07 april 2020, 12:30 Celebrities 10425

Cazul impresionantului măscărici, părăsit din întîmplare în timpul nostru, continuă

Vadim Rojcovschi – scriitor, dramaturg, traducător, jurnalist, critic de teatru, pedagog – a lăsat o urmă strălucită în istoria culturii moldovenești de la mijlocul secolului trecut. A fost o perioadă de înflorire deosebită a artei naționale. Într-un articol, cunoscutul actor și regizor Beno Axionov a redat expresiv atmosfera creativă din acei ani. Site-ul Noi.md îl publică sumar.

***

Pe măsură ce o persoană talentată, originală pleacă în istorie, valoarea ei devine mai mare. Vadim Borisovici Rojcovschii e plecat, dar a rămas aici, alături de noi.

Observă.

Sprijină.

Compune.

Și este, la fel ca altă dată, în inimile noastre – un prieten simplu, sincer, creativ, curajos, irepetabil, un visător cu capacități mistice, spiritual. Un măscărici, pe care hazardul l-a aruncat în timpul nostru.

***

El era din generația, căreia i-a fost furată copilăria. Un copil al Marelui Război pentru apărarea Patriei. L-a format războiul, lupta, bătălia. E greu să-ți închipui încercările groaznice din acei ani. Salvarea era în culisele teatrului, unde activau părinții săi. Doar acolo se putea ascunde de toate grijile și, culcat pe mormanele de portiere vechi, citea, citea, citea – din Pușkin, Lermontov, Tolstoi, Cehov, Valter Scott, Jules Verne, Fenimore Cooper. După care, întors pe spate, privea decorul înjghebat te miri cum, care pleca undeva sus, în întuneric, și visa, visa, visa pe stomacul gol…

Apoi, în spatele scenei, îl putea vedea pe Regele Lear, discuta cu Cavalerul Avar, primi o acadea de la Regina Zăpezilor și o sărutare de la Maria Stuart, arăta limba Babei-Cloanța și discuta ultimele noutăți cu Alexandr Andreevici Ciațchii.

Nu e de mirare că soarta l-a aruncat pe făgașul agitat al drumului spre literatură, teatru, înțelegerea metaforică a realității și a proceselor care aveau loc în capul său și al celor din preajmă.

La mijlocul anilor 50, Vadim a fost admis, în urma unui concurs colosal, la cursul de regie al Institutului de teatru, muzică și cinematografie din Leningrad în frunte cu celebrul regizor Leonid Sergheevici Vivien. Teatrele, bibliotecile, concertele, muzeele, lecțiile pedagogilor de seamă de la institut, regia, analiza activă l-au copleșit pe Vadim. Ceva însă îi mai lipsea. A început să scrie adaptări pentru scenă, sketchuri, dialoguri, într-un final – să adune materiale, să compună o piesă pe marginea captivantei legende despre Vadim – căpetenia rebelilor din Novgorod, care s-au ridicat împotriva cneazului Ruric, apoi total neașteptat părăsește institutul, pleacă la Moscova și după o altă selecție minuțioasă este înmatriculat la Institutul de literatură ”M. Gorki”.

Atmosfera spirituală din anii 50- 60, așa numita ”moină”, era caracteristică tendinței spre libertatea de creație, pasiunea pentru idealurile romantice, încrederea că a sosit timpul eliberării de tirania stalinistă. Centrul acestor idei noi se afla la Moscova. Și Vadim s-a pomenit în epicentrul evenimentelor.

Seratele literare, de poezie, filozofie, teatru, discuțiile aprinse după spectacolele montate de Andrei Lobanov, Anatolii Efros, Oleg Efremov, comunicarea cu actorii teatrului ”Современник” și cu Vasilii Acsionov, Evghenii Evtușenco, Bella Ahmadulina, Andrei Voznesenschii, Robert Rojdestvenschii, posibilitatea de a studia creația lui Meyerhold, Mikhoels și Tairov, a asculta operele inedite ale compozitorilor autohtoni și străini…

***

Cu Vadim am devenit apropiați imediat după ce el a apărut la Institutul de arte ”G. Muzicescu” din Chișinău (în prezent Academia de muzică, teatru și arte plastice).

Nadejda Stepanovna Aronețcaia – conducătoarea cursului, ni l-a prezentat nouă, studenților de la arta teatrală, pe acest om energic, cu ochi sclipitori și a spus: ”Vadim Borisovici Rojcovschii, mă va ajuta să vă introduc în stihia teatrului rus veritabil, în veritabila dramaturgie și literatură” – și l-a întrebat: ”De acord, Vadim Borisovici?”.

”Voi încerca”, a bolmojit modest noul ajutor.

Și a început să îndeplinească această sarcină deloc ușoară. La Institut, Vadim părea un coleg al nostru, nu se deosebea de noi – tînăr, vioi, vorbăreț, comunicativ, deschis . Îl evidenția, totuși, faptul că avea mai multe cunoștințe și trăise o viață mai profundă.

***

Nu știu cum, dar Vadim devenise apărătorul adevărat al lucrărilor mele studențești în fața multor aprecieri corecte și nu prea, făcute de Nadejda Stepanovna. La începutul semestrului toți au primit însărcinarea să facă o schiță la tema ”Floarea”. Naiv, dar eu credeam că am făcut una genială și am demonstrat-o la o lecție. Toți studenții au fost frapați, lucru destul de complicat. Mă simțeam învingător. Esența era următoarea: ”în așteptarea unei domnișoare, eu calc în picioare o floare gingașă”. Înainte de lecție, am rupt o floare frumoasă din răzor și am instalat-o în scenă.

Nadejda Stepanovna a avut o reacție strașnică. A fost revoltată de cinismul meu, de fantezia bolnavă, s-a mirat cum de am putut eu, ieșit dintr-o familie de intelectuali, să calc cu picioarele murdare o creație minunată a naturii. Dojana a durat vre-o 20 de minute. Apoi a vorbit Vadim Borisovici. El a vorbit cu plăcere, dar și-a amintit că în viață frumosul mereu se învecinează cu hidosul și că exercițiul i-a plăcut prin imprevizibilitate.

Sărmanul Vadim Borisovici! Eu am rămas uitat, și toate tunetele au fost în capul lui. El asculta și zîmbea nevinovat. La un moment dat, Nadejda Stepanovna a anunțat: ”Lecția următoare și cele ulterioare, pe tot parcursul anului de studii, vor începe cu demonstrarea unei noi schițe ”Floarea” de către studentul Axionov, iar tovarășul Rojnovschii va trebui să comenteze toate încercările acestui cinic”. De atunci, analiza tuturor schițelor mele actoricești și a încercărilor regizorale Nadejda Stepanovna i le încredința lui Vadim, după care punea un punct apăsat, pozitiv sau negativ. Pot spune că un asemenea asalt nu a trecut fără urmă și mi-a prins bine și în profesia de actor și în cea de regizor.

***

Vadim se trage dintr-o familie de actori. Mama – artistă emerită din RSFSR Margarita Nicolaevna Colesova – vedetă a teatrului dramatic ”I.Turghenev” din or. Orlov, - era renumită pentru interpretarea rolurilor eroinelor lui Turghenev. Tatăl - Boris Stepanovici Rojnovschii - actor de tragedii, urmașul artiștilor provinciali din sec.19, care pribegeau din teatru în teatru, cum ar fi legendarii Nicolai Hrisanfovici Rîbacov și Mamont Victorovici Dalschii. El a fost preferatul publicului, în special al doamnelor, a susținut turnee și spectacole în multe teatre din țară.

Vadim era foarte mîndru de tatăl său. Mi-a spus odată: ”Vino, a sosit tata”. Ajuns aproape de casă, am auzit o voce puternică, răsunătoare, care-i vrăjea pe toți în jur. Am intrat în curte și am văzut un om corpolent, frumos, cu un început de căruntețe, care povestea cu gust, pasiune și emoție despre teatrul provincial rus, în timp ce într-o mînă ținea o cană, iar cu alta gesticula energic. Pe unii dintre cei prezenți nu-i cunoșteam, cu alții mă mai văzusem. Am stat la poartă și am ascultat.

Oratorul a făcut o pauză, și-a turnat în cană vin din ulcior, a băut cu plăcere și a vrut să-și reia povestirea, dar m-a observat pe mine. ”Ben?!” - a spus el afirmativ. Am dat din cap. ”Am auzit, am auzit. Bucuros!”. S-a apropiat, m-a cuprins și m-a dus spre ceilalți.

Apoi Boris Stepanovici și-a continuat predica despre teatru și, înflăcărat, s-a transformat în eroul preferat al tuturor tragedienilor ruși – Nesceastlivțev din piesa lui N. Ostrovschii. L-am văzut pe scenă, în lumina reflectoarelor, pe Nesceastlivțev-Rojcovschii, care la fraza disprețuitoare a lui Gurmîjscaia: ”Comedianți!” răspunde cu demnitate: ”Nu, noi sîntem artiști, artiști nobili, iar voi - comedianți. Noi dacă iubim, apoi iubim; dacă nu iubim – ne certăm ori ne batem; dacă ajutăm – apoi cu ultimul bănuț muncit…” - și sala explodează de aplauze furtunoase.

Trecuse de miezul nopții, majoritatea oaspeților au dispărut undeva, Boris Stepanovici s-a apropiat și a început să elogieze cursul nostru de actorie, pedagogii, fragmentele din tragediile antice grecești, pe care recent le demonstrasem la examen. M-a uimit prin faptul că îi cunoștea mai pe toți colegii mei și micile noastre succese pe scena studențească. Spre dimineață eu am vrut să plec acasă, iar Vadim a dorit să meargă puțin împreună cu mine. La întrebarea ”De unde știe Boris Stepanovici așa de bine despre noi și fragmentele grecești pe care le prezentaserăm?”, Vadim a răspuns în grabă: ”A trăit multe în teatru, înțelege!”. Și eu încă mult timp, în pat deja, îmi închipuiam cum Vadim îi vorbește tatălui său despre noi, studenții – cu entuziasm, fără a cruța detaliile, cu dragoste și imaginație.

***

Sfîrșitul anilor 60. Presat de criticile interminabile din partea organelor de partid, din Moldova pleacă Ion Druță. Vadim îi vorbește oricui despre marele maestru, care prin descrierea veridică a țăranului moldovean aruncă mănușa întregii literaturi sovietice a realismului socialist. Mulți așa-ziși intelectuali au început să-l evite pe Vadim, deoarece stăpînul republicii nu-l iubea pe Druță. Dar alături mereu era conștiința literaturii moldovenești, apărătorul ei – Nicolai Nicolaevici Romanenco, pe care Vadim îl stima și respecta.

Vadim sprijină activ teatrul ”Luceafărul” și pe primul lui regizor-șef N.S.Aronețcaia, spectacolele lui Ilie Todorov, Ion Șcurea, Ion Ungureanu, Valeriu Cupcea, Igor Petrovschii. O prietenie îndelungată îl leagă de minunații scriitori Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilachi, Serafim Saca și Nicolae Esinencu, poetul Ilie Reiderman, regizorii Modest Abramov și Vladimir Golovin, Mihail Șneiderman și Veniamin Apostol.

***

Prin anul 1967, el a venit la o repetiție de-a mea cu un tovarăș nou și l-a prezentat: ”Iacob Burghiu - actor, scriitor începător, în prezent – student la facultatea de regie a Institutului unional de cinematografie (atelierul lui Igor Talanchin)”. Spiritual, parcă din altă lume, capabil să asculte și să cugete original, în scurt timp Iacob a devenit pentru noi Iașa. Într-o seară Vadim m-a telefonat și mi-a spus că într-o sală de cinema a televiziunii moldovenești va fi demonstrat documentarul ”Colinda” – lucrarea de diplomă a lui Iașa. ”Este uimitor, - striga el entuziasmat în receptor, - este o viziune proaspătă asupra tainelor seculare și tradițiilor profunde ale conștiinței, traiului și creației populare. Trebuie neapărat să vezi asta !”.

Dar conducerea de sus avea altă părere – ”acest film este un ecou al naționalismului burghez și trebuie să decidem dacă acest regizor mai poate profesa”. Vadim a fost unul dintre puținii care l-au apărat de regizor și s-a pronunțat împotriva acuzării de naționalism a autorului, a demonstrat că artistul are dreptul la propria viziune unică a izvoarelor culturii naționale. Iașa a fost lăsat în pace, ceea ce părea aproape o victorie.

***

Vadim a stat la originile teatrului din orașul Tiraspol. Ideea fondării lui în baza cursului nostru a fost promovată de el mereu, de la apariția sa la institut. Avea în față exemplul teatrelor ”Luceafărul” și «Современник». Scria note, propuneri, solicitări, cereri, argumenta că Chișinăul, care se dezvoltă, are nevoie de un teatru rus pentru tineret, împreună cu Aronețcaia bătea pragurile instanțelor superioare.

Peste tot erau ascultați atent, binevoitor, dar fără rezultat. Nimeni nu dorea să-și asume responsabilitatea creării la Chișinău a unui teatru condus de personalități sclipitoare, dar suspecte. Și nici concurența nu era în interesul nimănui.

Spectacolele studenților Nadejdei Aronețcaia – ”Discursuri inocente” după A.P.Cehov, (în regia N.Aronețcaia)), ”Ai noștri –ne vom înțelege„ de A.Ostrovschii (în regia lui Iu.Dorocenco), chiar și spectacolul ”Despre timp și despre mine”, devenit laureat al concursului unional al lucrărilor studențești, se bucurau de popularitate printre chișinăuieni.

În cele din urmă, a fost elaborată o combinație din mai multe mișcări. Cei mai buni membri ai colectivului nostru – domnișoare, urmau să aibă o întrevedere neașteptată cu stăpînul republicii I.I.Bodiul chiar în fața casei acestuia, să-i prezinte o cerere și să-i solicite o audiență pentru întreg cursul. Întrevederea neașteptată a trecut perfect, am fost primiți în audiență. Ivan Ivanovici ne-a permis generos să creăm teatrul, însă nu la Chișinău, dar la Tiraspol.

Eram bucuroși și de aceasta. Vadim venea la Tiraspol, asista la repetiții, spectacole, vorbea cu colectivul și demnitarii suspuși, convingea, invita personalități importante ale intelectualității moldovenești și moscovite, scria recenzii.

Treptat, teatrul a început să fie cunoscut în oraș, republică, și dincolo de hotarele ei. Și iată că deja mai bine de 50 de ani teatrul, care acum poartă numele fondatorului său Nadejda Stepanovna Aronețcaia, este viu și iubit de spectatori.

***

Chiar la începutul anilor 70, noi discutam ideea mea de a monta spectacolul ”Regele Matius I ” de Janusz Korczak. Vadim asculta cu interes, apoi mă chinuia cu întrebări și se bucura de răspunsurile neașteptate. I-am povestit, chiar și i-am arătat, cum actori maturi, nu travesti, trebuie să joace roluri de copii, și el a hohotit ca un copil. Dar l-a telefonat Vlad Ioviță și l-a invitat la el.

Vlad ne-a primit călduros, ne-a invitat la masă și ne-a ospătat cu diferite bucate moldovenești, și desigur cu un vin deosebit, dintr-o vie seculară sădită mai că de romani, adus de niște prieteni deosebiți dintr-o localitate îndepărtată a Moldovei. Ospățul a trecut ușor într-o discuție despre viața lui Dimitrie Cantemir în Rusia, despre influența lui asupra dezvoltării literaturii, istoriei și filozofiei rusești. Vadim a relatat inspirat despre istoria reînhumării lui Cantemir de la mănăstirea greacă ”Sf.Nicolai” din Moscova – la Iași.

***

N.S. Aronețcaia ne-a invitat, pe mine și pe Vadim, la repetiția finală a mono-spectacolului lui Dumitru Fusu ”Veacul omului”, bazat pe monologuri din piesele lui William Shakespeare, în regia ei. Spectacolul uimea prin interpretare și performanță. Vadim era entuziasmat, el e devenit promotorul principal al acestui spectacol. Cu regret, eforturile grupului de creație și ale lui Vadim nu au dat roade. În scurt timp, spectacolul a fost închis. Însă Vadim încă mult timp a tot povestit entuziasmat despre acest spectacol al duetului Aronețcaia - Fusu.

***

Directorul teatrului muzical-dramatic de stat ”A.S.Pușkin” nu dorea să o angajeze pe minunata actriță Galina Bulat-Druc, deoarece ea a studiat în limba rusă, nu a însușit bazele teatrului moldovenesc și ar fi avut probleme cu limba moldovenească. Însă noi cu Vadim știam, că alta era cauza – invidia față de pedagogul ei N.Aronețcaia. Iar limba maternă, moldovenească, Galea o cunoștea la perfecție.

Vadim a propus să montăm piesa V. Leghentova ”Edit Piaf”, rolul principal era perfect pentru natura emoțional-psihologică a Galinei. El a coordonat faptul că spectacolul va fi montat de Alexandr Guclencov, regizor la teatrul rus ”A.P.Cehov”, iar scenografia îi va aparține lui Lazari Caușanschii.

Eu m-am înțeles cu artiștii teatrului rus, care urmau să joace în acest spectacol – Vitalii Levinzon, Victor Izmailov și regizorul studioului ”Moldova-film” Arnold Brodiceanschii. Personal, primisem patru roluri și lucrul a început.

În ziua premierei, sala teatrului de la Casa Actorului era arhiplină. Vadim a invitat presa, artiști renumiți, regizori ai teatrului muzical-dramatic ”A.S.Pușkin” și ”Luceafărul”, a ridicat în susținerea Galinei mai toți reprezentanții de vază ai intelectualității moldovenești și desigur, demnitarii de la ministerul culturii. Succesul spectacolului l-am sărbătorit toată noaptea. Iar în zilele următoare, presat de regizori și actori, directorul a fost nevoit să o angajeze pe Galina Bulat-Druc.

***

A trecut un deceniu, eu activam la teatrul rus din Chișinău, iar Vadim deja finisase piesele sale ”Vadim Viteazul” și ”Serghei Esenin”. Piesa ”Vadim Viteazul” eu i-am transmis-o minunatului regizor moscovit Ghennadii Iudenici, care a decis să o monteze. Ulterior el a avut niște probleme în teatru, și proiectul nu a mai fost dus la capăt. Dar piesa ”Serghei Esenin” a fost primită călduros de Oleg Tabacov, care se lamenta că este prea bătrîn pentru acest rol și că trebuie să caute un actor.

Într-o zi Vadim m-a telefonat și m-a invitat la citirea unei piese noi, scrise de el și Iacob Burghiu, ”Alexandru Lăpușneanu”. Sosind la Vadim, l-am găsit acolo pe Iașa. El mi-a zîmbit, m-a îmbrățișat și mi-a transmis salutări de la soția sa, o strălucită solistă a operei naționale (mezzo-soprană).

Vadim și-a pus în față un pahar cu ceai și, sorbind uneori, a început să citească piesa. Citea activ, interpreta personajele discret, dar convex, savuros, convingător, arăta și diferențele dintre ele. Era ceva foarte captivant. Se trezise în el întreaga dinastie de actori din familia sa, care îl ajuta și interpreta împreună cu el.

După citire, eu voiam imediat să încep lucrul, dar Vadim m-a oprit, și-a turnat vin în paharul de ceai, a băut și s-a oprit în fața geamului. Apoi conștiința i s-a trezit, ne-a turnat vin și nouă. A urmat o pauză îndelungată.

Istoria domnitorului moldovean, care treptat s-a transformat într-un tiran al propriului popor, m-a captivat. Nu am rezistat: ”Este foarte actual și cunoscut. Nu este o piesă despre un domnitor, este o piesă și despre mine, și cred că și despre tine, Vadim, și despre Iașa”.

”Poate că ai dreptate, - a răspuns Vadim, - noi ne trădăm adesea pe noi înșine”. ”Lasă! – a tăiat-o Iașa – noi deocamdată nu am trădat pe nimeni!”. ”Cine știe? – a ironizat Vadim – totul e înainte”.

Am izbucnit cu toții în rîs. Apoi am băut mult și cu plăcere, am discutat și am visat că poate eu voi putea monta spectacolul la teatrul rus ”A.P.Cehov”, iar varianta moldovenească, în traducerea lui Iașa, și-o va asuma teatrul național ”A.S.Pușkin”.

”Trebuie să scriem un scenariu cinematografic și să facem un film” - a concluzionat Iașa. Eram naivi și construiam în van castele de nisip. După ce guvernanții înțelegeau că sensul lucrării este degradarea domnitorului, a personalității sale, imediat decizia privind montarea spectacolului sau turnarea filmului zbura spre niște instanțe superioare de partid, în ministere și acolo dispărea într-o mapă necunoscută, prăfuită, de arhivă.

***

În anul 1989, Vadim s-a angajat șef al secției literatură de la teatrul dramatic rus ”A.P.Cehov”, la invitația noului regizor-șef Modest Abramov. Prietenia lor de creație dura de mai bine de 15 ani, de la primul spectacol ”Cinci seri” de A.Volodin, montat în teatrul nostru de studentul Institutului de stat de artă teatrală Modest Abramov. Spectacolul a trezit un interes colosal al spectatorilor, criticii și chiar al organelor de partid.

În a doua jumătate a anilor 70, ambii activau – unul ca regizor-șef, altul - șef al secției literare la teatrul ”Actorului de cinema”, în acea perioadă - unul dintre cele mai iubite și neobișnuite colective din țară. Și iată acum – teatrul ”Cehov”.

Teatrul a înflorit neobișnuit. Au apărut spectacole apreciate de critici la cel mai înalt nivel – ”În largul mării” de S.Morjek, ”Gunoiștea” de A.Dudarev, ”Bancrutul” de А.Ostroivschii, ”Zborul întrerupt” de M.Vladi și altele.

Vadim era zi și noapte în teatru. Proiecte avea nenumărate. Trecea pe alături cu o mapă groasă plină cu documente, intra la repetiții, apoi zbura la minister, Uniunea teatrală, de acolo – la bibliotecă, pe drum trecea pe la Agenția drepturi de autor, Uniunea jurnaliștilor, intra pe la redacția vre-unui ziar și iar la teatru, se sfătuia cu Modest și publica, publica, publica. Îi împăca pe artiști, avea grijă de veterani, cerea sporuri salariale, dezvăluia lacune în condițiile de muncă, îi intriga pe toți cu viitoarele spectacole.

Își iubea munca. Modest și Vadim au creat un teatru rus pătrunzător, suculent, un veritabil teatru de repertoriu, care treptat s-a transformat în teatrul-casă pentru toți angajații lui. Dar pe neașteptate, ”Perestrioca” a trecut în ”Parada suveranităților”. Uniunea Sovietică se prăbușea. Prietenii au plecat din Moldova. A plecat și Modest. La Chișinău apăreau tot felul de lozinci naționaliste. Vadim s-a întristat. Se prăbușea totul. Salvatoare erau întrevederile și comunicarea cu vechii prieteni - Iacob Burghiu, Victor Josu, Larisa Șorina, Olga Garusova, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Serafim Saca, Nicolae Esinencu, Veniamin Apostol, Matus Livșiț, sper că și eu eram printre ei.

***

Însă principalul său sprijin era familia – Valea, copiii. Ea a creat fermecătorul teatru muzical-dramatic pentru copii ”Globus”. Vadim devenise axa artistică principală a acestui proiect. Valentina a atras la teatru mulți pedagogi talentați, reprezentanți ai diferitor profesii și direcții de creație. Dar actori, muzicieni, pictori, decoratori, artiști make-up erau doar copiii. Ceilalți – ajutorii lor. Vadim ajuta la scrierea pieselor, scenariilor, poveștilor, ajuta la montarea spectacolelor și dădea copiilor lecții în timpul cărora îi familiariza cu tainica și minunata lume a artei. În scurt timp, teatrul devenise cunoscut. El își demonstra spectacolele pe scenele teatrale de prestigiu din oraș, republică, a devenit chiar laureat al multor festivaluri de artă pentru copii. În 1995, cel mai emoționant eveniment în viața teatrului ”Globus” și a lui Vadim a fost spectacolul ”Cuvînt despre Esenin”, montat de Valentina după piesa lui Vadim. În cadrul sărbătoririi celor 100 de ani de la nașterea marelui poet rus, spectacolul a fost jucat pe scena teatrului ”A.P. Cehov” și a avut o rezonanță enormă în mass-media și comunitatea artistică.

Dar a venit nenorocirea cea mare.

Vadim a decedat.

A decedat Vadim Borisovici Rojcovschii.

Așa răni nu se cicatrizează.

Așa o nenorocire nu se uită.

Valentina a suportat demn pierderea și împreună ci copiii Natașa și Stepan, în memoria soțului, a extins treptat teatrul, în pofida vremurilor grele. Au apărut proiecte noi, studioul ”Soarele”, spectacole, filme, iar în rezultat – ”Uniunea Teatrală a Copiilor din Moldova ”Globus”. Cauza uimitorului măscărici, pe care hazardul l-a aruncat în timpul nostru, continuă.

P.S. Vadim întreaga lui viață a scris un roman. Uneori, povestea ceva din el, era foarte interesant. După plecarea lui din viață, a rămas manuscrisul nefinisat…, dar au rămas copiii, cresc nepoții, și cineva din ei va scrie, totuși, această carte a lui Vadim, care ne este atît de necesară.

Beno Axionov,

Regizor, artist emerit al Moldovei