21 october 2015, 14:17 Moldovan Diaspora 9011

Moldoveancă, în Africa de 7 ani: „Mă descurc foarte bine aici”

Are 50 de ani, a fost ziaristă în trecut – la Deutsche Welle şi Basa-Press – înainte de a se consacra drepturilor copiilor. Violeta Cojocaru, originară din Republica Moldova, lucrează de 16 ani pentru Unicef. Mai întâi la Chişinău şi apoi de vreo 7 ani în Africa. După ce a petrecut 3 ani în Niger, alţi 3 în Republica democratică Congo, Violeta Cojocaru e de şase-şapte luni la Dakar în Senegal unde ocupă postul de şef al serviciului de comunicare pentru Dezvoltare al Fondului Naţiunilor unite pentru copii. Am stat de vorbă cu ea şi am rugat-o pentru început să ne descrie munca de zi cu zi în sânul Unicef.

«Unicef are programe destinate copiilor şi mamelor din toată ţara. Anumite regiuni sau grupuri de populaţie sunt mai afectate decât altele » spune Violeta Cojocaru. « Există însă programe care sunt adresate tuturor : astfel toţi copii de la zero la un an sunt vaccinaţi cu vaccinuri procurate de Unicef, toate mamele trebuie să beneficieze de servicii de sănătate în timpul sarcinii, la naştere şi după naştere, şamd » mai precizează şefa serviciului de comunicare pentru Dezvoltare Unicef Senegal. « Unicef nu poate acoperi însă toate necesităţile şi de aceea face o selecţie. Din punctul acesta de vedere Senegalul este o ţară mai dezvoltată decât celelalte din regiune şi are un guvern puternic care investeşte mult în domeniul social. Rolul Unicef nu este deci aici atât de mare precum este în alte regiuni dar aici la Dakar Unicef este partenerul direct al guvernului, lucru care este un avantaj faţă de celelalte ONGuri prezente în Senegal. Ajutăm astfel să se schimbe situaţia copilului la diferite niveluri. Rolul meu este de a creea cereri pentrui servicii deci mă adresez populaţiei în special dar nu numai».

Dacà de exemplu femeile însărcinate nu folosesc suficient serviciile de sănătate, ce se poate face ?

«Ca să meargă să nască în nişte maternităţi, rolul meu este de a le ajuta să înţeleagă cât este de important acest lucru. Din păcate nu întodeauna femeiele decid ci familia, soţul, soacra sau bunica. In afară de asta, mai sunt nişte tradiţii, nişte practici culturale care nu le permit să se adreseze serviciilor de sănătate când sunt însărcinate. In Niger, în anumite comunităţi, gravidele nu numai că nu au voie să dezvăluie acest lucru dar nici nu se pot plânge de durerile provocate de sarcină. O comunicare simplă doar prin mesaje nu foloseşte la nimic în astfel de cazuri. Totul se face la nivelul comunităţii iar acest lucru nu se face în două-trei zile. Trebuie mai întâi să comunicăm cu liderii comunităţii – imamul, moaşa tradiţională şi şeful tradiţional din sat. Ei trebuie mai întâi convinşi că copii pot muri din lipsă de îngrijiri pentru mamă. Abia după aceea, după ce vorbeau cu tot satul, ei găseau soluţia locală pe care noi, Uniceful, nu avem dreptul s-o impunem. Iată de ce lucrul este mai de durată, mai anevois şi costă mai mult dar şi rezultatele sunt de durată» constată Violeta Cojocaru.

Cum e munca în Senegal faţă de cea din Niger şi Republica democratică Congo?

«Fiecare ţară are specificul ei. Republica democratică Congo a fost de exemplu afectată în ultimele decenii de războaie civile, de insecuritate, de lipsa de guvernare, şamd. In plus oamenii de acolo nu au încredere în nimic – în sistem, în servicii – şi atunci totul devine mult mai greu. Cea mai grea muncă a mea acolo a fost eradicarea epidemiei de poliomelită. A trebuit ca într-un an să vaccinăm de vreo 11 ori fiecare copil ! In Congo există însă şi foarte multe comunităţi religioase, creştine semi-mistice, care resping tot ce vine de albi, de la europeni, sau tot ce vine de la serviciile de sănătate. Deci exista o rezistenţă enormă şi a trebuit să lucrăm cu grupuri religioase care refuzau vaccinarea, trebuiau negociatori care să meargă – şi nu doar o dată – în pădurile ecuatoriale ca să vorbească cu ei în limba locului, să-i convingă cu argumentele locului, şamd. Partea principală a lucrului meu este deci şi să înţeleg tradiţiile locului, cine sunt persoanele influente, cine sunt interlocutorii şi să ajut persoanele de aici din ţară să facă strategii de comunicare care corespund necesităţilor» spune Violeta Cojocaru.

Cum vă descurcaţi aici, ce relaţii aveţi cu moldovenii din Senegal – dacă existà?

«Mă descurc foarte bine aici mai ales că mi se pare că am ajuns în civilizaţie. După ce am stat şase ani în ţări mai puţin dezvoltate – Niger şi Republica democratică Congo – Dakarul este pentru mine o ieşire şi la ocean şi la o viaţă culturală mai intensă, mai bogată. Mă fascinează oceanul, practic zilnic fotografiez sau filmez de la geamul apartamentului meu apusurile incredibile pe care le văd aici.

Cunosc o singurà altă persoană din Republica Moldova dar sunt sigură că mai sunt şi altele».

Cum a ajuns Violeta Cojocaru, fosta jurnalistă din Chişinău, să lucreze pentru Unicef în Senegal?

«Am lucrat mai întâi 9 ani la Unicef-Chişinău unde eram responsabilă tot pentru comunicare – externă şi de programe. Cred însă că 9 ani e suficient ca să stai în acelaşi post. Simţeam că ajunsesem la o limită şi că trebuie să fac ceva ca să schimb. Aşa se face că de când sunt în Africa la fiecare trei ani vreu să mă mut. Dorindu-mi foarte mult să lucrez şi în alte părţi încà de când eram la Chişinău, iată deci că am reuşit. Mai întâi la Niamey, în Niger, unde schimbarea pentru mine a fost extraordinară – trebuia să învăţ şi franceza şi cultura şi ţara şi modul în care se lucrează. Problemele pe care le avea Unicef în Moldova erau legate mai mult de dezinstituţionalizarea copiilor, educaţie şi calitatea educaţiei. Aici sunt alfel de programe : servicii de sănătate, construire de şcoli, construire de latrine, foraje ca să aducem apă potabilă în sate. E deci un alt gen de programe şi un alt gen de comunicare» spune Violeta Cojocaru.

După aceste trei experienţe africane – Niger, Republica democratică Congo şi Senegal, ce aţi vrea să faceţi în viitor?

«Abia am ajuns aici ! Sper să stau vreo 3-4 ani, sunt multe de făcut, e un program interesant dar şi o viaţă interesantă la Dakar, e un oraş plin de evenimente culturale. Când am sosit aici am simţit că am ajuns într-un oraş plin de viaţă!».