07 august 2019, 14:20 You were writing 4454

Viitorul Moldovei se naște din trecutul sibilin

Stimaţi cititori,

Încercări de a scrie istoria Moldovei au existat la diferite etape de dezvoltare a țării noastre. În lucrările lor, autorii, de regulă, au elucidat doar anumite tendințe istorice înguste, impuse de condiții nefavorabile, create ca urmare a evenimentelor zbuciumate, din acest motiv apăreau publicații incomplete, lipsite de obiectivitate, bazate pe un concept politic dubios.

Lucrarea "Dacia și Moldova în istoria omenirii" are menirea de a restabili istoria noastră și de a include principalele sale concepte în circuitul științific. Scopul acesteia este de a afla adevărul istoric, fără compromisuri, concepte calomnioase, lipsite de orizont cultural, prezentate într-o formă incompletă și adesea falsă. În lucrarea noastră intenționăm să prezentăm în mod convingător istoria apariției civilizației europene și să facem lumină asupra evoluției sale de la antichitate pînă la modernitate. Lucrarea noastră este rezultatul unei analize minuțioase a lucrărilor marilor filosofi, atlantologi, arheologi și istorici. Pentru prima dată în istoria Moldovei, tot materialul este însoțit de dovezi cronologice, care explică apariția civilizației moldovenești ca a uneia dintre cele mai vechi civilizații ale Europei.

În lucrarea prezentată atenției dvs. sînt prezentate explicații detaliate ale unor aspecte istorice, precum: importanţa geţilor și dacilor, a vlahilor și a moldovenilor, dar și a căii, parcurse de ei în organizarea lor socio-politică, în contextul istoriei interacțiunilor dintre state. În acest sens, se susține că Moldova, ca și denumirea ei, a avut și are propriul drum de dezvoltare, determinat sub influența dacilor liberi, urmași direcți ai confraților euroatlantici.

Materialul, selectat în lucrare, pentru prima dată în istoriografia mondială permite afișarea cronologică succesivă a unei serii de dovezi și legitimități:

Civilizația europeană a apărut în Munții Carpați, iar dacii erau urmașii direcți ai confraților lor euroatlantici, în timp ce tracii erau o ramură, care a apărut peste secolelor, ca și alte ramuri formate din nucleul-părinte după retragerea apelor Potopului global, care a survenit în rezultatul scufundării Atlantidei în Marea Neagră;

Latina s-a născut din sanscrita euroatlanţilor și ei au răspîndit această limbă în timpul migrației lor în întreaga Europă, inclusiv în Italia și tocmai pînă India;

Arheologic și istoric tragem concluziile și dovedim că Moldova a fost înființată în anul 1230, cu o sută de ani înainte de Țara Românească (1330), fapt ce a determinat două moduri complet diferite de formare a statalității acestora.

Studiile efectuate ne permit să tragem concluzia că în anul 1290, la I Conferință Internațională Lingvistică de la Florența, limba moldovenească cu alfabet latin a fost aprobată ca limbă a Statului Moldovenesc, care a fost creat la Conferința Internațională din Constantinopol, în anul 1230, cu transmiterea primei steme de stat „Cheii de aur"- "De la Sfîntul Mormînt", instalat pe un scut gotic, la baza căruia era crucea ortodoxă.

Din punct de vedere ştiinţific şi istoric, a fost dovedită originea denumirii Statului Moldovenesc, iar aceste dovezi contravin legendei, inventate de mistificatorii istoriei țării noastre.

Pentru prima dată în istoria Moldovei rezultatele analizei materialelor documentare au făcut posibil să fie argumentată originea limbii moldovenești și să fie demonstrat faptul că poporul nostru este unul dintre cele mai străvechi din Europa.

Studiile complexe, realizate în volum complet, au permis stabilirea trăsăturilor distincte reale și specifice ale dezvoltării statului moldovenesc, să aducă în prim-plan numele personalităţilor din domeniile științific și politic din acea perioadă, pentru a arăta în mod corespunzător rolul acestora în formarea unității ideologice și demnității naționale a poporului moldovenesc ca a unuia dintre cele mai străvechi popoare din Europa.

Faptele descrise sînt confirmate de documentele din arhivele Poloniei, Germaniei, Angliei, Franței, Italiei, Greciei, Bulgariei, Ucrainei, Ungariei, Rusiei, Indiei și din acelea a SUA.

Sper că cititorii vor primi bine primele mele declarații, care, la prima vedere, le pot părea șocante, dar faptele descrise sînt confirmate de documentele arhivelor numite și acest lucru ne va permite să pătrundem în esența demnității noastre naționale.

DACIA ȘI MOLDOVA ÎN ISTORIA OMENIRII

Poporul, care își formează propriul stat, de regulă, ştie exact sensul denumirii sale, cetățenii săi sînt conștienți de acest lucru şi încă din copilărie le pot explica celorlalți, cine sînt și de ce Patria lor este numită așa și nu altfel.

Din păcate, acest lucru nu poate fi spus despre noi și despre copiii noștri, pentru că tot ce are legătură cu acest subiect a fost mistificat în mod tendențios.

Majoritatea dintre noi cunosc legenda magică a emisarului maghiar Dragoş, care, în timpul unei vînători, a ajuns din întîmplare pe un pămînt nepopulat, aflat în partea estică a Munților Carpați, iar în anul 1359 a fondat un nou stat pe aceste meleaguri, denumit Moldova.

Există presupunerea că denumirea acestei țări ar fi fost dată de Dragoș, în cinstea său căţeluşei sale Molda, care s-ar fi înecat în rîu, în timpul acelei vînători reuşite. O situație paradoxală a fost creată în legătură cu această legendă fermecată într-o zonă geografică pustie, ca și cum nu ar fi existat alte țări în jurul acesteia şi care ar fi putut fi ocupată cu ușurință, fără a trece Carpații, mai ales, că în anul 1241, în această parte a Europei apăruseră deja tătaro-mongolii.

Acest basm e povestit permanent de aceia care sînt interesați de mistificarea istoriei și chiar pentru denumirea țării noastre – Moldova, ei prezentînd o explicație la fel de ridicolă și care nu corespunde realității.

Pentru o asemenea manipulare psihologică a existat o adevărată oportunitate. Adevărul este că din cei două mii de ani ai erei noastre, doar 600 de ani am fost independenți: 190 de ani şi în perioada de după domnia lui Burebista, dar și 165 de ani cînd partea estică a teritoriului Statului Dacic de la Carpați pînă la Nistru era liberă (de subliniat că aceasta niciodată nu a fost sub ocupația romană). Statul Moldovenesc a fost independent timp de 232 de ani în timpul domniei Mușatinilor, în pofida pierderii unei părți a teritoriului ca urmare a războaielor cu turcii, iar alți 7 ani de libertate au fost sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

Iar teritoriul predunărean al geto-dacilor din Carpații Meridionali, care a constituit doar 14% din întregul teritoriu al țării, din anul 106 d.Hr. a fost ocupat de Imperiul Roman. Ocupația a durat 165 de ani, pînă în anul 271, cînd goţii (trib germanic) au invadat aceste ținuturi și i-au expulzat definitiv pe romani dincolo de Dunăre.

Iar acum 1400 de ani, strămoșii noștri, dacii liberi (de la ocupația romană), care trăiau în partea estică a Carpaților, dar și geţii din regiunea predunăreană, care au rămas după expulzarea romanilor, precum și moldovenii, descendenți direcți ai dacilor, au suferit o exploatare umilitoare în propria țară de pe urma invaziilor barbarilor. Goții în anul 271 d.Hr. au întreprins o serie de invazii barbare pe întreg teritoriul dacilor, inclusiv în regiunea predunăreană.

După pregătirea preliminară, goții, împreună cu dacii, din partea de est a Carpaților, inclusiv popoarele, care au invadat încă pînă la romani sudul Daciei (sarmații, iazigii, roxolanii) în 271 d.Hr. romanii au fost definitiv expulzați din regiunea Predunăreană din partea meridională a Carpaților. Timp de 104 ani această zonă era granița nordică a Imperiului Roman, iar romanii erau stăpîni pe teritoriul dacilor și a regiunii predunărene a geților. Continuitatea ocupării acestui teritoriu de către goți a fost întreruptă în anul 375, de către huni (trib mongoloid), care au venit din nordul Chinei. Ei au ocupat întreg teritoriul controlat de goți, stăpîni ai căruia au fost timp de 79 de ani (375-454). În același timp, goții, alungați de huni dincolo Dunăre, au continuat să lupte pentru supremație în această regiune cu Imperiul Roman, iar conducătorul legiunii germane Odoacer în anul 476 l-a înlăturat de la putere pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus.

Odoacer trimite la Constantinopol simbolurile puterii sale în Imperiul Roman de Vest și îşi ia titlul de Imperator al Romei și al fostului Imperiu Roman de Vest. Aceste evenimente au marcat sfîrșitul istoriei antice a omenirii.

În Est, Constantinopolul a rămas încă timp de o mie de ani capitala noului imperiu, Bizanț, în care limba greacă o înlocuiește pe cea latină, stabilindu-se creștinismul ortodox. În același mod, în care creștinismul i-a separat pe daci (confrați ai euroatlanţilor) de popoarele păgîne (euroatlanţi), ortodoxia a individualizat spiritul său față de catolicism, creînd astfel o barieră în calea deznaționalizării sale. Comunitatea confesională a contribuit la consolidarea dacilor și la coeziunea lor etnică. Ulterior, în anul 454, în Dacia a avut loc o bătălie decisivă între huni și gepizi (germanici), după care hunii s-au împrăștiat prin întreaga Europă și prin Balcani. Iar gepizii au cucerit întregul teritoriu al dacilor, inclusiv regiunea predunăreană, unde au condus timp de 112 de ani (454-566), pînă cînd au fost izgoniţi de aici de către longobarzi și avari. Astfel, goţii și gepizii domină acest teritoriu, în total, timp de 216 de ani: goții - 104 ani (271-375) și gepizi 112 ani (454-566). Spre marea uimire a multora, dacii, în pofida celor 216 de ani de ocupație germanică, nu s-au transformat într-o națiune germanică.

Longobarzii și avarii după izgonirea lor în anul 566 a gepizilor de pe acest teritoriu au stăpînit aceste pămînturi timp de 15 ani (566-581), pînă cînd slavii i-au atacat, în anul 581. Odată cu trecerea timpului slavii s-au concentrat treptat pe Dunăre, iar în anul 643 au fost cotropiţi de bulgari, ca în anul 679, alipindu-se cu o mare parte a bulgarilor, slavii să treacă Dunărea și să se stabilească în Balcani. În anul 864, în timpul domniei țarului Boris, bulgarii s-au convertit la creștinism, iar în anul 920, în timpul domniei ţarului Simion, au adoptat alfabetul lui Chiril și Metodiu. Fiind de acord cu opinia istoricului rus Kliucevski, care susține că o altă parte a slavilor a trecut dincolo de Dunăre în nord-est numai în secolul al VIII-lea, putem înțelege că mai mult de un secol slavii au condus teritoriul dacilor și în regiunea predunăreană. Mai mult, spre marea surpriză a multora, dacii nu s-au transformat niciodată într-un popor slav, în timp ce mistificatorii istoriei vlaho-români încearcă să demonstreze bătăios că timp de 165 de ani de ocupație romană, daco-geţii au fost romanizaţi şi că 86 % din teritoriul lor a rămas liber. Totodată, timp de mai mult de trei secole de ocupație romană a Angliei, Galiei, Germaniei etc. popoarele acestor țări nu au fost romanizate. Care este logica?

Concomitent cu evenimentele descrise, în anul 834, maghiarii din Ural s-au îndreptat spre vest, aceştia, la rîndul lor, au izgonit alte triburi barbare. În cele din urmă, ei s-au stabilit în partea de sud a Daciei, inclusiv în Carpații de Sud, pe malurile Dunării. În anul 890, bulgarii, în alianță cu pecenegii (romali), care au venit din nordul Indiei și din Ural, i-au izgonit pe maghiari din regiunea predunăreană dincolo de Carpați. Ei s-au stabilit statornic pe Cîmpia Pannoniei. Sub conducerea lui Stefan, maghiarii au primit credința catolică în anul 1000, iar în anul 1001 Stefan a fost proclamat primul rege al Ungariei, fiind încoronat cu o coroană trimisă de Papa de la Roma împreună cu binecuvântarea pentru crearea un nou stat.

Cînd ungurii au fost expulzați din Dacia, în anul 890, acest teritoriu a fost ocupat de pecenegi (890-1005), pînă cînd în anul 1005 ei au fost forțați sub presiunea dacilor și a vecinilor lor din partea estică a Munților Carpați să se retragă în zona predunăreană cu centrul în Cîmpulung. În anul 1018 Bizanțul a atacat bulgarii din Balcani și a ocupat acest teritoriu, iar bulgarii și-au pierdut independența pentru mai mult de un secol. Iar la Cîmpulung, pecenegii au dominat pînă în anul 1055, cînd au fost izgoniți de cumani (romali), care au invadat Dacia din nordul Indiei și din Persia. Sub presiunea cumanilor, pecenegii s-au mutat dincolo de Dunăre, iar în 1123 a survenit așa-numitul sfîrșit al pecenegilor, cînd aceștia au fost învinși de imperatorul Ioan Comninom și au fost împrăștiați pe teritoriul Bizanțului.

În locul lor au venit cumanii, care vorbeau aceeași limbă romală. Cumanii și pecenegii erau locuitori ai stepei, au migrat în Europa de Vest din nordul Indiei, Ural, regiunea Volga și Persia. Conducător al cumanilor a fost Basar Borz, care în anul 1125 a format Imperiul Cuman cu centrul la Cîmpulung predunărean, care includea Macedonia, Serbia, grupurile etnice, care trăiau în Pannonia și în sud-estul Balcanilor. Tronul lui Basar Borz a fost moștenit de fiul său, Seneslav. În limba cumană (veche romală), "ab" înseamnă fiu. Din combinația acestor două cuvinte reiese că Seneslav este fiul lui Basar Borz. Astfel, Seneslav este primul Basarab (Basar + ab), care a numit, în anul 1180 imperiul, moştenit de la tatăl său, în cinstea mamei sale, Valahi, Imperiu Valaho-Cuman.

Capitala Imperiului Valaho-Bulgar a fost orașul Tîrnova. Astfel de nume, care au fost numite mai sus, inclusiv Basar Borz și Valahi, nu erau răspîndite nici printre goți, gepizi, celți, geți, cu atît mai mult la daci. Această succesiune a imperiilor: Cumană, Valaho-Cumană, Valaho-Bulgară a fost confirmată de stemele heraldice, înregistrate în Enciclopedia engleză și în Ermitajul Heraldic, creat printr-o gramotă specială a regelui Henric al VI-lea al Angliei (1421-1471) în cel de-al doilea an al domniei sale. În acesta au fost incluse stemele tuturor țărilor europene, inclusiv cele mai vechi simboluri heraldice ale Imperiilor Cuman și Valaho-Bulgar.

Stema Imperiului Cuman reprezintă o formă semi-ovală într-un cerc, pe ancora căreia pe perimetru este imprimată inscripția "Cumania". În centrul stemei, pe toată suprafața ei este reprezentată figură unui leu cu labele din față ridicate în sus; deasupra capului său se află o stea strălucitoare cu șase colțuri. În partea inferioară, la nivelul abdomenului, se află o semilună, care prezintă o față umană. Coada leului este ridicată și împărțită în două falii.

O altă emblemă, înregistrată în aceeași sursă engleză, confirmă formarea în anul 1185 a unui nou Imperiu - Valaho-Bulgar. Stema acestui imperiu a fost transmisă pe 8 noiembrie 1204 de către Papa Inocențiu al III-lea prin trimisul său, Cardinalul Leon de Santa Cruz, la momentul încoronării regelui Imperiului Valaho-Bulgar Ioniță I Asan Cuman. Stema reprezintă un scut gotic, pe care sînt reprezentate opt fascicule (linii) verzi-aurii, fixate în smalț.

Cînd începuse invazia tătaro-mongolă, regele Ioniţă al II-lea Asan Cuman moare, în 1241, iar în 1246, numai după cinci ani de domnie, a murit și fiul său Caliman I Cuman Basarab. Iată de atunci, bulgarii au ocupat deja tronul Vlaho-Bulgar. Fosta strălucire a imperiului se estompează treptat, perioada de înflorire se transformă în una de decădere, care se încheie cu cucerirea capitalei Imperiului Valaho-Bulgar, orașul Tîrnova, de către turci (1393).

Astfel, s-a încheiat măreția imperiului, în care două popoare, cuman și bulgar, au trăit împreună și au lucrat umăr la umăr în beneficiul prosperității timp de 208 de ani. Ambele popoare au venit odată în această regiune. Ulterior, fiecare trib din Imperiul Valaho-Bulgar, la momentul dezmembrării, a hotărît să-și continue statalitatea în habitatele sale originale.

Imperiul Valaho-bulgar, de la înfiinţarea sa în anul 1185 pîna în 1246, cînd a murit ultimul rege cuman, Caliman I, a avut o ramură genealogică regească, care a fost transmisă în Valahia.

Părticica genealogică "IO" în denumirea neamului tuturor domnitorilor ramurii genealogice Basarab demonstrează că toți aparțineau de neamul regelui Ioniţă I Asan Cuman, care este moștenitorul direct al lui Seneslav Basarab Cuman, fiul lui Basar Borz, care a fondat Imperiul Cuman, în anul 1125.

În iureșul acelor vremuri și evenimente, avea loc schimbarea și migrarea triburilor lui Nicolae Basarab în Cîmpulung, o ramură din neamul asăniştilor Cumani. N. Basarab era căsătorit cu Marghit (Margareta), fiica lui Radu Negru, domnitorul Ungrovlahiei, care nu avea moștenitori pe linie masculină. În anul 1315, după moartea socrului său, Nicolae Basarab moșteneşte tronul Principatului, în anul 1329, după moartea tatălui său Tihomir, care îi era nepot lui Ioniţă Asan al II-lea, Cuman, moștenește tronul Principatului Erdeli (Ardeal). Graţie acestor adevărați factori de moștenire, care au urmat după dezintegrarea Imperiului Valaho-Bulgar și ca rezultat al slăbirii tătaro-mongolilor, din cauza confruntărilor lor interne în lupta pentru putere supremă, în anul 1330 Nicolae Basarab unește aceste principate într-o singură structură de putere, care avea să poarte denumirea de Ungrovlahia.

Astfel, moștenitorul asăniştilor cumano-basarabeni devine primul domnitor, moștenind numele genealogic, care a trecut prin secole - Ioan Nicolae Basarab-Cuman. El a fost domnitorul țării reunite, a Ungrovlahiei, iar apoi a Valahiei. El a fost domnitor al ţării unificate Ungrovlahiei, fiind numit Nicolae în cinstea bunicului său Nicolae Litov Cuman. Partea "IO", care a stat și va sta în faţa numelor tuturor domnitorilor Basarab, demonstrează relația de rubedenie directă cu primul rege al Imperiului Valaho-Bulgar Ioniţă I Asan Cuman.

Aceasta şi este esența arborelui genealogic al țării, cu care trebuie să se mîndrească vlahii, precum și cu fondatorul statului Valahia - Ioan Nicolae Basarab Cuman. Peste 67 de ani, după moartea primului domnitor, Ioan Nicolae Basarab Cuman, în anul 1419, regele Ungariei Sigismund, care nu poate fi bănuit să fi fost mare simpatizant al acestui voievod valah, în gramota domnească adresată poporului său și tuturor statelor vecine indică faptul că este în onoarea creatorului Ungrovlahiei această țară de acum și pentru secole, verbal și în scris va fi numită Ţara Basarabilor.

În legătură cu acest proces istoric, primul care a formulat obiecții asupra succesiunii romane pe teritoriul predunărean al geto-dacilor a fost Franz Josef Sulzer (Viena, 1781). Apoi, această teorie a fost, pe deplin, susținută și aprofundată de Robert Rösler (Leipzig, 1875). Deși au trăit în diferite perioade ale istoriei, ambii au ajuns la concluzia și au dovedit cu ajutorul unui anumit număr de factori reali că valahii nu erau băștinași ai acestor ținuturi. Ei au venit la Cîmpulung predunărean, fiind izgoniţi din Carpații Orientali, unde au năvălit în anul 1050, fiind cunoscuți ca cumani (romali), provenind din nordul Indiei, Ural și Persia. Acești barbari, sub conducerea liderului lor Basar Borz, în anul 1125 au format la Cîmpulung Imperiul Predunărean Cuman. Sulzer și Rösler își pun o întrebare firească: dacă vlahii locuiau aici, la Cîmpulung, permanent, de ce nu şi-au păstrat numele genealogic al dinastiei lor cumane, cel al Basarabilor?

În ascunzișurile istoriei a fost tăinuită propunerea oficială a regelui Ungariei Sigismund I, oferit în gramota regală, menționată mai sus. Probabil că valahii, descendenți ai cumanilor, au vrut să ascundă originea numelui dinastiei Basarabilor, nu au vrut să o păstreze, pentru că acesta trăda adevărata lor origine. Cu aceste obiecții au căzut de acord și istoricii Eudoxiu de Hurmuzachi (București, 1870, 1875, 1878, 1879), Al. Rom (București, 1875), Al. Dumitru Xenopol (Paris, 1885), B.P. Haşdeu (București, 1898). Dar mai clar, aceste descoperiri științifice sînt prezentate într-o serie de lucrări istorice ale lui Alexandru Philippide (Iaşi, 1921). Philippide introduce fapte reale în știința istorică modernă, ridică problema continuității romane în Geto-Dacia predunăreană, susținînd autorii anteriori în acest sens. Reieșind din toate aceste motive, el afirmă: "De pe vremea ocupației, din anul 377 al Pannoniei Inferioare de către huni, romanizarea s-a menținut numai pe Peninsula Balcanică, dar şi aceasta a fost ocupată de goți și nimeni nu s-a transformat pînă acum în romani. Populația minoritară rămasă după ce romanii au fugit de goţi pe malul drept al Dunării din 14% din teritoriul predunărean ocupat de romani, unde s-a dizolvat în mulțimea de barbari străini care au venit aici, iar restul populației rămase a fost unită și asimilată de multe popoare barbare: goţi, huni, gepizi, longobarzi, slavi, bulgari, anţi, pecenegi, cumani, tătari. La așa-numitele elemente romanizate în Geto-Dacia predunăreană pînă la Carpații Meridionali, care constituiau granița nordică a Imperiului Roman, la puținii localnici rămaşi s-au adăugat barbarii: alanii, vandalii, bastarnii, biesii, gemandarii, marcomanii, sandagarii, sarmaţii, sciţii, roxolanii și taifalii. Au invadat acest teritoriu fără să se stabilească aici pentru mai mult timp: berindeii (berendi), costobocii, peucii, urungu. Așadar, reieșind din toate aceste lucruri, putem afirma, cu certitudine, că analiza factorilor reali confirmă ruptura dintre geto-daci și romani în regiunea predunăreană a părții meridionale a Munților Carpați. Această realitate a fost și rămîne mistificată în lucrările istorice tendențioase ale vlaho-românilor, care ascund astfel originea lor cumană (romală)".

Toți autorii menționați au afirmat că poporul valah provine de la cumani (romali), care au invadat partea estică a Munților Carpați ai Daciei, în anul 1050, unde au trăit împreună cu băştinaşii timp de 75 de ani (1050-1125), împrumutînd de la ei limba latină, astfel încît să se integreze în cultura europeană. Din cauza comportamentului ostil și sălbatic, în anul 1125, băştinaşii i-au forțat să se retragă spre Dunăre, unde căpetenia lor Basar Borz, în același an, a format Imperiul Cuman cu centrul la Cîmpulung. Iar în anul 1180, urmaşii lui Seneslav au redenumit imperiul moștenit în Valaho-cuman, în cinstea mamei sale Valahi. Ca în anul 1185, descendenții lui Seneslaw să-l numească Imperiul Valaho-bulgar.

Prin urmare, denumirea de valaho-cumani s-a stabilit definitiv la Cîmpulung pînă la 1 iunie 1866, cînd principele german Carol a proclamat denumirea de români. Imperiile Cuman, Valaho-Cuman, apoi şi Valaho-Bulgar (1050-1393) au existat pe aceste meleaguri timp de 343 de ani. Reieşind din datele prezentate, apare întrebarea firească: despre ce fel de continuitate geto-daco-romană se poate vorbi pe teritoriul din care numai 14% au fost ocupate de romani, iar pe restul 86% din teritoriul dacic nu au fost niciodată şi nu au călcat niciodată romanii. Dacii vorbeau în limba lor latină, limbă care s-a născut în Carpații nordici din sanscrita euroatlanţilor. Iar după retragerea apelor de pe urma Potopului global, euroatlanţii și-au adus limba pe Peninsula Apenină, fapt confirmat de harta istoricului Dion Cassius (arhiva germană a operelor lui D. Cantemir).

Da, această tendinţă de afirmare a continuității geto-daco-romane s-ar fi putut întîmpla numai în acel caz, dacă mistificatorii tendențioși ai istoriei ar fi ignorat complet istoria reală a fiecărui popor. Dar în prezent este deja imposibil, deoarece este prea evidentă descendența directă a vlahilor basarabeni de la cumani și pe parcursul a secole întregi (343 ani!) Această continuitate a fost transmisă din tată în fiu, inclusiv şi tuturor conducătorilor valahi: Basar Borz - Seneslav Basar-ab, Roman-Petru-Asan-Ioniță I, Ioniţă II - Caliman I Cuman Basarab, Olt Lituanian - Tihomir - Ioan Nicolae Basarab Cuman - Ioan Alexandru Basarab Cuman - Ioan Vladislav Basarab Cuman - Ioan Mihai Viteazul Basarab Cuman etc.

Acest fapt istoric este incontestabil, nimeni nu-l poate pune sub semnul întrebării, pentru că acest lucru se mai numește și demnitate națională, iar odată cu pierderea acesteia, întregul popor degenerează, neputînd fi niciodată reconstituit.

În acest context, apar o serie de întrebări:

Cine poate nega faptul că pecenegii au invadat Geto-Dacia în anul 890 și s-au stabilit mai compact la Cîmpulung, timp de 165 de ani (890-1055)?

Cine poate nega faptul că în anul 1050 cumanii au invadat Carpatii Orientali, iar în anul 1055 ei i-au izgonit pe pecenegi dincolo de Dunăre?

Cine poate nega faptul că Basar Borz a fost liderul cumanilor și că a înființat Imperiul Cuman în Cîmpulung în anul 1125?

Cine poate nega faptul că acest imperiu a fost moștenit de fiul său, Seneslav, care în anul 1180 l-a redenumit în Imperiul Valaho-Cuman în onoarea mamei sale Valahi?

Cine poate nega că urmaşii lui Seneslav, Roman, Petru și Asan au creat Imperiul Valaho-Bulgar în anul 1185?

Aceste entități statale au existat timp de 343 de ani, ceea ce este confirmat de heraldică și este arătat în anul 1422 în Enciclopedia engleză.

Acest context heraldic și relațiile dintre Balcani, Teritoriul Dunărean și Pannonia, care sînt atestate și documentate istoric, explică în mod clar, pas cu pas, originea, semnificația și genealogia numelui Basar Borz, formarea numelui Basarab la vlahi. Toţi ei au aceeași origine, provenind de la cumani, și nu altă origine, așa cum încearcă să dovedească mistificatorii părtinitori ai istoriei.

Istoriografia necesită reflectarea exactă a evenimentelor istorice, pe care le-a trăit omenirea per ansamblu și în fiecare țară în parte, așa cum au fost în realitate și așa cum au fost prezentate în diverse surse. Evenimentele istorice trebuie prezentate în mod transparent și clar, inclusiv acelea referitoare la originea poporului. Putem numi un număr de istorici și filologi, care au reușit să facă acest lucru: F.J. Sulzer, R. Rösler, N. Costin, B.P. Haşdeu, V. Spinei, A. Boldur, D. Cantemir, E. Hurmuzachi, O. Densuşianu, N. Drăgan, A.D. Xenopol, C. Ciurescu. Acești oameni remarcabili ai științei au trăit și au lucrat în diferite epoci istorice, dar toți ei au fost unanimi în ceea ce privește chestiunea continuităţii geto-dacilor, în general, și a fiecărei națiuni în parte. Fiecare dintre ei a contribuit la studierea problemei continuității romane în baza faptelor istorice reale. Ei au stabilit că numele Basarab este de origine cuman (romal). Stabilind această legătură, care explică originea cumană a Basarabilor, ei au declarat în unanimitate că este necesară în toate timpurile aducerea în atenția tuturor a realității istorice, inclusiv atunci cînd este necesar să se explice un fapt istoric, din punct de vedere dinastic, național și religios. Orice document sau act istoric, dacă în el nu este nimic fals, trebuie să-și ocupe locul său în memoria oamenilor, cu explicația, care va deveni punct de orientare pentru toate generațiile, chiar și cu scopul de a schimba conținutul manualelor de istorie. În această privință, memoria oamenilor, care au sentimentul demnităţii naționale, va rezista în fața mistificatorilor istoriei poporului moldovenesc, care a supraviețuit atîtor suferințe și vărsări de sînge. Un popor al cărui rădăcini se trag de la una dintre cele mai străvechi civilizații europene.

Cronicarii și istoricii sus-numiţi susțin că dacă ţinem seama de interacțiunea triburilor: dunărene, balcanice, panoniene, slave, cumane, la care s-au alipit bizantinii, macedonenii, sîrbii, maghiarii, tătaro-mongolii, se poate afirma că procesul istoric de organizare socială și politică a Valahiei nu era unilateral, ci multilateral, cu predominarea cumanilor. Acest fapt istoric a fost deja demonstrat mai sus, în acest text. Iată de ce, teoria ciudată a continuității romane în Geto-Dacia predunăreană pînă la Carpatii Meridionali, iar cu timpul şi în Valahia este dovadă a incompetenţei lor totale.

Astăzi, ne dăm seama că căile de formare a Principatelor Valah și Moldovenesc au fost complet diferite. Națiunea valahă își trage obîrşia de la cumanii migranți (romali), care în anul 1050 au invadat în mod barbar teritoriul dacic, unde au trăit împreună cu dacii locali, timp de 75 de ani (1050-1125), însușindu-și în această perioadă cultura latină și latina (sanscrita) dacilor europeni. Acești barbari cumani au fost izgoniți de dacii liberi (din partea estică neocupată a Munților Carpați) și de popoarele lor vecine către Dunăre, unde căpetenia lor Basar Borz a fondat Imperiul Cuman, în 1125 la Cîmpulung. În anul 1180, fiul lui Basar Borz, Seneslav, care a moștenit tronul tatălui său, a numit acest imperiu Valaho-Cuman în cinstea mamei sale Valahi, iar în anul 1185 descendenții săi (Roman, Petru și Asan) au sporit strălucirea imperiului moștenit, numindu-l Valaho-Bulgar, care a existat pînă în anul 1393, cînd a fost ocupat de turci.

Astfel, putem concluziona că în această perioadă, de 343 de ani (1050-1125-1393), cumanii au avut o influență absolută, directă și incontestabilă asupra formării poporului valah. Formarea statalității moldovenești a avut loc sub influența prioritară a poporului dac, pe teritoriul pe care locuiau, așa cum a fost menționat mai sus, 86% din care nu a fost niciodată ocupat de romani. de De acest teritoriu liber dacii, încă din anul 106, au întreprins, în mod constant, acțiuni militare pentru a-i elibera pe semenii lor de opresori, reușindu-le acest lucru în anul 271, atunci ei împreună cu goții, i-au izgonit definitiv pe romani de pe aceste meleaguri. De menţionat, de asemenea, că romanii de pe teritoriul ocupat (14% din regiunea predunăreană a părții meridionale a Munților Carpați), indiferent cît de mult nu şi-ar fi dorit acest lucru, nu i-au putut influenţa în nici un fel pe dacii liberi (necuceriţi de romani) pe 86% din teritoriul, pe care locuiau și făureau conform tradițiilor sale. La formarea poporului moldovenesc, dacii liberi au jucat rolul decisiv, totodată a apărut şi influența popoarelor învecinate din nord-est și nord-vest, manifestată prin interacțiunea interstatală la rezolvarea problemelor sociale.

Statul Moldovenesc și denumirea acestuia au avut propria cale de întemeiere și dezvoltare, aceasta fiind legată de genealogie, care se trage de la dacii liberi, pe care niciodată nu i-au ocupat romanii. Iar dacii sînt descendenții direcți ai euroatlanţilor, care s-au adăpostit în Carpați de Potopul global (mileniul 14-15 î.Hr.), care a început după scufundarea Atlantidei în Marea Neagră. Acest lucru este confirmat de arheologii: U. Schielers, M. Gimbutas, E.K. Renfrew, V. Gordon, N. Jirov, F. Blok, N. Ivanov; C. Istrata, N. Densuşianu.

Întoarcerea în țară a dacilor liberi, care în anul 1223 s-au înrolat în armatele cnezilor ruși pentru a lupta împotriva tătaro-mongolilor, au dus la unificarea principatelor inferioare pentru a ţine piept invaziei tătaro-mongole, iar în anul 1230 s-a format Statul Moldovenesc, confirmat de Constantinopol și de stema heraldică, care astăzi este păstrată în Enciclopedia engleză. În anul 1241 au năvălit tătaro-mongolii, existența Principatului Moldovei fiind foarte tumultoasă.

În curgerea turbulentă a circumstanțelor periculoase, create în timpul invaziei tătaro-mongole, regele maghiar Ludovic I a ales să se bazeze, în acțiunile sale împotriva tătarilor-mongolilor, pe formațiunea statală fidelă lui. El şi-a stabilit suzeranitatea asupra teritoriului Moldovei. Faptul că nu a avut loc anexarea directă deja este o mărturie a faptului că exista o structură politică mai veche în estul Munților Carpați, cu toate atributele de stat necesare, inclusiv cele de apărare, pe care Ludovic I, regele Ungariei a fost constrîns să-l recunoască în calitate de stat independent - Moldova.

Invazia polonezilor și maghiarilor în Moldova, în anul 1359, a coincis cu cel mai critic moment din istoria a peste o sută de ani de prezență tătară-mongolă în această regiune europeană. Precizăm: datele surselor istorice, numite aici, confirmă faptul că ambele invazii din anul 1359 din partea polonezilor și maghiarilor au fost îndreptate împotriva formațiunii de stat moldovenești deja existente (1230), care a fost consolidată timp de mulți ani de domnitorii, care au condus regiunea estică din Munții Carpați. Am găsit confirmarea acestui lucru în următoarele surse:

Jan Douglos - cronicar și istoric polonez, "Povestiri din Polonia", Cracovia, 1360, vol. II, p. 30-70; V. III, pag. 116-212 214; republicat în Varșovia în anul 1888. pag. 277-278-552;

Filippo Buonaccorsi (Callimachus) - cronicar italian, istoric al Vaticanului. La ordinul Papei el a scris "Viața cardinalului Zbigniew", Cracovia, 1452; republicată la Varșovia, apoi la Vatican în anul 1893 de G. Finkel, pag. 230-250;

V. Spinei "Moldova în secolele XI-XIV", Iași 1967; republicată în anul 1994 la Chișinău.

Al. Boldur, "Înființarea Statului Moldovenesc", Iași 1940.

În Cronica moldo-rusă și în lucrările acestor istorici găsim indiciile încă a unei legende, prost schiţate, despre emisarul maghiar Dragoş. Toate informațiile disponibile confirmă că acțiunile militare ale lui Dragoş urmăreau doar preluarea puterii prin bătălii sîngeroase împotriva moldovenilor și îndepărtarea de la tronul țării a domnitorului Petru, care l-a succedat pe tatăl său Ștefan, care a murit în anul 1358. Acestea sînt circumstanțele în care Dragoş a ocupat tronul statului, creat încă în anul 1230. Acest tron a aparținut prin moştenire domnitorului Petru, care l-a moștenit de la tatăl său Ștefan, care la rîndul său a devenit succesor al tatălui său Teodor, după moartea sa naturală, în anul 1290. Teodor a acces la tron în anul 1230, unind principatele inferioare ale Daciei şi a părţii estice a Munților Carpați, cu capitala Moldovei în orașul Baia. Iar numele țării datează din antichitate - Civitas Moldaviensis.

Istoricul polonez Jan Dlugosh demonstrează în "Istoria Poloniei" că invazia armată în Moldova a emisarului ungar Dragoş, în anul 1359, nu a fost deloc întîmplătoare, așa cum se spune în legendă, care are caracterul unei poveşti amuzante pentru copii.

Acei, care au compus această legendă, nu au luat în considerare faptul că mai devreme sau mai tîrziu vor fi studiate cronicile, gramotele domnitorilor și alte dovezi documentare, care le vor oferi cercetătorilor moderni posibilitatea de a alege grîul din neghină.

Aşadar, putem afirma cu convingere că este posibil să fie confirmat adevărul ideii cercetătorilor a problemei creării Statului Moldovenesc, prin faptul că Ludovic I de Anjou a întreprins o operaţiune militară împotriva Moldovei, iar Dragoş a fost instrument al politicii sale.

Posibil, ca legenda incredibilă și tendențioasă implantată în mintea a întregi generații a fost percepută ca fiind adevărată, din cauza lipsei oportunității de a studia documentele istorice relevante, care au fost complet distruse de Dragoş, cînd a ocupat tronul Moldovei și astfel s-a stabilit în memoria oamenilor și în istorie ca fiind singurul fondator al țării. Acest lucru ar fi rămas neelucidat, dacă cronicarii acelui timp (Jan Dlugosh și Filippo Buonaccorsi-Callimachus) și istoricii ulteriori (Al. Boldur, V. Spinei, E. Hurmuzache) nu ar fi dezvăluit adevărul istoric. Primul dintre ei, Jan Dlugosh, în anul 1360 s-a apropiat de evenimentele descrise, la el găsim răspunsul adevărat, care este extrem de important, pentru a confirma faptul că Statul Moldovean a existat încă din anul 1230. Cronicarii, menționați mai su, i-au descris pe cei trei conducători ai Moldovei înainte de Dragoş. În același timp, ei descriu un alt episod important pentru moldovenii contemporani și pentru acei, care au cedat înșelăciunii mistificatorilor faptelor reale ale istoriei, dar vor să știe adevărata istorie a Statului Moldovenesc. Cel de-al doilea voievod al Moldovei, Ștefan, fiul voievodului Teodor, l-a trimis în anul 1290 pe Mitropolitul Teoctist la prima Conferință Lingvistică Internațională de la Florența, iar la această conferință limba moldovenească cu grafia latină a fost confirmată ca limbă a Statului Moldovenesc, Moldova fiind recunoscută ca stat, în anul 1230 la Constantinopol, cînd i-a fost înmînată stema - "Cheia de Aur" de la Sfîntului Mormînt, montat pe un scut gotic, la baza căruia se afla o cruce ortodoxă, iar pe laturile erau două mîini, care o protejau de păgîni.

Din cele spuse mai sus, nu este greu de înțeles ce greșeală amară au săvîrşit istoricii, care au scris că temelia țării noastre este legată cu emisarul ungar Dragoş, iar denumirea de Moldova provine de la porecla căţeluşei sale Molda, care s-a înecat în rîu în timpul vînătorii pe meleagurile "pustii" din estul Munților Carpați.

Oare chiar era atît de pasionat de vînătoare prințul maghiar ca să vină în aceste locuri, unde plana constant pericolul invaziilor tătaro-mongolilor? Pare prea puțin probabil ca această pasiune a lui să fi fost mai presus decît demnitatea lui personală.

Mai întîi de toate, de precizat faptul că strămoșii noștri, dacii și strămoșii lor, euroatlanții, care au scăpat de Potopul global în Carpați, au fost mereu pe aceste meleaguri, așa că legenda despre Dragoș este doar o invenție, şi nu începutul istoriei Statului Moldovenesc și a moldovenilor.

În acest caz, se pune întrebarea: care este originea și semnificația denumirii țării noastre - Moldova? Majoritatea studiilor arată că acest cuvînt este foarte vechi, de origine necunoscută. Al. Boldur, profesor de istorie la Universitatea din Iaşi crede că acest cuvânt este de origine germană. Desigur, aceasta este o opinie controversată ca oricare alta.

Lingvistul Iorgu Iordan are o părere diferită. În lucrarea sa "Terminologie românească" (1963), el încearcă să lege această denumire cu pădurile de conifere, care se află la izvoarele rîului Moldova. El încearcă să demonstreze că nu era nici un impediment să unească cuvîntul neslav "molda" (de la cuvîntul molid – copac conifer) cu sufixul slav. Spre fericirea noastră, istoria și logica toponimiei au pus la îndoială această ipoteză.

Daca presupunem ca numele rîului Moldova provine de la vegetaţia sa, atunci acelaşi fluviu în zone diferite ar fi avut denumiri diferite, în funcţie de copacii, care cresc pe malurile sale. Pe de altă parte, cum se explică denumirea unui alt fluviu, tot "Moldova" pe teritoriul Sloveniei?

Bineînțeles, nu este secret că avem multe denumiri de rîuri și așezări cu sufixe slave. Totuși acestea nu sînt în denumirea țării - Moldova, care este mult mai veche. Este mai veche decît Dragoş Vodă. Este mai străveche, decît slavii, care numai în secolul al VI-lea au coborît pe rînd spre Balcani, ca apoi în secolul al VIII-lea o parte dintre ei să se orienteze spre nord, de-a lungul Munților Carpați, străbătînd teritoriul țării noastre.

Documentele vechi sînt mărturie a existenței la nordul pămînturilor moldoveneşti a denumirii latine moldovenești "Civitas Moldaviae / Civitas Moldaviensis", în traducere "Cetatea Moldovei". În acest context, vorbim despre orașul Baia, situat pe rîul Moldova, care mai tîrziu a devenit capitala Moldovei. Această localitate, a fost numită mai tîrziu "Civitas Moldaviensis", a apărut mult mai devreme decît epoca noastră, încă în perioada de ședere temporară a celților pe teritoriul dacic, inclusiv în ținuturile Pannoniei și Sloveniei.

Toată lumea știe că regele, care a unificat dacii a fost Burebista, care i-a învins în mod repetat pe celți și i-a gonit afară în vestul Europei, unde aceştia în cele din urmă s-au stabilit, pe teritoriul Franței și Elveției de astăzi, formînd nucleul poporului francez modern. De la celți ne-au rămas nu numai artefacte materiale, ci și denumirea parțială a Moldovei. Vorbesc parțial pentru că la baza denumirii sînt două cuvinte "Mol" și "Dava". Primul cuvînt "Mol" e de origine celtică şi în franceza modernă înseamnă "val" din piatră, înălțime, creastă din piatră, iar cel de-al doilea component - "Dava" e de origine dacă și înseamnă "cetate".

Astfel, denumirea "Moldova" se descifrează ca fortăreața veşnic vie din piatră, care nu este altceva decît Munții Carpaţi ai dacilor, care au servit întotdeauna ca adăpost și astfel ei au putut supraviețui tuturor invaziilor barbare din istoria țării noastre. Munții Carpați, cu o floră şi o faună bogată, apă potabilă și chiar sare au oferit posibilitatea euroatlanţilor, dacilor liberi și, ulterior, moldovenilor să supraviețuiască tuturor invaziilor barbarilor.

Acest lucru este confirmat de arheologul american William Schielers în cartea sa "Where was civilization born?" (Unde s-a născut istoria?) (europeană). La această întrebare, omul de știință răspunde că civilizația europeană s-a născut acolo, unde se înalţă Munții Carpați, unde euroatlanţii s-au adăpostit de Potopul global, după scufundarea Atlantidei în adîncurile Mării Negre, acolo unde trăiau dacii, iar astăzi locuiesc descendenții lor - moldovenii.

Munții Carpați în antichitate se numeau "Civitas Moldaviae", ceea ce în traducere din latină înseamnă "cetate montană a Carpaților", mai precis, a dacilor carpatini.

Această cetate a Munților Carpați (a dacilor carpatini) era numită cetate veşnic vie, de unde izvorăște rîul, formîndu-și la poalele acestei cetăți albia sa, care tot de aici îşi trage numele - Moldova (val, înălțime, cetate). Denumirea "Civitas Moldaviae" și cetăţile de graniță pe toată întinderea străvechilor granițe ale Moldovei demonstrează că țara și poporul său sînt una dintre cele mai vechi civilizații europene. Acest fapt este dovedit arheologic și descris în lucrările menționate mai sus.

Așa cum v-aţi putut deja convinge, există suficiente dovezi istorice și arheologice, care ne permit să afirmăm că nu mai avem nevoie nici de căţeluşa Molda a emisarului maghiar Dragoş, nici de versiunea cu copacii coniferi, nici de invenția lingvistului Iorgu Iordan, descrisă în lucrarea „Terminologia românească". Adevărul, pe care l-am dezvăluit pentru dvs. este dovedit dialectic și istoric, adevăr, pe care am încercat să-l demonstrez în această publicaţie. Deci, noi, moldovenii, provenim de la dacii liberi, care locuiau pe 86% din teritoriul părții estice a Munților Carpați, care nu a fost niciodată ocupat de romani. Dacii înșiși sînt confraţi direcți ai euroatlanţilor, a căror limbă era "sanscrita" - latina pură, care a făcut posibilă descifrarea numelui Atlantida. Rădăcina acestui cuvînt "lan", iar astăzi la moldoveni acesta înseamnă pămînt, țară ca şi la euroatlanţi.

Astfel, este confirmat faptul că moldovenii sînt descendenți ai celei mai vechi civilizații europene. Comparaţi: Atlantida, Daclana, Elana-a, Terrhy-lan-a (Italia), Celt-lan-a (Franța), Iber-lan-a (Spania), Volan-a (Ucrain-a), Roxo-lan-a (Rusia), Olanda, Flandra, Filanda, Gotlamda (Suedia), Grenlanda, Islanda, Irlanda, Gelrolanda (Германия), Niderlanda, Tailanda, Zilanda, Irlans (Irak,) Iranlans, Indlans, Tochalans (Afganistan), Armenlans, Phryglans (Balcani), Kuenlans (China).

Din toate acestea rezultă că denumirea țării s-a format sub influența euroatlanților, care, după retragerea apelor Potopului global, au migrat din Carpați în toate cele patru părţi ale lumii și au adus cu ei cultura și limba - latină. Particula "lan" din denumirea Atlantidei în sanscrita euroatlanţilor a fost împrumutată din denumirea diferitelor țări.

Așadar, repet, toate acestea demonstrează istoric și dialectic că moldovenii sînt descendenți direcți ai dacilor și prin ei, ai euroatlanţilor, nu numai prin sînge, ci și prin denumirea țării. De aceea, noi trebuie să păstrăm, în mod constant și hotărît, cu cea mai mare onoare și devotament acest mare nume istoric al Moldovei și al moldovenilor ca descendenți ai celei mai vechi civilizații europene.

Cu cea mai clară conștiință, trebuie să ne amintim acest lucru și să declarăm că, noi, moldovenii am clarificat problema trecutului lor istoric. Istoria va păstra în memoria sa şi peste veacuri curajul, dîrzenia, demnitatea, independenţa, limba, pămîntul şi gloria acelora, care vor urma veşnic idealul Sfîntului Ştefan cel Mare, vor trai pe acest pamînt, care a purtat şi va purta mereu denumirea unică - Majestatea Sa - Moldova!

Tudor Semeniuc