string(7) "library" string(8) "document"
1646
1310
940
1307
1391
300
87
1359
80
1410
1457
1832
82

Psaltirea in versuri

38 39 40 41 42 43 44 45 46 47

Psalomul lui David, 136

La apa Vavilonului,
    Jelind de țara Domnului,
Acoló șezum și plânsăm
    La voroavă ce ne strânsăm,
Și cu inemă amară,
    Prin Sion și pentru țară,
Aducându-ne aminte,
    Plângeam cu lacrămi herbinte.
Și bucine ferecate
    Lăsăm prin sălci aninate,
Că acoló ne-ntrebară
    Aceia ce ne prădară
Să le zâcem viers de carte
    Într-acea streinătate,
Ca-n svânt muntele Sionul
    Cântări ce cântam la Domnul.
Ce nu ni să da-ndemână
    A cânta-n țară streină.
De te-aș uita, țară svântă,
    Atuncea să-mi vie smântă,
Și direapta mea să uite
    A schimba viers în lăute!
Și să mi să prinză limba
    De gingini, jelindu-mi scârba,
De te-aș mai putea uita-te,
    Ierusalim cetate,
Nainte de nu te-aș pune
    În pomene-n zâle bune.
Să nu uíț, Doamne svinte,
    De Edom ce-au zâs cuvinte
Svintei cetăț împrotivă,
    Cu rău din gură zlobivă :
„Răsâpițî-i zidiuri nalte,
    Deșertaț de bunătate!“
Tu, fată vavilonească,
    Răul va să te tâlnească!
Va fi ș-acela-n ferice
    Ce-ț-va veni să te strice,
Că țî să va-ntoarce darul,
    Cum ne-nchini tu cu păharul,
Când cuconii tăi de ziduri
    Vor zdrobi-i ca nește hârburi.

PSALMUL 137

M-oi ruga-mă ție, Doamne svinte, Cu inemă-ntreagă denainte, Și-ntre îngeri îț voi cânta-n față, Că mi-ascultaș graiul cu dulceață. Și-n svânta ta casă m-oi ruga-mă Numelui tău și m-oi închina-mă, Pentru milă și pentr-adevară, Ce ț-ai mărit svânt numele-n țară. Și ori în ce zî te voi striga-te, Să mi-asculț de sârg la greutate! Și-n sufletul mieu să dai putere, Să-m sporească fără de scădere. Și să țî să roage, Doamne svinte, Împărațâi toț pre denainte, Că ț-au auzâtu-ț toț cuvântul Împărațâi de pre tot pământul. Și să-ț cânte, Doamne, pre cântare, Pentru slava ta ce este mare. Domnul unde șede, de la nalturi, Vede lumea preste toate laturi. Și de-aș merge prin mijlóc de greață, M-ii1 feri-mă și-m vei tinde viață. Pentru pizmașii miei ce pun pizmă, Îț vei tinde de m-ii1 izbăvi-mă. Și m-ei1 scoate, Doamne, cu direapta,

1 mă vei.

Și cu stânga ta le vei da plata. Că mila ta, Doamne,-n veci trăiește, Lucrul svintelor mâni îț sporește.

PSALMUL 138

Doamne, tu mi-ai pus ispită, Ca să m-arăț fără smântă. Șiderea mea și culcatul Tu-m știi, Doamne, și sculatul. Și gândul mieu de departe L-știi că nu-i cu răutate. Cărări, potici mi-s cercate De svânta ta bunătate Și-m vez și calea de-i strâmbă, Că n-am vicléșug în limbă. Tu mi-ai cunoscut târzâiul, De-l tâlnești cu timpuriiul. Și tu m-ai făcut din tină, Luând cu svânta ta mână. Și nepriceput rămâne Înțălesul tău de mine, Că ți-i mare-nțălepciunea, De nu poci să-i știu minunea. Și de duhul tău n-am fugă, Ca să scap să nu m-agiungă, Nice de svânta ta față N-am într-alte părț povață. Cătră ceri de m-aș sui-mă, Ești acoló, de m-ei1 ști-mă, De-aș pogorî unde-i iadul, Și de-acolo m-déșchiz vadul, De-aș zbura spre demineață Preste mări fără povață, Cu mâna ta cu cea stângă M-ai purta fără de tângă, Și cu direapta ta svântă M-ai țânea fără de smântă. Și-ntunerec ce s-ar face, Nu m-aș teme să mă calce, Că noaptea m-ar desfăta-mă Cu lumină fără samă. Că-ntunerecul s-albește De tine, când te zărește, Și noaptea să luminează Ca zua, slobozând rază. Că-ntunerec și lumină Îț este, Doamne, pre mână. Tu m-ai plămădit în mațe, De m-ai dat maică-mea-n brațe. Ț-voi mărturisi-n minune De strașnic și te voi spune De lucruri ce faci mirate, ’N sufletul mieu răsfirate. Că mi-s de tine-nșirate Oasele și măsurate, Și statul mi-i de supt tină, Făcut de svânta ta mână.

1 mă vei.

Și ochii tăi, Doamne svinte, Îm văd lucrul de mainte, Că-n cartea ta toț chiline Să vor scrie, cum să vine, Și s-or zidi-n zî de viață, Nemică să n-aibă greață. Că mie m-este cinstită Ceata ta, Doamne, cea svântă, Ce i-ai datu-i cu tărie Să s-așeze pre crăie, Să mulțască-ntr-așezare Ca arina de pre mare. Și eu încă m-oi scula-mă Ca să-ț fiu, Doamne, pre samă. Și-i vei ucide din viață Pre ceia ce-ț sunt cu greață. Că oamenii crunț în sânge De la mine s-or împinge, Ce cugetă răutate De iubita ta cetate. Aceia ce țî-s cu greață Mi-s urâț a-i vedea-n față, Că de dânșii mă topește Râhna și mă veștezește, Și de dânșii mă-nstreină Pizma lor acea bătrână. Cearcă, Doamne, de găsește Ce-ț inema mea priește, Și-m întreabă de cărare, Că-ț priesc cu așezare. Și din cărarea de smântă Mă du-n calea ta cea svântă.

PSALMUL 139

Doamne, scoate-mă de scârbă Și-m ia răul de pre gârbă, Și de om viclean mă scoate, De strâmbătățâle toate, Și de ceia ce scorniră Dintru inema lor pâră. Toată zua să gătează Pre război, și nu s-așază. Și ș-au ascuțâtu-ș limba Ca de șerpe, făcând scârba, Ca viperea-nveninează Cu buzele lor să piarză. Ferește-mă, Doamne svinte, De la mâni ce sunt cumplite. Dintre oameni fără lege, Doamne, tu vin de m-alege, Ce sfătuiesc să-ș întinză Lațurile să mă prinză, Puind piedici pre cărare Și cu nadă de pierzare. Grăit-am, Dumnezău svinte: „Doamne, tu mă ia aminte, Și glasul mieu să te-agiungă Cu mișeaua mea de rugă“. Doamne, Doamne, să-m hii vântă Cu puterea ta cea svântă, Preste capul mieu umbrează ’N zî de toi, să nu mă vază.

Nu lăsa, Doamne, cu nadă

Pre pizmaș să-m dea dosadă, Nice lăsa să mă vază,

Că li-i gândul să mă piarză, De le-aș putea cădea-n lațe,

Asupra mea să să nalțe. Capetele ce-nvârtiră,

Buzele ce-ș schimosâră, Preste dânse foc să cază

Cu jeratic și să-i arză, Și să-i bagi în răutate,

Să nu stea de greutate. Și omul ce-i rău de limbă

Pre pământ să pață scârbă, Să-l vineze strâmbătatea,

Ca să-ș vază răutatea. Înțăles-am că ești gata,

Doamne, de vei face plata, Cu giudeț ce vei alege

De pre cei fără de lege, Pentru mișei ce ți-i milă,

Să-i scoț de la greu și sâlă. Că direpții preste lume

Ț-vor mărturisi svânt nume, Și prăvindu-ț svânta față

S-or veseli cu dulceață.

PSALMUL 140

Ț-am strigatu-ț, Doamne svinte, Să mi-asculț de rugăminte, Când îț strig din greutate, Să-m răspunz cu bunătate. Ruga mea cea ovilită Să-ț fie, Doamne, priimită, Ca tămâia-n svânta față Cu mireazmă de dulceață. Și mâni tinse, ovilite, Să-m priimești, Dumnezău svinte, Ca făgada cea de sfară Ce să jărtvește de sară. Pune-mi straje să-m ferească Pregiur rost, să nu-ț greșască, Și-nchisoare pregiur gură, Să nu zâc cuvânt de ură. Nu-m da inemă sămață, Să nu cuget gând de greață. Cu carii fac strâmbătate Să nu-m dai cu dânșii parte. Direptul mă va-nfrunta-mă Și cu milă m-a certa-mă, Iară răul să n-agiungă

Cu oloi capul să-m ungă.

Ce mă rog, Dumnezău svinte,

Să mă iei de dânș aminte,

Și de cei cu giudecie, Carii umblă-n volnicie, De vor și piatra să-nghiță

Și nu caută să să sâmță.

Și mi-ascultă, Doamne svinte,

Rugi de graiuri ovilite,

Că străbat de trec ca untul, De dau jele-n tot pământul. Că cu iadul mi-s în hoarbă Biete oase, să mă soarbă. Și spre tine lăcrămază Ochii miei, vrând să te vază, Că tu, Doamne, mi-ești nedejde Să mă scoț de la primejde, Să nu-mi sufletul desparță De la a ta svântă față. Și mă scoate dintre lațuri Ce mi-au tins de toate laturi, Și de carii pun sminteală Să m-arunce la greșală, Ca să cază-ntr-a sa mreje Păcătoșii, stând cu steje. Eu să scap dintr-a lor sâlță, Să mă treci spre mântuință.

PSALMUL 141

Strig cu glasuri ovilite Cătră tine, Doamne svinte, Și mișaua mea făgadă Voi vărsa fără tăgadă Denaintea ta, dând știre

Ca să-m fii de izbăvire, Pentru greu ce mi să strânge

38 39 40 41 42 43 44 45 46 47