18 august 2016, 11:45 Cinema 26312

Dinastia regizorilor originari din Moldova – Efim şi Alexei Uciteli

Puţini dintre noi cunosc faptul că, Alexei Uciteli, fiul lui Efim Uciteli este originar din Tiraspol, Republica Moldova. Tatăl lui Efim Uciteli era culegător-tipograf la ziarul „Ţinutul Nistrean”, casa lor se afla pe strada Clopotniţei.

În familie erau în total 5 copii, Efim avea un frate mai mare şi trei surori. Chiar dacă familia era numeroasă salariul tatălui a permis pînă în 1917, tuturor copiilor din familie să înveţe. Întreaga familie iubea filmele, iar zilele cînd plecau la cinematograf erau adevărată sărbătoare, mai ales pentru Efim, care adesea se furişa fără bilet, căci după ce în anul 1918 murise tatăl lor, familia o ducea material mai greu. Iată ce-şi amintea Efim Uciteli: „Eram foarte pasionat de cinematograf atunci. Pătrundeam în sala cinematografului, prin ieşirile de urgenţă, mă ascundeam după scaune, într-un cuvînt, foloseam orice oportunitate cunoscută de fiece băieţandru”. Pe cînd era absolvent al clasei a şaptea, şefa detaşamentului de pionieri, a anunţat despre existenţa a două îndreptări la studii la Şoala profesională de operatori de la Leningrad, Efim a acceptat bucuros, căci visa să absolvească Institutul Teatral şi să facă carieră în actorie.

Apoi devine student la Institutul de Inginerie Cinematografică din Leningrad, pe care-l absolveşte în anul 1935. În acelaşi an începe să lucreze la studioul de cronică cinematografică de la Leningrad. Tînărul regizor debutează cu filmul documentar „Sărbătoare în tundră” în anul 1937.

Înainte de război, în 1940, au apărut încă două documentare ale lui E. Uciteli – „Pămînt estonian” şi „Linia Mannerheim”. Uciteli era atunci cameraman. Apoi a început Marele Război, pentru Apărarea Patriei şi el devine operator pe linia frontului. În anul 1942 începe să filmeze pelicula „Leningradul în luptă”. Acesta a fost primul film de lung metraj, la care Efim Uciteli a lucrat nu numai în calitate de operator, ci şi de regizor. Toate cele 900 de zile ale Blocadei Leningradului Uciteli le-a petrecut filmînd. Pentru filmul „Leningradul în luptă”, creatorii săi au fost distinşi cu Premiul de Stat (Stalin), de gradul întîi în anul 1943.

În timpul războiului operatorul Efim Uciteli a filmat apărarea eroică a Leningradului. În anul 1944 a realizat documentarul „Spargerea blocadei Leningradului”. Cadrele filmate de către E. Uciteli pe front au fost incluse în documentarul „Berlin”, „Parada Victoriei” (ambele filmate în anul 1945) ş.a. Filmele „Leningradul în luptă” şi „Lagărul morţii Klooga” (1944) au fost demonstrate, la procesul de la Nuremberg ca documente ale acuzării. E. Uciteli a filmat circa 50 de filme documentare, reportaje pentru reviste video, ediţii speciale de cronică cinematografică. Ele reflectă viaţa ţării sovietice timp de aproape 40 de ani, istoria ei, preocupările şi realizările acesteia. Primii paşi spre filmul documentar au fost făcuţi la începuturile cinematografiei, iar Efim Uciteli poate fi considerat unul dintre întemeietorii cinematografiei documentare.

Alexei Uciteli, fiul lui lui Efim Uciteli s-a născut la 31 august 1951 în oraşul Leningrad şi a călcat pe urmele tatălui său. Precum mărturiseşte însuşi Alexei: „alegerea profesiei pentru mine a fost un lucru atît de natural, încît nici nu m-am gîndit foarte mult, eu am absorbit-o, cum se zice, cu laptele mamei. Tatăl meu mă lua cu el la filmări, chiar din clasa întîi mergeam la Palatul Pionierilor, la început frecventam Cercul de Cinematografie, apoi am trecut la fotografii ... Mergeam adesea la filmări cu tatăl meu, îmi plăcea foarte mult, de aceea îmi era clar la ce facultate să dau – am mers la VGIK ... Sînt mîndru de tatăl meu - Artist al Poporului din URSS Efim Uciteli, căci el a fost capabil să reproducă pe peliculă cele 900 de zile de blocadă în filmul „Leningradul în luptă”. El m-a făcut să mă îndrăgostesc de cinematografia documentaristă”.

În filmele sale Alexei Uciteli a continuat tradiţia documentaristicii ruseşti, unul dintre fondatorii căreia a fost tatăl său regizorul, Artistul Poporului din URSS, Efim Uciteli. Potrivit criticilor de cinema Alexei l-a depăşit pe tatăl său „căci nu s-a limitat la filmele documentare, ci a păşit mai departe, realizînd filme artistice, iar şcoala documentară l-a ajutat foarte mult în acest sens. În filmele sale se simte viaţa adevărată, nu cea butaforică. Filmele sale sînt despre oameni şi pentru oameni. Atît în filmele documentare, cît şi în acele de ficţiune trebuie să existe artistism. Uciteli reuşeşte să facă acest lucru cu prisosinţă. Şi chiar dacă a „urcat pe Olimp”, a devenit regizor de nivel internaţional, el n-a pierdut puritatea şi sinceritatea viziunii”.

Adesea publicul spectator a fost şi este curios să afle de unde provine numele Uciteli, nu cumva e un pseudonim? Nici chiar dacă şi-ar fi ales un pseudonim Alexei sau tatăl său n-ar fi găsit unul mai potrivit. După cum mărturisea într-un interviu Alexei „Tatăl meu, care provine din Tiraspol, povestea,că numele ar proveni de la profesia de învăţător, se vede că în acele vremuri îndepărtate de pînă la revoluţie, uneori numele se dădeau conform profesiei pe care o avea omul. Prin urmare, unul dintre strămoşii mei era învăţător. Apropo, înainte la studioul unde montam, figura pe uşă inscripţia „Cancelaria profesorilor”. Iar cînd am luat prima clasă regizorală la VGIK am şi devenit profesor. Deşi nu mi-am dorit acest lucru, acum mi-ar fi greu să-mi imaginez cum ar fi fără de el”.

Astfel s-a format o dinastie, iar căile vieţii l-au adus pe Alexei Uchitel la originile profesiei strămoşilor săi. Aceasta a fost calea devenirii dinastiei de regizori − Uciteli. Calea devenirii lui Efim Uciteli a fost una plină de greutăţi, dar interesantă, captivantă. Pentru el filmul a însemnat – viaţa, la fel ca şi pentru fiul lui astăzi. De aceea, toată moştenirea lor spirituală lăsată urmaşilor trece prin sufletele noastre, lăsînd urme profunde. Noi, la fel ca şi Alexei Uciteli sîntem mîndri de tatăl său, dar şi de el, mîndri de ceea ce au realizat, mîndri pentru perseverenţa şi talentul lor, mîndri de puterea lor creativă. Chiar dacă acum ne despart frontiere, puterea artei, bunătatea, credinţa într-un viitor mai bun ne uneşte. Să ne dea Dumnezeu mai multe dinastii de acest fel!