31 august 2014, 10:54 Moldovan reality 27723

Despre patriotismul moldovenesc sau simetria ca blestem istoric

1. Două foste patrii-mamă istorice, cu o egală şi agasantă insistenţă, nu se pot împăca cu gîndul că progenitura ei, a fiecăreia în parte, bucăţică ruptă din ea, s-a maturizat şi vrea să aibă o viaţă independentă. Un sentiment ciudat al maternităţii se transformă într-o idee obsesivă de a acapara, de a subordona, de a dizolva în interiorul său, de a strînge la piept cu o îmbrăţişare mortală copilul scăpat din mînă. Iar copilul colectiv, poporul unei ţări noi, în loc să decline cu recunoştinţă şi demnitate pretenţiile insistente ale bătrînelor, care seamănă, uneori, cu nişte mame vitrege înrăite, visează ca şi mai înainte să se întoarcă la vremea copilăriei de aur. Şi o face cu un fel de încăpăţinare rectilinie, care nu vrea să se împace cu realitatea. Ca rezultat, certurile şi ura progeniturilor celor două mame de ieri otrăvesc viaţa tuturor celor din jur cu o satisfacţie demonică.

2. Exact acum un an, am avut fericirea să fiu pe insulele Hawai. Nu în calitate de turist, ci în cea de cursant al unei şcoli a liderilor creştini în cadrul Institutului Haggai. Timp de o lună, peste patruzeci de bărbaţi lideri consacraţi din toate colţurile lumii, au devenit studenţi ai acestui centru spiritual şi intelectual. Printre noi erau doi ruşi şi doi români. Fireşte, în afara orelor de clasă nu comunicam între noi în engleză. Cu ruşii – în rusă, cu românii – în română. Şi atunci cînd se întâmpla să vorbesc cu ruşii, fraţii mei români mă tot întrebau: „Despre ce tot sporovăieşti cu ei?”. În întrebarea lor prietenoasă şi glumeaţă se simţea şi o anume doză de gelozie. „Păi, cum, băieţi, am crescut în aceeaşi ţară, avem aceeaşi cultură, amintiri, sentimente”. Şi cu o exactitate perfectă, atunci cînd mă întreţineam cu prietenii mei români, deja prietenii ruşi mă luau peste picior: „Ia zi, frate, ce te tot şopoteşti cu românii tăi?”. „Păi, cum altfel, frăţiorilor, avem aceeaşi cultură, istorie, limbă”. Iar colegii care ne priveau de la o parte mă abordau cu regularitate, interesîndu-se: „Iurie, are you Russsian?”. „Da”, răspundeam zîmbind. Alteori, fraţii noştri din toate colţurile lumii, care nu reuşiseră să-şi învingă mirarea şi confuzia, insistau: „Tell us, brother Iurie, are you Romanian?” „Of course”, le răspundeam cu aceeaşi uşurinţă şi bunăvoinţă.

Iar atunci cînd la încheierea cursurilor mi-a venit rîndul să fac o prezentare a Patriei mele – Moldova, am început cam aşa: „Dragi prieteni, m-aţi întrebat, deseori, cine totuşi sînt - român sau rus? Păi iată, sînt pe jumătate român, pe jumătate rus. Adică, cum spunea Gorbaciov, aşa a rînduit istoria că vorbesc în ambele limbi şi mă alimentez cultural şi spiritual din ambele izvoare. Pe timpurile URSS ne-am obişnuit cu gîndul că fratele nostru mai mare este rusul. Dar după destrămarea Uniunii, dintr-o dată am descoperit că avem deja nu unul, ci doi fraţi mai mari. Unul – la Moscova, altul – la Bucureşti. Pe scurt, sînt dintr-o ţară mică şi necunoscută, Moldova, care geografic se află între Ucraina şi România, iar geopolitic – între România şi Rusia”.

Şi ambii ne iubesc năprasnic şi cu gelozie, şi se avîntă să ne tuteleze şi să ne apere de duşmanul extern în persoana concurentului geopolitic din toate puterile. Iar această tragere de funie în direcţii opuse, spre Moscova şi spre Bucureşti, în orice moment poate deveni fatală, zdrobind fragila şiră a spinării statului moldovenesc.

3. Moldova este zguduită cu o forţă diavolească. Marşurile unioniştilor în capitală, la Cahul, la Bălţi sînt opera evidentă a unor provocatori. Ca om care am trecut plenar şi dureros prin acest vis intangibil, ca reprezentant al generaţiei romanticilor şi idealiştilor naivi ai anilor nouăzeci, care a parcurs un lung şi chinuitor proces de maturizare spirituală şi devenire intelectuală, în ultimii ani, am nutrit speranţa că societatea noastră şi-a revenit definitiv, reuşind să se trateze de „boala copilăriei” în procesul constituirii sale. Dar n-a fost să fie aşa. În locul romanticilor anilor nouăzeci, au ţîşnit la suprafaţa vieţii publice parveniţii, aventurierii, patrioţii de carton, care consideră că patriotismul se poate întemeia pe ură şi agresivitate, pe acţiuni fără limite şi iresponsabilitate bestială. Cui serveşte aşa ceva? Putem afirma cu toată certitudinea – multora.

Dacă Bucureştiul oficial, în primul rînd în persoana turbulentului şi scandalosului Băsescu, dezvoltă o retorică vădit revanşardă, contestînd rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial şi visînd la România Mare, atunci totul e la suprafaţă. Cine refuză cu încăpăţinare să semneze şi să ratifice Tratatul de bază şi cel de frontieră? Cine alimentează în acest fel separatismul din Transnistria, dar şi din Găgăuzia, şi iată deja la Bălţi, şi poate la Soroca? Cine îi montează, îi susţine propagandistic şi nu numai pe unionişti? Înţeleg oare aceştia că o astfel de politică este periculoasă nu doar pentru Moldova, dar şi pentru România? Realizează oare aceştia că politica lor nechibzuită riscă să rupă Moldova în bucăţele, pe care nimeni şi niciodată nu le va mai putea aduna laolaltă? Şapte aprilie 2009 a arătat cu prisosinţă de ce sunt în stare conducătorii politici de dincolo de Prut. (Unii consideră că acea aşa-numită revoluţie twitter a fost opera Moscovei, iar românii au fost folosiţi în orb. E posibil, dar, atunci, cu atît mai ruşinoasă este postura în care s-a pomenit Bucureştiul.)

De ce însă protectorii occidentali ai Bucureştiului şi Chişinăului, amicii noştri americani şi europeni, nu-şi temperează partenerii din cadrul NATO şi UE? Ori poate anume asta şi este esenţa planului: să aducă Moldova pînă la starea de fierbere şi clocot, după care să rupă în debandada generalizată o halcă din teritoriu şi să o tragă sub umbrela NATO şi protecţia UE? Ne întrebăm atunci ce face conducerea noastră, guvernarea noastră, drăguţa de ea? Atunci cînd ai în vîrful puterii nişte şmecheri, nişte incapabili, nişte cleptocraţi şi plutocraţi, care nu ştiu altceva decît să se linguşească şi să accepte orbeşte tot ce li se oferă, ce mai putem aştepta altceva decît nedreptate, nevoi şi suferinţe?

Atît timp cît Bucureştiul oficial nu va decide să se desolidarizeze de unioniştii războinici şi nu va încheia afacerea cu tratatele, există toate temeiurile să îl privim cu îngrijorare. Şi nu e cazul să confundăm istoria, limba şi cultura comună cu geopolitica. Altminteri, mersul pe un cîmp minat va fi de neocolit.

4. Moldova, care e dependentă dintr-o parte de injecţiile financiare ale Occidentului, iar din cealaltă parte – de gazul rusesc, e divizată în două tabere beligerante ireconciliabile. Ne aflăm în faţa unei răspîntii. Iar la orizont ne semnalează două faruri de o simetrie bestială. Aşadar, un far ne ademeneşte spre Uniunea Europeană (unde nu vom ajunge niciodată şi slavă Domnului!), iar celălalt tot emite semnale de chemare în Uniunea Vamală sau, altfel zis, în Uniunea Eurasiatică. Aceste sirene cu voci dulci şi ademenitoare ne îmbie cu voci încîntătoare din ambele părţi, făgăduindu-ne fericire subită şi Raiul economic (un alt Rai pentru ei nici nu există!). A fost destul ca Moscova să emită semnalul, detaşamente şi brigăzi ale rusofililor s-au şi pornit să realizeze de zor indicaţia preţioasă. Ia să vedem acum cine îl iubeşte mai mult pe Putin şi Rusia?

Tînărul fugar comunist Dodon, actualmente, părintele socialiştilor moldoveni, luîndu-se la întrecere cu foşti tovarăşi de partid, ba pledează pentru federaţie, fără să-şi dea seama CUM anume ar putea funcţiona aceasta, ba pentru o cuplare cît mai strînsă cu Rusia, în orice formă, oricît de perversă. Poate-poate îl vor zări cei de la Kremlin, îl vor susţine, îl vor asigura cu ce trebuie şi vor miza totuşi pe el, nu pe Voronin. Iar, după el, şi năbădăiosul Şelin, căpetenia social-democraţilor cu gaşca lui de partizani, amicul chinezilor şi turnătorul de bere (remarca plină de recunoştinţă din partea bălţenilor!), se grozăveşte să apere pămîntul natal cu arma în mîini. (Vorba vechiului din banc sovietic: Iubiţi-va Patria, mama voastră!) Aidoma lui Dodon, Şelin are un singur dor: să-l depăşească la cotitură pe Voronin. Şi, atunci, poate şi electoratul rusofon se va trage spre el şi cei de la Moscova poate îl vor observa, şi chiar îl vor decora, iar cînd va trebui, îi vor acorda suportul necesar - motiv pentru care a şi rupt-o din loc vijeliosul Şelin în fruntea bravului său detaşament de partizani să strîngă semnături pentru un referendum. Dar vigilentul CEC nu doarme. Iura Ciocan îşi cîştigă pîinica cu rîvnă şi de la obraz (ultimul cuvînt chiar se lipeşte ca nuca de perete!). Şi a curmat acesta ideea lui Şelin, scoţîndu-l în faţa întregii ţări drept mincinos şi falsificator de semnături. Uzurpatorii pot dormi liniştit: la CEC totul e sub control!

Între timp, a tunat iniţiativa comuniştilor: „Ian, daţi-ne pe tavă, cît mai urgent, fără tărăgănări şi tot acum o şedinţă extraordinară a Parlamentului! Daţi-ne unirea cît mai grabnică cu Rusia! Şi nu contează că vecina noastră Ucraina nu se grăbeşte cu astfel de iniţiative, iar între Moldova şi Rusia tocmai ea se şi află. Aha! Nu doriţi! Buuuuun! Anume asta se şi cerea de demonstrat! Să vedeţi voi, drăguţilor, cît de iute şi piperat vă vom turna lui Putin! Ia atunci să vedem cum Filat se va da rotund pe lîngă Medvedev. Şi va primi el fix o brînză, nu contractul cu Gazprom. Iar poporul n-are decît să sufere, n-are decît să ierneze fără gaz, dacă nu ne mai iubeşte. Uite-aşa: atîta timp cît nu ne veţi da înapoi secera şi ciocanul, dar şi puterea pe de-asupra, să vedeţi voi, cioflingarilor şi nătărăilor din alianţă, ce zile fripte vă vom organiza!”

5. Ca să vezi ce perechi şi triumvirate curioase mişună prin fauna noastră politică. În tabăra unioniştilor, Pavlicenco îl stigmatizează pe Ghimpu pentru trădarea idealurilor unioniste. Iar în tabăra celor de stînga, Dodon şi Şelin îl înfierează pe Voronin pentru inconsecvenţă în promovarea comunismului, pentru oscilaţii, devieri şi diverse alunecări, dar şi pentru o dragoste insuficientă pentru Rusia. Vedeţi dumneavoastră, nu se prosternează îndeajuns în direcţia cuvenită.

6. Aşadar, două tabere beligerante – unioniştii şi rusofilii. Care-i mai al naibii, care-i mai destupat la minte? Ia să vă vedem! Poporul aşteaptă circ, dacă pîine nu e. Şi dinspre ambele tabere duhneşte a exclusivism naţional primitiv, a fudulie, a îmbăţoşare, care nu au nimic în comun nici cu spiritualitatea, nici cu cultura şi nici, cu atît mai puţin, cu interesele naţionale ale Moldovei. Gloata, vulgul, masa rămasă fără cap, fără lideri spirituali şi repere morale, e dusă de căpăstru de canalii, de făţarnici şi mercenari, care sînt manipulaţi cu îndemînare din spatele culiselor murdare ale Bucureştiului şi Moscovei.

Altfel nici că putea fi. Primind în dar Independenţa, societatea s-a dovedit a fi nepregătită să se autoguverneze prin intermediul democraţiei. Iar, ca rezultat, ţara nu este condusă, aşa cum ar trebui, de cei mai buni, spre vîrfurile ierarhiei statale răzbat tot mai mulţi dintre cei care se pricep la coruperea poporului, cei care nu au nici o idee despre interesele colective, despre drept, construcţia statală şi economie. Genialul gînditor rus Ivan Ilin numeşte o astfel de orînduire statală ohlocraţie sau dominaţia vulgului. Deoarece, rămaşi fără Dumnezeu sub sovietici, iar astăzi aplaudînd răstigniri repetate a lui Hristos de către Uniunea Europeană, care îi hărăzeşte viţelul de aur şi fericirea filistină, poporul Moldovei sau, mai curînd, locuitorii ei, nu pot depăşi propria orbire, nu sînt în stare să scape de chingile care le-au întunecat mintea şi sufletul.

Şi iată, această societate a orbilor se miră şi se tînguie de ce sîntem aruncaţi ca nişte ţînci de pripas în toate părţile, de ce ne fac una cu pămîntul, de ce cineva tot croieşte din noi momîi, sclavi şi servanţi ai unor interese străine? Noi, cetăţenii Moldovei de azi, bastarzii Imperiului Rus, ai URSS şi ai României, care n-am mai ajuns să preţuim acest dar dumnezeiesc – Independenţa, de la cine aşteptăm ajutor şi izbăvire? Şi oare cît amar de vreme ne vom mai afla în starea de aşteptare parazitară, leneşă şi înţepenită, că ajutorul va veni din afară, că Bucureştiul sau Moscova, Washingtonul sau Bruxellesul ne vor ferici cu prosperitate economică şi alte graţii?

7. Conştiinţa noastră colectivă despicată atrage după sine divizarea societăţii, iar după ele va urma (dacă nu ne vom opri la timp) dezintegrarea teritorială totală şi năruirea statului. Sîntem bolnavi de o boală (geo)politică mortală. Noi iubim mai mult România sau Rusia (urînd, în acelaşi timp, cu o simetrie demonică rivalul ei geopolitic!), decît Moldova noastră. Sau iubim Moldova, dar ca pe o parte a României sau a Rusiei (cei doi termeni sînt interşanjabili la dorinţă). Sindromul de vasal, de subordonat, de anexă, domină minţile şi sufletele noastre pustii. Într-o zi, am scris despre Moldova noastră astfel: Partea care a devenit întreg. Dar, se vede, m-am grăbit. Încă nu a devenit. Şi va deveni oare, unul Dumnezeu ştie. Ne-am pomenit independenţi doar formal juridic. Mental sîntem încă un apendice.

8. Ne aflăm în ajunul unui eveniment politic teribil – 16 septembrie. Unioniştii se grozăvesc să care în centrul Chişinăului 10 000 de capete înfierbîntate şi nesăbuite. Iar simetricii lor fraţi gemeni, Şelin şi compania, şi pe deasupra echipa caricatural-provocatoare, zisă „Patrioţii Moldovei”, se grozăvesc să dea ripostă trădătorilor. Pe scurt, deviza lor este: «Чемодан, вокзал, Румыния!» („Ia-ţi valiza şi cară-te în România!”). Ambele triburi războinice se bucură de o largă susţinere mediatică. Propagandiştii de presă sînt întotdeauna gata să toarne gaz pe foc cînd miroasă a scandal. N-ai ce-i face, domnule, ratingul e mai presus de orice!

Iar cinicii, sforăitorii şi bombasticii analişti politici, unii din partea puterii, iar alţii pur şi simplu ca să se mai distreze, arborează un ton doctoral şi se complac în demagogia despre drepturile omului şi libertatea întrunirilor. Chipurile, de aia şi avem poliţie ca să asigure ordinea. (Că de nu, cum ar veni, le vom aminti repejor despre şapte aprilie şi vom boţi mutrele cît ai zice peşte!) Şi junele domnişoare cochete, emanînd glamour şi simulînd îngrijorare, savurează din ecranele TV răzmeriţele scandaloase şi încingerea spiritelor, mestecînd cu satisfacţie catastrofe, nenorociri şi năpaste cu o maliţie prost deghizată. Asta e, dom'le, business, n-ai ce-i face! Libertatea cuvîntului se cheamă.

Slavă Domnului, măcar comuniştii s-au desolidarizat de măcelul care se anunţă şi au chemat oamenii să nu se dedea provocărilor. Ce prilej de bucurie peste capetele concurenţilor lor de stînga! Acu-i momentul să-i învinuiască pe comunişti de trădare şi laşitate!

9. Ca om care a trecut prim multe întîmplări politice, simt că treaba miroase urît de tot. Patria noastră este ruptă în toate părţile. Preţuiesc enorm şi cultura română, şi pe cea rusă. Şi, spre deosebire de multă lume, trăiesc cu ele. S-ar putea ca vorba mea să fie doar glasul celui ce strigă în pustie. Dar datoria mea morală şi cetăţenească nu-mi îngăduie să tac. Îmi iubesc Patria ca creştin şi ca om care niciodată nu a dorit şi nici nu va pleca vreo dată de aici. E timpul să ne trezim! Pentru numele Domnului nostru Isus Hristos! Cît încă nu e prea tîrziu. Nu trebuie să luptăm împreună cu România contra Rusiei şi viceversa. Iar dacă nu vom înţelege asta, atunci nu vom putea evita marea nenorocire. Patria noastră va fi ucisă de mîinile noastre. Ne vor rupe în bucăţele aşa, încît nici oasele străbunilor nu le vom putea aduna laolaltă. Ne vor sparge în cioburi mărunte, ne vor arunca în toate părţile, ne vor pulveriza ca praful din drum, ne vor călca ca pe glodul din uliţe. Auziţi cum numără timpul mina cu efect întîrziat? Mecanismul ei este deja declanşat. Şi cînd va exploda, cînd va dinamita în ţăndări casa noastră comună, nimeni nu ştie.

Astăzi, ca niciodată, avem nevoie de înţelepciune, reţinere şi solidaritate. Dragii mei prieteni moldoveni (români), ucraineni, ruşi, evrei, găgăuzi, bulgari! Sîntem cu toţii de acelaşi sînge. Este sîngele Mîntuitorului nostru Hristos. Chiar dacă nu sîntem cu toţii ortodocşi, nu fiecare este credincios, dar în fiecare dintre noi este viu glasul conştiinţei, sentimentul onoarei, adevărului şi al virtuţii. Nu avem dreptul să ne jucăm cu focul în propria casă. Trebuie să ne venim în fire şi să ne ridicăm cu duhul, să încetăm să ne deplîngem soarta şi să ne lamentăm pe vecinii neprietenoşi. Avem datoria faţă de strămoşii noştri şi faţă de copiii noştri care încă nu s-au născut. Cu durere şi nădejde cred în unitatea noastră. Să ne unim nu împotriva cuiva, ci de dragul nostru al tuturora, de dragul Patriei noastre comune – Moldova.

Dar cum să ne unim? – mă veţi întreba.

În primul rînd, să renunţăm la propriile prejudecăţi, să aruncăm ochelarii de cai, să îngropăm toporul războiului, care ne ispitesc cu iluzii istorice şi ne aruncă înapoi.

În al doilea rînd, să respingem aventurierii şi ticăloşii politici.

În al treilea rînd, să căpătăm încredere în propriile puteri şi voinţă.

Dumnezeu să ne ajute!


4 septembrie 2012

Iurie Roşca

Sursa: noi.md