i duse la soţul său.

Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se gîndea decît la mieluşei: îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu şi totuşi îi ușura inima.

Văzînd că soţul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi prinse gînd rău şi nu se împăcă pînă ce, cînd cu bine, cînd cu rău, cînd cu vorbe dulci şi cînd cu plîns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu perzarea mieluşeilor.

Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mînca, împărăteasa puse să se arunce în foc... în foc şi piele, şi lînă, şi oase, şi tot ce a mai fost.

Nu mai rămase nimic.

Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucăţele din creierii mieluşeilor. Cînd apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de creieri s-au spălat şi au mers cu pîrîul pînă în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăţiei. Aici din cele două bucăţele s-au făcut doi peştişori cu solzii de aur, unul tocmai ca şi cellalt, deopotrivă, ca să se ştie că sunt fraţi gemeni.

Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară des-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa cînd cele din urmă două stele se stînseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur.

Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărîră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste.

- Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e peirea noastră, grăi unul dintre peştişori.

- Ce să fac dar cu voi ? întrebă pescarul.

- Pune-te şi adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la soare şi apoi nu veni pînă ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peştişor.

Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peştişorii să înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni pînă ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei.

Ce-a aflat ? Ce-a văzut ? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul de aur şi cu stea în frunte, unul ca și cellalt, încît cine îi vedea trebuia să ştie că sunt gemeni.

Copiii crescură repede... În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, cînd stelele se stîngeau pe cer, trei ani într-o clipită. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în vîrstă, de trei ori în putere şi tot de trei ori în înţelepciunea minţii. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în vîrstă, de douăzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.

- Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar.

Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amîndoi, le făcu cîte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur şi steaua în frunte, apoi feţii porniră către curtea împăratului.

Era ziua mare cînd ajunseră la curte.

- Vrem să vorbim cu împăratul ! grăi unul dintre feţi către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curţii.

- Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse străjerul.

- Tocmai pentru că şade la masă ! vorbi al doilea făt intrînd îndărătnic pe poartă.

Străjerii se adunară, voind să scoată pe feţi din curte, dar aceştia trecură printre dînşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi.

- Vrem să intrăm ! grăi unul dintre feţi aspru către slujitorii ce stau la uşă.

- Nu se poate, răspunse un slujitor.

- Ei ! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate ! strigă cellalt făt, cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta şi în stînga.

Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se făcu o îmbulzeală şi o larmă înaintea uşii, încît răsuna curtea.

- Ce e acolo, afară ? întrebă împăratul mînios.

Feţii se deteră pacinici cînd auziră vorbele tatălui lor.

- Doi băieţi voiesc să intre cu puterea ! zise un slujitor intrînd la împăratul.

- Cu puterea ? Cine să intre cu puterea în curte la mine ? Cine sunt băieţii aceia ? strigă împăratul într-o răsuflare.

- Nu ştiu, înălţate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, căci băieţii sunt tari ca puii de leu, încît au străbătut prin străjuirea de la poartă, şi acuma ne dau nouă de lucru ! Ş-apoi, de îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu şi le iau din cap.

Împăratul se roşi de mînie.

- Scoateţi-i afară, strigă el, înhăţaţi-i cu cînii !

- Lasă, că mergem noi şi aşa - grăiră feţii plîngînd de asprimea vorbelor ce auziră - şi porniră în jos pe trepte.

Cînd erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.

- A zis împăratul să veniţi, că împărăteasa vrea să vă vadă ! Băieţii se gîndiră puţin, apoi se întoarseră, suiră treptele şi intrară la împăratul cu căciulele în cap.

Era o masă plină, lungă şi lată, iar pe lîngă masă toţi oaspeţii împărăteşti, în capul mesei împăratul şi lîngă dînsul împărăteasa, şezînd pe douăsprezece perini de mătase.

Cînd băieţii intrară, căzu una dintre perinile pe care şedea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini.

- Luaţi căciulile din cap ! strigă un curtean către băieţi.

- Acoperămîntul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim precum suntem.

- Ei bine ! grăi împăratul îmblînzit de auzul vorbelor ce ieşiră din gura băiatului. Rămîneţi precum sunteţi ! Dar cine sunteţi ? de unde veniţi ? şi ce voiţi ?

- Suntem doi feţi gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două, jumătate în pămînt şi jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit şi suntem sosiţi de unde venim; fost-am cale îndelungată şi am grăit cu suflarea vînturilor şi am vorbit în limba fiarelor şi am cîntat cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ţi cîntăm un cîntec pe care-l cunoşti fără ca să ştii !

De sub împărăteasă a sărit a doua perină.

- Lasă-i să meargă cu prostiile lor ! grăi ea către soţul său.

- Ba nu, lasă-i să cînte ! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cîntaţi, băieţi !

Împărăteasa tăcu, iar feţii începură să cînte povestea vieţii lor. "A fost un împărat"... începură feţii; de sub împărăteasă căzu a treia perină.

Cînd feţii povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată.

Cînd feţii sfîrşiră cîntecul, sub împărăteasă nu mai era nici o perină, iar cînd ei luară căciulile din cap şi-şi arătară părul de aur şi stelele în frunte, oaspeţii, curtenii şi împăratul îşi acoperiră ochii, ca nu cumva să piardă lumina de atîta strălucire.

Şi s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptiţa fu pusă în cap de masă lîngă soţul ei; fata vitregei rămasă cea mai rea slujnică la curtea Lăptiţei, iar pe vitrega cea cu gînd rău o legară de coada unei iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte ori cu ea, încît lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfîrşeşte.